joi, 17 iulie 2014

Despre invatamint, ca despre morti, numai de bine!





Nu-i prima data cind ma apuc de scris doar dintr-un impuls de moment, coborit electric de-alungul coloanei mele vertebrale, in urma unor experiente de, cu si la scoala, dar de data asta parca electricitatea implsului m-a taiat in doua.
M-am dus intr-o doara la liceu astazi sa caut o hirtoaga de negasit de catre secretariat (poate si pentru ca inspectorul care trebuia sa o emita nu se gasea in tara in perioada in care trebuia sa semneze aceasta hirtie) si sunt abordata de catre director pe ton maxim de serios in legatura cu un copil ,,special". In sala in care se desfasurau inscrierile in clasa a IX-a si cele la testul de engleza intensiv, mi se indica un scaun de pe care priveste in gol o fetita oarba, iar drept in fata mea imi este indicata si mama care imi spune senina ca fata va participa la testarea de intensiv engleza si-i va scrie cineva raspunsurile pe care ea le va dicta dupa ce i se vor citi exercitiile.
Fetita isi rostogoleste mai departe ochii in toate partile in timpul acestei discutii intr-un fel care nu putea sa treaca neobservat, complet fara reactie si fara expresie pe chip, ca si cum nu despre ea ar fi fost vorba. Directoarea ma intreaba insistent cum sa procedam si cui cred eu ca ar trebui sa-i dam aceasta insarcinare, asa ca pina la urma cedez si aproape strig: ,,Cuiva care nu stie engleza! Adica oricine numai unui prof de engleza nu!"
Am aruncat involuntar o privire spre copila oarba de pe scaun; ochisorii ei continuau sa se zbata frenetic in toate partile, moi si morti, dar fascinanti totusi in zbaterea lor inutila:este primul orb pe care il vad fara ochelari si cautarea aceea inutila, tragica in sine, m-a uluit.
Nu mai putin uluita am fost de mama care mi-a spus cu seninatate ca fata a mai studiat engleza si in scoala; este evident ca mama nu are habar despre cerintele unei clase de engleza intensiv si ca nici ca i-ar pasa de asta, caci i-a spus ei un medic sa-si integreze fata.
Despre integrarea in sistem: INTEGRAREA COPIILOR CU DEFICIENTE E IMPOSIBILA! Nici sistemul nu e pregatit, nici familia nu e pregatita pentru procesul acesta, iar eu sunt chiar ultimul om gata de schimbare.
Sistemul nu este apt sa se adapteze nici macar elevului exceptional, ale carui nevoi intelectuale complet ignorate de o scoala incremenita in studiul cratimei si al epitetului cromatic, al numelor capitalelor lumii,al chimiei fara laborator si fizicii fara experiment fizic, cu atit mai putin este sistemul obisnuit capabil sa vina in intimpinarea nevoilor unui copil nevazator. De la culoarele inguste, bancile incomode, toaletele insuficiente si pina la manuale, totul lucreaza impotriva acestui copil. Si tot impotriva lui vor lucra si profesorii; incapabili sa se adapteze unei lumi in schimbare, marea majoritate a profesorilor isi fac meseria dezabuzati si cinici, nemultumiti de sistemul care-i tradeaza, de ei insisi, de permanentele modificari ale legii, de parintii absenti sau de cei aberanti, de elevii tot mai straini de ideea de invatat.
Acelasi sistemul il forteaza pe profesor sa foloseasca unul dintre manualele aflate pe lista de manuale aprobate de minister (la engleza este aceeasi de 10 ani chiar daca o mare parte dintre manuale nu corespund programelor) care sunt menite celor care nu au niciun handicap vizual; ele presupun citirea de texte, comentarea de imagini, vizualizarea unor scheme, grafice, tabele de date etc si acelasi lucru se intimpla si cu auxiliarele aflate la indemina elevului si profesorului. Intr-un cuvint: SISTEMUL ESTE GINDIT SA FUNCTIONEZE PENTRU COPII DEZVOLTATI (MACAR) FIZIC NORMAL.
Profesorul, bun sau rau/prost, face 3-4-5 ani de pregatire pentru un anume tip de contact cu elevul; isi gindeste si stabileste strategii, elaboreza teste, face planuri de lectie, alcatuieste portofolii sau teme de evaluare - eu una asa fac- pornind de la premisa ca cel putin fizic elevul va face fata provocarii. Niciun profesor pe care il stiu eu nu este pregatit sa predea unui orb, sa-l evalueze, ba chiar sa interactioneze cu un orb, iar eu nu sunt o exceptie.
Da, ma curenteaza ideea de a preda acestei fetite nu doar fiindca ar trebui sa invat cum sa o fac,ci fiindca sistemul ma forteaza sa o fac, iar pe ea si pe ceilalti elevi care-i vor fi colegi ii condamna la un act educational de mai proasta calitate. Toata pregatirea mea din timpul celor 5 ani de facultate si toata educatia ulterioara s-au construit pe premiza normalitatii fizice -vedere/auz/uzul miinilor -ceea ce ma lasa total nepregatita in fata acestei situatii.
Sistemului nu-i pasa ca eu nu am pregatirea necesara, nu ma intreaba daca vreau sau pot sa-i predau acestui copil, nu vrea sa stie ca daca as fi vrut sa le predau orbilor, as fi facut cursuri de specialitate si as fi invatat metode si strategii didactice pentru orbi, sistemul stie sa INTEGREZE.
Dar ceilalti elevi, cei care vad, sunt oare apti de o schimbare de asemenea proportii? Cum le raspunde sistemul acelora care vor dori si ei sa scrie pe laptop notite, sa nu mai dea teste scrise, sa fie evaluati doar oral etc? Ce face sistemul de stat pentru ceilalti 30 de elevi din clasa cind profesorul trebuie sa lucreze separat (si desigur asta consuma timp mult) cu cel orb care nu poate folosi niciunul dintre materialele celorlalti? Dar pentru cel orb caruia nu-i ofera de fapt decit o MINCIUNA?
Ati crezut poate ca este drept si cinstit ca si elevul cu deficiente sa fie integrat? Gresit. Sistemul de stat il minte si pe el si pe parintii lui ca-i ofera acelasi sanse; in realitate, elevul va fi nu doar atroce discriminat de colegii lui carora niciun profesor nu le va putea porunci ce si cum sa spuna sau faca in timpul pauzelor, dar si de profesorii care au o programa de parcurs si o vor parcurge cu sau fara cei care nu tin pasul.
Atita timp cit isi vor aduce copiii in sistemul de stat, necrutator, nedrept, sablonar si impermeabil, parintii pacaliti de medici si nu numai trebuie sa accepte aceasta minciuna si sa traiasca bine mersi cu ea. Copiii lor nu vor putea sa se integreze mai bine si nici nu vor deveni peste noapte normali, ci vor suferi atroce din cauza discriminarii - fie ea si pozitiva-, vor invata mult mai putin decit ar face-o cu profesori specializati, iar tensiunea pe care o induce in colectivele de elevi si profesori vor atrage energii negative de care nimeni nu are nevoie, ei poate mai putin ca altii.
In ceea ce ma priveste, marturisesc fara pic de rusine ca voi refuza sa predau la clasa in care se va gasi forver and ever, nu doar pentru ca nu sunt pregatita pentru o astfel de experienta, ci pentru ca nu vreau sa fiu.

sâmbătă, 8 martie 2014

DICTATURA COPIILOR

Nu stiu sigur cind a inceput, poate ca era deja in desfasurare cind am copilarit eu si fiindca la noi in casa nu se manifesta, nici nu mi-am dat seama de prezenta ei opresiva, dar acum imi este perfect clar: traim intr-o teribila Dictatura a copiilor.
Stiu, stiu, deja s-au ridicat vreo douazeci de sprincene si multi dintre voi ati mormait nemultumiti in baarba: sigur, la ce sa te astepti de la o profesoara, normal ca se simte opresata. Profesoara sau nu, eu una incep sa ma cutremur de oroarea acesteti tiranii pe care doar copiii cu cruzimea si intoleranta tipica virstei lor o pot exercita.
Si nu ma refer doar la indiferenta totala fata de educatie, indiferent de natura ei formala sau informala, explicabila altminteri prin fronda adolescentina si nesfirsita prostie a sistemului revolut in care se zbat si ei ca si noi. Ma refer la lipsa de empatie, la acel ,,A AVEA' care le domina existenta, la raceala cu care isi privesc parintii sau ura cu care-i abordeaza pe batrini, la setea de bani si dispretul fata de munca, toate cu radacini adinc infipte in sufletele lor pe care nimeni din familie nu s-a deranjat vreodata sa le cultive sau macar sa le mingiie.
Acasa sunt cumparati cu bani de niste parinti care de multe ori nu au suficient discernamint sa inteleaga cit de paguboasa este ingroparea sentimentului de vina si responsabilitate sub parale, aifoane, toale de firma si masini, cit de tragic esueaza ori de cite ori refuza sa-si asume responsabilitatea pentru esecul in educatia propriilor copii sub pretextul timpurilor schimbate si valorilor innoite ale lumii noi.
Sigur ca te gidila la orgoliu sa remarci cit de destept e copilul tau pe care l-a dus capul sa se imprieteneasca tocmai cu un copil bine crescut care spune ,,Multumesc", Ma scuzati", Saru' mina pentru masa" sau ,,Va rog frumos" - toate astea iti amintesc de propria ta copilarie, nu-i asa?- dar in nici un caz nu ai sa te apuci sa te intrebi de ce al tau nu spune asta si, mai ales, nu ai sa incepi sa-i pretinzi sa-si spele farfuria, sa duca gunoiul sau sa-si faca singur curat in camera sau sa multumeasca chiar si dupa masa nu doar atunci cind ai venit acasa incarcat de aipoade. Parinti surprinsi de buna crestere a altor copii, nostalgicii bunului simt niciodata nu au timp sau nu-si fac pentru a transmite aceste valori propriilor progenituri, dupa cum nu o fac nici bunicii depasiti de realitatile anilor recenti, altminteri apti sa intrebe retoric prin autobuze: Asa te-a invatat pe tine la scoala?
Nu la scoala inveti sa multumesti, sa saluti, sa respecti, sa te rusinezi, sa ajuti, sa-ti cunosti lungul nasului, ci ACASA, de la mama si tata, iar daca ai noroc, de la bunici. Raspunderea pentru aceste lucruri simple ne revine noua, PARINTILOR si nu trebuie sa ne extazieze cind intilnim astfel de copii, ei sunt doar NORMALI.
Acut constienti de iminenta si imanenta banilor, majoritatea parintilor abdica din pozitia lor de suverani ai familiei si devin robii propriilor copii pe care, nu-i asa?, nu-i mai poti atinge nici cu o floare, acasa sau la scoala. Nu-s eu un mare suporter al bataii, dar cind e cu masura, nici n-a omorit pe nimeni. Poveste:
Pavel, mititelul Bozierilor, a venit pe lume dupa ce nimeni nu mai spera in vreo minune; am avut insa parte de ea si minune a fost pentru ca era capos si afurisit, a vorbit incredibil de repede, de mult si de complex, dar a refuzat cu obstinatie sa faca la oala. Orice strategie am incercat a esuat, asa ca la aproape 3 ani facea special pe el si imi ridea in nas. Intr- o zi insa, m-a prins cu capsa pusa si dupa ce a comis-o cu intentie si mult pisat pe covorul din sufragerie, m-am napustit si i-am tras din zbor 3 papuci la curul lui rotunjor si inca ud. Nu a avut nevoie de mai mult si din acea clipa nu a mai facut niciodata pe el, nici macar noaptea. Daca ar fi dupa mine, oleaca de pedeapsa corporala nu face tocmai rau.
Cit despre scoala, ce sa mai spun; elevul crescut ca o buruiana fara pic de plivit ramine exact asta: o buruiana. Nu intelege de ce ar ciocani la usa clasei sau de ce nu ar intirzia - doar si profesorii intirzie, asta daca vin la ore-, de ce ar saluta profesorul sau si-ar cere scuze, de ce nu ar minca in ora daca ii e foame, de ce s-ar abtine sa ceara voie la buda, de ce nu ar vorbi la telefon daca tot are. Elevul priveste uimit profesorul care-i cere sa ia notite si aproape ca face un soc cind i se cere sa scrie tema la engleza; doar pina intr-a 9-a, nimeni nu i-a cerut asa ceva.
Ia sa indrazneasca proful sa tipe, ca-l inregistreaza, reclama, poate chiar si bate, ca acu' ii vin toti nervii in cap ce p...ma'sii mai vrea?...Nu sustin ca palma cea grea a lui Mimi Stoica (profa mea de romana din generala) era sfinta, dar nici tirania elevului nu este.
Una peste alta, trag o concluzie: traim intr-o lipsa generala de responsabilitate pe care o platim si vom continua sa o platim din greu sub jugul din ce in ce mai apasator al copiilor nostri deveniti tortionarii nostri. Multi dintre ei nu ezita sa pocneasca din bici pe spinarile aplecate ale parintilor, profesorilor, angajatorilor-carora le reproseaza lefurile prea mici, cu toate ca ei sunt total lipsiti de calificari- al asigurarilor sociale sau facultatilor.
Eu nu pot decit sa ma ingrijorez la gindul ca toti vor creste si ei insisi vor deveni parinti. Cit de amarnic le va fi atunci jugul...Dar cum il vor suporta oare?


luni, 3 februarie 2014

46 and Counting

Am cintat in corul scolii ani de zile, inca de cind aveam 10 ani. De citeva ori pe saptamina mergeam la repetitii, ne asezam cuminti pe 3 voci sub bagheta maestrului Vladescu, mare iubitor de muzica, dar total lipsit de studii de specialitate; un autodidact si un unul dintre cei mai paionati oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc vreodata, in acelasi timp insa si un adevarat tiran.
Dar nu despre el vreau sa povestesc acum, ci despre mine. Asezata in primul rind la vocea a doua, cintam cit puteam de tare, ca sa poata ceilalti sa-mi urmeze vocea (zice-se ca a doua e mai greu de cintat decit prima sau a treia) si ma gindeam. Rageam ,,Noi in anul 2000" si faceam socoteala mereu, realizind cu o mirare vecina cu prostia ca voi avea 32 de ani in 2000. Chiar ca aveam sa nu mai fiu copil. Mi se parea un timp atit de indepartat, incit parea imposibil de imaginat si desi duceam vocea a doua mai departe cintind ,, Dar intr-o zi si noi..." nu puteam sa ma imaginez la 32, cu propriii mei copii, mergind la serviciu, cum facea mama, ducindu-ma la cumparaturi sau facind mincare.
Intre timp am implinit cei 32 de ani, in 2000, si, culmea, acum mi se pare ca exista o farima de adevar in acel vers timp ,, Voi sunteti niste eroi"; chiar erau un fel de eroi involuntari acei parinti care reuseau sa puna hrana pe masa in acele timpuri nefericite, sa rida pe intuneric dupa ce se lua lumina, sa povesteasca si sa mingiie, sa dramuiasca de la piine si ulei, pina la benzina.
2000 a ramas de ceva timp in urma si acum s-au facut 46. ,,La multi ani?" Stiu si eu, dragii mei? Nu-mi doriti multi, doriti-mi ,,buni". Doriti-mi sa mor in somn, fara sa stiu, sa fac atac de cord privind la cer, sa adorm si sa nu ma trezesc. Nu stiu daca vreau sa traiesc acesti multi ani caci mi-e frica de ei; si asa nu prea imi gasesc locul in toata nebunia asta actuala. Imi doresc sa traiesc suficient cit sa cresc nepoti, sa-i plimb in parc si sa pot sa le coc prajituri, sa-mi spuna mamaie, iar eu sa stiu cine sunt.
Mi-e frica sa traiesc mult, dar sa-l uit pe Nelu, sa nu mai stiu de ce l-am iubit sau, mai rau, cine e, sa uit cum aratau baietii mei cind erau mici sau sa nu-i mai cunosc deloc nici mari, sa nu o mai stiu pe sora mea si nimic din ceea ce ma leaga de ea, sa ma uit pe mine si sa ma scap pe mine, sa devin o povara si nu fiu constienta ca sunt, sa zac intr-un creier prizonier al propriei maladii.
Mi-e frica sa traiesc mult cu tuburi bagate in mine, cu oameni carora nu le inspir decit mila in jur.
Mi-e frica sa nu se duca Nelu primul si sa ma lase singura.
Una peste alta mi-e cam frica. Asa ca, dragilor, sigur ca va multumesc pentru ca nu ma uitati si imi doriti binele, dar iertati-ma daca va rog ca data viitoare sa-mi doriti sa fie doar buni si moartea usoara. Dupa ce ai trecut de jumatatea vietii, mi se pare normal sa-ti doresti asta.

vineri, 31 ianuarie 2014

18 ani profesor

E misto sa fii profesor; ai 4-5 ore de munca pe zi, vacante girla, nu te cheama nimeni la serviciu simbata, faci pregatiri si te umpli de bani, ca sa nu vorbim de toate spagile pe care le primesti, cadourile de Craciun si 8 Martie, florile si atentiile care curg riuri-riuri. Eeee, sigur ca a leafa mai mica decit a casierului de la Lidl, dar ai tu alte surse, nu te mai vaicari atita. Si apoi, daca e asa naspa, du-te, fratioare, fa altceva, vinde si tu la Lidl. Nu-i asa ca va este familiar acest mod de a gindi? Ia spuneti drept, nu-i asa ca, de fapt, tot asta credeti si voi?
Sa va ofer o mostra de trai bun, profesoresc. In toamna anului trecut am examinat citiva pierduti in spatiu lasati corigenti fie de mine, fie de o colega, altminteri deja pensionata; sentimentul prevalent a fost desigur de dezgust mai ales datorita nivelului absolut jalnic la care continuau sa se gaseasca marea majoritate, in ciuda celor 2 luni si jumatate in care s-ar fi putut macar stradui sa recupereze cite ceva. Pentru doi dintre ei, un baiat corigent deja a 2 a oara, si o fata, care mai avea vreo 2 medii neincheiate, nu am mai putut trece cu vederea ignoranta nesimtita si dupa doua examinari i-am lasat repetenti.
Acum incepe balul; tatal fetei a parut total ultragiat de perspectiva de a-si vedea fiica repetenta si tot striga la mine ca totul e o razbunare pentru ceea ce facuse ea la ora in timpul anului, fapt altfel emotionant intrucit ea nu fusese eleva mea si habar n-aveam cine era, cu atit mai putin daca si ce fapte de vitejie facuse ea pe la scoala. Apoi imi tot arata fata, inalta, subtirica si frumusica foc, si ma intreba daca era copil de lasat repetent, de parca eu i-as fi facut evaluarea pentru proba in bikini a vreunui concurs de miss. A vrut sa-i dau lucrarea sa se uite si el pe ea, chiar daca era, potrivit inscrisurilor din catalog, sofer la RATB si a parut vexat de refuzul meu motivat de lipsa sa de calificare, dar si de faptul ca ar fi fost in incalcare a regulamentului scolar. Una peste alta, tatal cel furios, care se mai certase si cu vreo 3 zile inainte cu directorul, s-a dus glont la inspectorat si a reclamat.
Inspectorul a venit cu o promptitudine de-a dreptul socanta si a constatat urmatoarele: subiectele erau muuuuulttt prea grele, erau ca de clasa de bilingv, iar copilului nu i s-a permis sa redacteze raspunsurile intr-o ora si jumatate, cum prevede regulamentul, ci a avut doar o ora la dispozitie. Inutil sa spun ca foaia de examen era GOALA, asa ca putea avea si 20 de ore ca tot aia era pentru ea, iar subiectele erau din manualul de clasa a IX-a, nu a X-a cum era natinga, iar motivul ptr. care mai avea 2 medii neincheiate si mai avusese o corigenta in afara de engleza era ca avea 264 de absente NEMOTIVATE. In tot acest timp nici o clipa nu s-a discutat cu membrii comisiei si nu am avut dreptul de a ne spune punctul de vedere sau de a oferi explicatii.
Decizia inspectoratului a fost de a alcatui o noua comisie de corigenta la sfirsitul lui septembrie, iar aceasta comisie, alcatuita din oameni care ma stiau prea bine a decis sa o treaca, desi nivelul elevei era in jurul clasei a 4 a, nu fara ca dna inspector sa o ameninte ca daca mai lipseste va veni chiar ea sa o exmatriculeze. Si asa a trecut in clasa a XI-a.
Partea cea mai interesanta abia acum incepe; in a 3 a saptamina de scoala, aceeasi inspectoare a facut un desant intr-o inspectie de specialitate. A verificat portofoliile tuturor profilor, planificarile, planurile de lectie, dosarele si documentele si ne-a inspectat pe fiecare la cite 3 ore de predare. M-a felicitat si mi-a spus ca e pacat ca un profesor cu aptitudinile mele sa ramina intr-un liceu modest si m-a indemnat sa ma afirm caci sunt un om de calitate, asa cum nu mai sunt in invatamintul nostru prea multi. Eu am zimbit neincrezatoare si dupa ce m-am lamurit ca nu ma ia peste picior, m-am dus acasa si am plins de nervi, de frustrare si oboseala.
Ma mai intilnesc uneori pe hol cu eleva al carei tata a declansat controlul si stresul acelor 3 saptamini. Nu saluta, binenteles, si continua sa lipseasca in dementa, constienta ca daca vrea cineva sa o exmatriculeze, tata va rezolva totul cu o reclamatie bine plasata si o interventie la pila care i-a sprijinit si in toamna. Ah, da, si normal ca nu invata nimic. Doar n-o fi altul la fel de nebun sa o deranjeze dupa panarama de care a avut parte Bozieru. Si Bozieru e dura si joaca la mantinela la fel de tare ca inspectorii, dar restul...
Deci, dragi parinti, daca abia faceti fata propriului vostru copil, ba chiar esuati lamentabil in a face din el om, incetati sa ne spuneti ca avem nevoie de un cod al profesorului si acceptati ca e nevoie de un cod de conduita al parintelui si elevului in tot atit de mare masura. Eu una nu prea am auzit de multi profi care sa faca sex cu elevii lor, de profi bauti la scoala sau de cei mai indecenti, dar jur pe ce am mai sfint ca macar vreo 10 ,,pule'', ,,morti'' si ,,pizde", ca sa nu zic de cele mai grave, tot aud in pauzele celor citorva ore, putine dupa parerea voastra, pe care le dedic educatiei copiilor vostri.
Ah, si ca tot am zis de sex...pai, dragi parinti, mai mult sex cu perversiuni decit cel de care avem noi parte de la stat si de la domniile voastre nici bietul Von Trier nu si-a imaginat.

marți, 21 ianuarie 2014

Nici eroii nostri nu sunt normali

Urmaresc de ieri cu stupefactie relatarile presei pe tema tragediei din Apuseni si, dupa ce initial am plins sub imperiul sentimentelor si m-am rugat asa cum stiu eu mai bine ca toti sa fie gasiti si salvati, am inceput treptat sa vad. Sa vad nu doar tragedia unor oameni a caror profesie este salvarea altora, ci tragedia unei prese jalnice, dar si al unei natiuni gresite, asezate strimb pe niste valori vitriolice menite numai a o otravi din interior.
Aud intruna declaratii nesfirsite despre eroismul acestor profesionisti ai medicinei, despre devotatmentul lui Iovan si al studentei aflate in avion din pura dedicatie pentru profesie. Indiscutabil acestia erau perfect admirabili, adevararte modele intr-o lume lipsita total de modele de urmat, erau profesionisti in cel mai adevarat sens al cuvintului, dar...NU SUNT EROI.
Eroismul pentru mine continua sa insemne exceptionalul: omul care intra in casa aflata in flacari ca sa scoata o babuta pricajita sortita altminteri unei morti chinuitoare; voluntarul care nu ezita sa lase in urma confortul propriei case pentru a se aventura in pustietate ca sa salvaze un necunoscut (nu de putine ori un natarau care s-a aventurat prosteste intr-o zona in care nu ar fi trebuit sa se afle sub niciun chip); femeia care se arunca in viltoarea apei sa scoata la liman un copil ce nu e al ei...
In toata lumea occidentala exista mii de medici care aleg sa-si dedice intreaga cariera transplantologiei, asa cum sunt si multi piloti, poate mai buni decit Iovan, care nu stiu sigur daca vor reveni sau nu acasa atunci cind iau mansa in mina. Nimeni nu se refera insa la ei ca la niste eroi pentru ca tuturor aceste gesturi li se par NORMALE. Se numeste bun-simt, dedicatie profesionala, pasiune, dorinta nesfirsita de a face ceea ce-ti place, incredere in om si in comunitatea careia acesta ii apartine, omenie. Toate acestea nu sunt altceva decit o expresie a normalitatii, acea stare abandonata de mult timp in si de societatea romaneasca.
Numai aici ceva atit de banal ca dragostea de semeni si pasiunea pentru profeise pot fi catalogate ca exceptionale. Numai in stravechiul spatiu "carpato-danubiano-pontic" firescul si bunul-simt pot sa fie considerate eroism. Sa fie oare atit de nebuna societatea noastra incit sa ajunga tinerii sa posteze doliu pe Facebook, fara sa fie totusi apti sa inteleaga intreaga dimensiune a acestei situatii, alaturi de selfies facute in cele mai indecente posturi?
Dar presa? S-au bucurat atit de tare de pretextul oferit de Raed Arafat acum aproape 2 ani sa lanseze atacuri salbatice la adresa lui Basescu pe care le-au vazut apoi incununate de succes odata cu venirea USL la putere incit uita sa-l intrebe acum pe acelasi celebru personaj si USLcum se face ca aeronava pe care ne-a aratat-o la TV acum vreo 6 luni este deja de ceva timp in reparatii (ii lipseste o piesa, zice-se), cu toate ca este mult mai performanta decit junghiul cu care zburau acesti bieti oameni. Eu asta as vrea sa stiu mai mult ca orice pentru ca se tot vorbeste de uzura morala a echipamentelor pe care sunt nevoiti sa le foloseasca toti salvatorii.
Daca tot nu stii ce este TRIANGULAREA, nu folosi in locul termenului corect alte inventii lingvistice si abtine-te de la comentarii timpe legate de dificultatile de transport daca tot nu ai fost vreodata in Horea. Vreti sa stiti unde au picat amaritii aia? In the fucking middle of nowhere, intr-un loc unde numai niste bezmetici ca noi, Bozierii se pot duce, in Lumea Pierduta/ Poiana lu' Horea. Ghici de ce ii spune asa? Pentru ca tot ce gasesti intre Doda Pilii (in mijlocul Podisului Padis) si Albac este un minunat drum de care romane, culmea...construit de romani acum 2000 de ani ca sa transporte aurul de la Rosia Montana, prost si ingust cu spume, abia daca incapea bietul nostru Bozmobil (un Logan), creste montane si paduri salbatice, dar si vreo 4 catune de moti afurisiti care se uita chioris la tine cind te vad indraznind sa cazi in extaz in fata unei frumuseti pe care ei nici nu o mai observa. Merita sa mergi in Horea si sa faci o astfel de expeditie vara? Oricind. Ba chiar acum vreo 2 luni i-am spus Bozierului sef ca vreau sa mai merg o data macar in Horea si in Apuseni inainte de a muri, ca tare frumos e locul. Na, cine mai stia de el daca nu pateau asta necajitii astia?
Normalitatea inseamna responsabilitate si pentru tine, dar si pentru altii, presupune devotament, sacrificiu, bunatate, mina intinsa celor din jur, mingiiere, corectitudine, coordonare, stat functional si autoritati profesioniste, oameni demni, sinceri si de bun-simt. Tot ceea ce nu am vazut in aceste ore de degringolada.
Intr-o tara in care presa s-ar vinde pe bucati pentru scene cu matele lui Iovan insirate pe bordul avionului prabusit, in care ministrul de interne scutura prosteste din umeri incapabil sa-si asume responsabilitatea pentru ineficienta unora dintre serviciile aflate in subordinea sa, in care primul-ministru profita nesimtit de acoperirea mediatica a evenimentului ca sa ordone personal o ancheta, in care medicii din echipa de transplant devin eroi, ca si pilotul care nu a facut altceva decit datoria, eu una concluzionez: a murit normalitatea. Nici macar eroii nostri nu sunt normali.


miercuri, 15 ianuarie 2014

Profesorului, cu dragoste

Mi-e dor de timpul cind asterneam pagini intregi de scris marunt, ginduri si emotii, idei carora altminteri nu le-as fi dat niciodata glas, dileme si nedumeriri, multe ramase si acum la fel de neclare ca atunci, sperante sau doar frustrari pe care le impachetam apoi in plicurile postei romane pentru a le expedia catre destinatia aflata la 10-15 km de casa, in Floresti, Prahova.
Asteptam apoi cu neliniste raspunsul,la fel de lung, cu scrisul marunt, ascutit si aspru al prietenului meu, Christian Craciun, profesor si mentor, om si salvator al sufletului meu in cautare. Fiecare scrisoare chema o alta, rinduri mizgalite cu fervoare si furie, din partea mea, cu nesfirsita rabdare, din partea lui.
Nu gresesc deloc spunind ca acele scrisori mi-au salvat viata; nu mi-as fi pus capat zilelor in absenta lor caci sunt prea egoista sa fi facut un asemenea gest, dar viata mea atunci, poate ca si acum, insemna mintea, sufletul, emotia, cuvintul.
Ei bine, pe mine CUVINTUL m-a salvat. Scris de Hesse sau Mann, Joyce, Marquez, Sabato, Aitmatov sau fratii Acterian, cuvintul scris de Cristi sau de mine, ascultat la Jacques Brel sau Deep Purple, in filmele lui Tarkovski, Scorsese sau Wajda, in ,,Hamletul" lui Caramitru sau seria BBC Shakespeare, cuvintul m-a hranit, m-a hidratat, m-a alinat si infuriat, m-a mingiiat si m-a revoltat, m-a coborit, dar mai ales m-a inaltat.
,,Si CUVINTUL era la Dumnezeu si Dumnezeu era cuvintul"-asa cred ca zice Scriptura. Eu stiu prea putin despre asta, dar stiu ca la mine CUVINTUL a ajuns mai ales prin intermediul profesorilor mei de limba romana si nu numai: Mimi Stoica- romana, Christian Craciun- romana, Mihai Nicolaescu - economie politica, dna. Gavra - geografie, dna Ghete - biologie, minunata dna. Baloiu, datorita careia si acum citesc si inteleg franceza, dna Apostol - romana (sa fie doar o coincidenta?)
Tuturor acestor oameni trebuie sa le multumesc pentru darul lor care mi-a deschis lumea. Greu de crezut ca vreunul dintre ei citeste aceste rinduri, dar pentru mine ele sunt CUVINT si sper ca sinceritatea lor, printr-una dintre acele ciudate mecanici ale sentimentelor, sa-i atinga cumva.   

Ipocrizia educatiei. Educatia ipocriziei

Iti trebuie nervi de otel sau nesimtire cit casa sa supravietuiesti in sistemul nostru educational. Poate ca asa era si inainte ca eu sa devin profesor, dar in ultima vreme lucrurile par a fi luat-o complet razna.
Nu subfinantarea si nici subordonarea totala fata de politic sunt cele mai grave probleme, ci infinita ipocrizie a tuturor marilor jucatori din sistem, o ipocrizie nesimtita, morbid obeza, rasfrinta peste hainele mult prea strimte ale unui bun-simt din ce in ce mai fragil, aproape emaciat.
Ponta isi umfla obscen muschii in sedinta de guvern in care isi ofera corpul, nu pe cel mladiu dorit de toti si de toate, ci pe cel de control pentru eradicarea coruptiei din scoli, a mai grea si mai serioasa din intreaga societate romaneasca.
Seful ISMB, un buldog fioros care nu ezita o clipa sa ameninte fara scrupule cu eliberarea directorilor din functie la fiecare sedinta cu acestia, isi arata si el coltii in fata presei, dar mai ales a profesorilor carora le tot aminteste ca trebuie sa fie slujitori devotati ai parintilor si copiilor, iar daca li se pare ca sunt prea prost platiti, sa plece unde or vedea cu ochii, ca sunt mereu suplinitori, fie ei si necalificati, gata sa le ia locul.
Directori care isi pling, la propriu sau la figurat, soarta trista si destinul potrivnic, pretinzind ca nu stiu nimic despre cadourile primite de Craciun, Paste, 1 sau 8 martie, ziua scolii, ziua lor, in general primite ziua. Aceiasi directori care an de an semneaza devize pentru lucrari prost efectuate/ inexistente, pentru dotari inutile(zeci de bonsai, palmieri, ficusi etc. au fost aduse la noi la liceu acum 2 ani, marea majoritate decedind intre timp din lipsa de lumina/ grija), aceiasi directori care accepta transferuri peste numarul legal de elevi de la clasa sau care fac consilii de administratie fara cvorum si iau decizii in afara cadrului legal al Legii 1/2011.
Profesori care nu cunosc legile si nu isi cer drepturile, care isi pling de mila, dar nu fac absolut nimic pentru a-si mentine o minima verticalitate, care ignora cu buna stiinta regulamentul scolar, pe care de multe ori nici nu il cunosc, intirzie/chiulesc de la propriile ore, isi dau importanta/ nu mai au nicio importanta, tipa in clase sau nici macar nu se mai aud in clase din cauza tipetelor elevilor care-i ignora fiindca au abdicat de mult timp de la normele deontologice ale profesiei.
Elevi lipsiti de perspectiva si dorinta de a sti, care traiesc sub semnul unic al lui ,, A AVEA", rareori sub cel al lui ,,A STI/ A CUNOASTE". Fete machiate de parca de-abia ar fi coborit de pe boxele de la ,,Bamboo", imbracate in batiste si bustiere, leggings ce imita diverse blanuri si ,,gadgeturi" sclipitoare; baieti la fel de tipatori si de ,,dichisiti" ca fetele cu care se inghesuie la cosmetica sa-si faca manichiura, sa se penseze si epileze, de parca mai nou ar fi o rusine sa-ti insusesti atributele proprii sexului tau.
Parinti tembelizati de goana dupa bani care au uitat( sau nu au stiut niciodata) sa-si invete copiii sa salute, sa nu urle pe strada, sa nu caste fara a-si acoperi gura sau sa nu manince in timpul orelor, sa citeasca sau macar sa-si doreasca mai mult decit sa-si ia un nou telefon, nu de alta, dar exista riscul ca telefonul sa fie chiar mai ,,destept" decit sunt ei insisi.
Niciunul dintre acesti parinti revoltati de coruptia din educatie nu este scandalizat de faptul ca in anul 2014 copiii lor nu au hirtie igienica sau sapun la toaleta.Nu sunt deranjati de inexistenta materialelor didactice, a celor de curatenie, de manualele depasite moral si fizic, smotocite de cel putin alti 4-5 copii inainte, de absenta laboratoarelor, microscoapelor, substantelor chimice sau mulajelor pentru orele de biologie.
Nici ministerul educatiei nu e suparat defel ca esueaza lamentabil in a oferi dotari minimale elevilor din insasi capitala tarii. Nu e trist Ponta ca scolile au banci rupte si table ciobite, sali de curs ce trimit cu gindul la debarale inghesuite de bloc (trebuie sa vedeti demisolul Colegiului National Bilingv George Cosbuc), ca nu sunt laboratoare si nici dotari conform secolului in care ne aflam. Nu. El vrea controale si curatenie in invatamint ignorind faptul ca cel mai mare hot este chiar statul si ca primul care desconsiera legea este chiar aparatul la ale carui butoane se afla el insusi.
Cita ipocrizie! Profesorii se prefac a nu sti cit de ticalosita le e tagma, directorii se prefac a-si dedica viata scolii, fara sa mentioneze nici compromisurile pe care le-au facut, nici spagile pe care le-au dat si le-au primit pentru a-si securiza posturile, parintii pretind ca vor doar binele copiilor de fiecare data cind, in loc sa-i puna la treaba, le cumpara trecerea prin scoala, elevii invata repede cum sa paseze responsabilitatea in curtea altcuiva, plingindu-se ba de materia prea stufoasa, ba de plictisul nesfirsit al orelor.
Vreti sa stiti parerea mea? Nu poti sa ceri corectitudine daca nu esti tu insuti corect, iar ipocrizia guvernului si presei nu poate face bine nimanui, dupa cum noi ca parinti avem obligatia sa ne aparam copiii si altfel decit reclamind solicitarile de fond al scolii sau bani de cadouri. Am putea incepe prin a nu mai fi ipocriti si a cere autoritatilor sa inceteze sa mai fie.