sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un an (ne)bun




Că fac Revelionul în pijama nu trebuie să mire, doar am promis-o acum două zile pe Facebook și eu nu promit decât dacă sunt sigură că mă pot ține de promisiune.
Nu la fel de sigură sunt că îmi voi respecta rezoluțiile de Anul Nou, nu de alta, dar rareori am făcut-o. Uite, anul trecut mi-am propus să fiu mai calmă și mai tolerantă. A ieșit un mare căcățoi. Marea majoritate a anului am fost furioasă la culme, restul cvasi-deprimată și când nu am înjurat grobian în feluri imposibil de reprodus, m-am mulțumit la deja clasicele referințe la genitorii de parte femeiască, la persoanele decedate și părți ale anatomiei umane cu alte destinații decât cele sexuale.
Tot așa mi-am dorit să economisesc niscai parale. CIU-CIU! Ca de obicei, banii, atâția câți au fost, mi s-au scurs printre dește mai ceva ca apa. Am continuat să-i spânzur pe bilete de teatru, pe filme, pe spectacole și pe cărți pe care nici n-am apucat să le citesc pe toate.
Am început 2016 în sala de la Odeon cu un concert Ada Milea și mi-a mers tare bine; am văzut actori care m-au lăsat fără aer, am plâns în sala de la Unteatru, am amuțit la Art, am râs la Godot sau la Arcub, am consolidat un grup de iubitori de teatru și ne simțim bine de tot când mergem împreună în săli underground la spectacole care ne provoacă mintea și sufletul.
Am câștigat prieteni la fel de ciudați ca noi, oameni pentru care țoalele-s irelevante, gologanii îți au rostul doar ca să finanțeze spectacole, călătorii și cărți, liniștea e mai importantă decât relațiile sociale, socializarea înseamnă doar o mână de prieteni care își respectă singurătățile.
2016 nu a fost un an prost, a fost încă unul fără catastrofe naturale, fără molime ucigătoare, cu relativă stabilitate financiară și socială. Cu toate alegerile atât de frustrante, totuși a fost un timp al vieții, mai mult decât al morții. Nu e puțin lucru că am avut un USR care în nici 6 luni a reușit să intre în Parlament, chiar dacă poziția PSD pare, deocamdată, de nezdruncinat.
Mai mult ca oricând am văzut o presă slujnică, așezată în patru labe în fața prohabului desfăcut al puterii, dar am avut parte și de anchete jurnalistice excepționale care au zguduit din temelii sistemul medical, au împuns adânc în coasta tare de drac a Poliției române, au răsturnat mituri locale și politicieni ale căror televiziuni nu au reușit să le spele chiloții cei murdărei de diareză sau maiourile împodobite generos cu resturile căcatului mâncat fără pic de jenă, în direct și în prime time.
Am slăbit în 2016, am mai și câștigat înapoi din kilele pierdute, m-am certat cu propriul îngeraș, un neputincios și jumătate care mai mult m-a făcut de râs decât mi-a salvat pielea încinsă în spandexul costumului de fitness pentru sală.
Tot anul ăsta m-a făcut și pisicăreasă. Întinsă leneș pe canapeaua de lângă mine, Jinx mă privește cu ochi de pucioasă. Caldă și moale ca o mămăligă neagră de blană, își spală tacticos luciul întunecat, complet indiferentă față de emoțiiile pe care ni le stârnește. Cine ar fi crezut?
Am râs mult cu elevii mei, am mai și plâns cu ei, am învățat să fiu un prof mai bun de la ei, am cunoscut oameni noi, m-am despărțit de prieteni de care atârnam doar în virtutea unei inerții tâmpe și m-am legat de alții, aflați la sute de kilometri, cumva mai aproape în eterul virtualului decât unii dintre cei rămași doar o amintire.
Închei anul mulțumită de liniștea asta simplă a vieții noastre deloc spectaculoase. Exact asta îmi doresc și pentru 2017: liniște, teatru, film mult, cuvinte, mâncare bună, din cea mai simplă, cea care-i adună pe ai mei și prietenii în jurul mesei.
Rezoluții nu prea am, nu prea mă țin de ele, nu prea mai fac.
În 2017 îmi propun doar două lucruri: 1 - să scriu în fiecare zi; tâmpenii, amintiri, emoții, năroziile mele.
2.Să rămân în viață. În viața mea.
 

luni, 5 decembrie 2016

Moș Nicolae my ass






Hai că prea am tăcut mult și am chef de niscai povesteală. Mai exact despre cum NU vine niciun Moș Nicolae diseară în ciubotele mele, chit că le lustruiesc de lucesc mai ceva ca soarele sfânt de pe cer.
Mda, știu ce gândiți: ce chitrosu' naibii e moșu' ăsta de nu bagă și el de seamă o biată femee care dă cu cremă și pe talpa ghetelor!
Așa și e! E un cărpănos și un ciudos care și după dooștrei de ani tot îmi mai poartă pică. Bine, mă moșule, că ai tu caracter și nu-ți iei promisiunea înapoi!
Să vă spun: la începutul lui decembrie 1993 eram fuuuartee gravidă. Eram așa gravidă că puteai să pitești un batalion de pușcași marini complet echipați în spatele burții mele. Da' ce spun eu pușcași marini, o divizie de tancuri putea ușor să se camufleze după borțoiul pe care-l căram eu. Aveam o burtă așa mare, că îmi făcusem un sarafan dintr-un cort de 4 persoane, d-ăla cu verandă, cămară pentru murături, o terasă de doo mese de picnic și un holișor în care pot fi lesne uitate vreo 4 șezlonguri.
Eu și burta mea mergeam peste tot cu optimismul tâmp al femeilor gravide care cred că încap în orice spațiu și că toată lumea există special pentru a le observa marele succes: iată, ele n-au făcut așeeaaa sex aiurea, ele au mai rămas și borțoase, yupiiii.
Uneori, eu și burta îl luam cu noi și pe Nelu, numai să nu-l lăsăm singurel și liniștit acasă, doar avea și el o juma' de contribuție la șifonierul rotund pe care îl căram numai eu. Nelu mergea în umbra burții, mai mult sau mai puțin încărcat cu sacoșe, împăcat oarecum cu gândul că jivina din șifonier nu avea să stea acolo pentru totdeauna tăcut și relativ cuminte.
Pe 4 decembrie, burta și cu mine am hotărât să ne distrăm pe cinste la Piața Obor. Vi se pare că Oborul are un aer boem și interesant acum? Ei, bineeee, ar fi trebuit s-o vedeți acu' dooștrei de ani.
,,Ace, brice și carice/ Lame și chiloți de dame”, tuuuuuaaateeee cele se găseau acilișa: legume proaspete și murate, uscate, putrezite sau greu de identificat, conserve turcești, moldovenești, gemuri din Ucraina și vinuri dubioase, chiloți chinezești urieșești, din cei tetra- muartea pasiunii, farfurii, căni sau crătiți, linguri de lemn, caiere de lână netoarsă în toate culorile închipuibile, toate tronau pe tarabe alături șosete, momeli de pescuit sau roți de brânză afumată- un paradis al cumpărăturilor.
Vaaaiii, ce-i mai plăcea burții să se plimbe printre tarabe! Jivina dădea veselă din craci, lumea se despica în calea ei, speriată, probabil, că dulapul s-ar fi putut, ferească-ne!, prăvăli peste ei, iarna abia începea și sorocul meu s-apropia.
În acea dimineață, cum ne plimbam noi doo, burta și cu mine, printre tarabe, numai ce-mi pică ochii ageri pe un fund de bucătărie din lemn, însoțit de o spatulă cu care ai fi putut să-ntorci un bivol la frigare.
Uaaa, spun eu ca cea mai mare pruastă. Nelu sare imediat: Aoleo, gata, naști? Ete, na! Nasc, da nu acum. Ia-uite ce fund de bucătărie! Și câta linguroiu'! Tre' să-i scriu lu' Moș Nicolae să-mi aducă și mie așa ceva, continui în culmea idioțeniei și mân uriașa butie spre casă.
Când se foiește zi și noapte o orătanie prin tine nu prea te gândești la altceva, așa că doo zile mai târziu deja uitasem discuția și așteptam cu nerăbdare primul nostru Moș împreună. Și l-am așteptat.
Spre prânz, mi-era demult clar că nici eu, nici burdihanu' nu aveam să primim nimic, da' numa' ce-l aud pe tatăl jivinei că zice: Eh, cum e Moșu'?
Haida! Acu se mai și obrăznicea. Care Moș? Moșu' e cam nesimțit și n-a venit anu' ăsta, mai adaug.
Păi, te-ai uitat peste tot? Ai căutat și în cizme? Cizmele înalte până la genunchi, grena, sexy și cu toc, perfect inutile din pricina burții, fuseseră uitate pe un raft în toaleta de serviciu.
Imens, aspru, din cel mai sec lemn, într-una dintre cizme, trona un fund de bucătărie. Din cealaltă se zărea linguroiu' de dimensiunea unei lopeți. Am încremenit, apoi am scormonit din nou în cizme- NIMIC.
Nelu strălucea de fericire, eu spumegam de nervi. Ce e asta? întreb sugrumat. Cadoul de Moș Nicolae, spune co-autorul burții pe un ton ezitant. Asta numești tu cadou? abia reușesc să mai spun.
Doar asta ai spus că vrei. Nu ai spus tu că vrei să-i scrii Moșului să-ți aducă și ție d-astea? Na, ți-a adus!
A fost o glumă. Am zis și io așaaa...cum să vreau un fund ș-o lingură?
Ete, asta ai cerut, asta ai primit. Să mor io dacă-ți mai iau VREODATĂ  ceva de Moș Nicolae!
Am plâns o juma' de zi împreună cu burțoiul meu care avea să se golească după numai 6 zile și nici fundul nu l-am folosit vreo câteva luni.
Nelu a fost om de cuvânt. Nici în seara asta nu-mi fac ghetele.

miercuri, 23 noiembrie 2016

La școală e ca la balamuc



Din când în când se mai trezește lumea să mă-ntrebe cum e pe la școală în ultima vreme. Jmeker, frățioare, cum să fie. As good as it gets, trăi-v-ar!
Predau și eu ca tot obsedatu' de gramatică niște propoziții condiționale- visu' oricărui prof de engleză e să scrie mare pe tablă  NEVER USE WILL/WOULD IN CONDITIONALS!, apoi mă mănâncă să fac niște consolidare, să nu zică genitorii elevilor că le dau lucrare pe burta goală și i-a luat gastrita pe sistem nervos.
Exemplele alunecă pe ecranu' proiectorului- că-s damă tare jmekeră și folosesc tehnologiile de-mi curge sânge din dește pe mouse-elevii răspund și ei cât pot, că nici condiționalele astea nu-s pentru toată lumea, iar eu mi-s mulțumită peste fire.
Ia, spune și tu, Gigele- mă apucă dorința de a stimula intelectual tot elevu'. Gigel mă privește vesel: Io nu știu engleză, duuaamnaa. Eh, și tu acuma, măi Gigel, cum să-nveți dacă nu încerci. Ce variantă crezi că s-ar potrivi? spun eu cu blândețea unei cobre.
Gigel spune tâmpenia, rigor mortis pune stăpânire pe membrele mele, dar cumpătul meu rezistă mai ceva ca ferestrele QFort. Păi, n-am spus eu că nu poți folosi WILL după IF, sâsâi eu rece ca un castravete (as cool as a cucumber, beeeii, pur le conosior), mai gândește-te un pic.
Axonii celor 3 neuroni își unesc pervers ventuzele, mozolu' cel mai libidinos începe să se petreacă între ei, pe când Gigel se străduie din răsputeri să producă un răspuns într-o engleză aproximativă; kile de impulsuri electrice străbat degețelele lipite ale neuronilor și deodată se aude clar : If iu uil col tumoro ail help iu.
Haidaaa! Bravos, Gigele! Gigel privește în jur spre colegi cu fericirea zugrăvită pe tot chipu', neînțelegând de ce juma' din clasă se hlizește înfundat pe sub masă, iar cealaltă stă să cadă de pe scaune de râs.
Ai câștigat, spun oprindu-mă o clipă să trag aer în piept, tocmai ca să nu-i trântesc vreo înjurătură groasă sau, mai grav, să-i reped un catalog direct în cap, ai câștigat 10 flotări!
Cu fața întoarsă spre ecranul calculatorului, derulez spre setul următor de exerciții și aud hârșâitul unui scaun pe gresia sălii de clasă, apoi hohote nestăpânite de râs exploziv. Când mă răsucesc spre clasă din nou, îl văd pe Gigel între bănci făcând flotări cu energia unui sportiv de performanță.
Opt, nouă, zece...gata. Mai fac, duaamnaa? mă întreabă senin pe când eu îl privesc îngrozită, cu gura căscată și ochii beliți de prostească uimire.


Ș-uite-așa mi-am amintit de Temeșan junior, gras și rozaliu ca un purceluș de lapte, elev la CN Caragiale acu' dooj de ani pe când predam acolo, care spunea cu seninătate că mai bine-l roagă pe taso să pună lift la liceu și marmură și pe scara elevilor (pe cea principală deja pusese printr-o generoasă donație Bancorex) decât să învețe sau, mai rău, să vină la școală.
După ce mi-a trecut spaima că m-ar putea reclama pentru tratament umilitor, după ce mi-am promis să nu mai spun niciodată MAI BAG-O FISĂ sau AI CÂȘTIGAT 10 FLOTĂRI și alte asemenea bâzdâgănii care-i amuză pe elevi și pe mine mă ajută să nu fac adevărate crize de furie, mi-am spus că trebuie să văd partea plină a paharului -Gigel, spre deosebire de ineptul fiu de bancher, are o excelentă condiție fizică.

joi, 17 noiembrie 2016

Lamulțean la toți elevii mei!



Pe 17 noiembrie 1939, studenții Universității din Praga au protestat vehement ca urmare a uciderii unuia dintre colegii lor evrei, Jan Opletal, și împotriva politicii antiseminte pătrunse odată cu anexarea Cehosolvaciei de către Cel de-al treilea Reich, ăla de trebuia să dureze veșnic, dar a sfârșit în patru labe 6 ani mai târziu.
Universitatea pragheză a fost luată cu asalt de naziștii care au împușcat mortal 9 dintre liderii studenților protestatari, au rănit mulți alții și apoi au deportat în lagăre de concentrare 1200 de studenți, pentru ca apoi să închidă toată colegiile și universitățile cehoslovace.
Actul de curaj al acestor tineri a fost prima oară comemorat la Londra în 1941, iar din 2009, 17 noiembrie a devenit Ziua Internațională a Elevilor și Studenților. Așadar, mulțean trăiască elevii mei care este ei!
Cum ar veni, să trăiască Alex care i-a spus profei de geografie să-i arate fofoloanca și mănâncă salată cu ceapă să ne cadă păru' din nas dacă avem ghinionu' să avem oră după ce a băgat el pe sub nas o găleată de cepșoară!
Mulțean Strunghi care întrerupe pe toată lumea că are doo creiere, și p-ăl mare și p-ăl mic, de-i ajunge ideile să dea la tot cartieru' și la profi, niște nătărăi care n-are valoarea lui!
Cine să trăiască? Robert să trăiască! Mai ales când îi spune profei de desen că are o geantă urâtă care lui nu-i place, după cum nici profei nu-i place desenul lui- in your face, bitch!
Lamulțean, Fury care nu vorbește niciodată și nu participă la niciuna din selfieurile noastre trăznite!Eu partikip, Fury.
Andra să trăiască și să mai facă 987231 de milioane de selfieuri cu mine, nu de alta, dar am nevoie periodic să-mi amintesc că nici Boogie man/woman nu poate fi mai nefotogenic(ă) decât sunt eu!
Tuli să trăiască să mai dea cu scaunu' în vitrină, doar-doar o și nimeri pe cineva data viitoare, să fie șou' complet!
Mulțean Kumy! Să mai dai ruj la toată clasa și lu' diriga că-i damă bună. Cum altfel ne-am trage în poză toate pupezele de la unșpe E boite cu același muiunel?
Mulțean Cristi, să-ț trăiască Adina și stilou' ăla de l-ai pierdut acu' doo zile!
Să trăiască Bădiț, șefu' la clasă și la photoshop, meșteru' de coperți de revistă și băiatu' lu' cea mai jmekeră prăjitureasă(Săru' mâna, Elena, mama lu Bădiț, că tare bună plăcintă de dovleac mai faceți)!
Mulțean lu Panaita, nevasta lu Strunghi și meștera la engleză care esteeeee!
Să fie baftă la Julia și la Bușua care tace și le face la ingliș, pe sistem!
Să trăiască familia lu' Alin care nu mai chiulește și are valoare la comentarii fără număăărrr, fărrăăă număăăr!
Lamulțean și lu' Tina că știe cu tutorialu' și face Indesignu' din vorbe- ceac-pac- de iese revista la ingliș frumoasă ca soarili sfânt de pe cer!
Nuți să trăiască și ea că-i place șauarma cu de toateeee și  bârfește bineeee!
Cris D, lamulțean și la păru' matale verde și la rârâiala aia mortală care mă unge pe sufletu' meu mic și negru!
Brăcița să trăiască la noi în clasă unde abea ce-a aterizat de doo luni, că e de caterincă rău de tot!
Mulțean, Sandra, dezlipi-ți-s-ar telefonu' ăla de dește!
La mulți ani, Alexis, vedea-te-aș doctor, că mare nevoie mai e de doctori cu inimi așa mari și calde ca a ta!
Sănătate, Gabi și Derya, nedespărțitelor, succesurile să vă urmărească!
Tony, să-ț trăiască chitara care să zdrăngăni la ea până la adânci bătrâneți, când o să trăiești tu peste mări și țări!
Toadere, lamulțean, măi jmekere! Să nu uiți să scrii cum și unde vrea mușchii tăi mereu, că mușchii tăi minte nu are, da' ie tare!
Shalom și lamulțean, Endy! Succesuri la șouri că fără muzică veața e pustiu - Ooooo, veațaaa meaaa!
Lică să trăiască, băiat fin cum e! Să-l vedem umăr la umăr cu stejarii din echipa națională!
Au trecut 21 de ani de învățământ. Câteva mii de elevi mi-au trecut prin viață, marcând-o sub o formă sau alta sau doar nelăsând vreo urmă. Mi se pare că au trecut anii prea repede și în unele zile distanța dintre Bozi care toca gramatica obsesiv și cea care face gramatică online e așa mare că parcă nici n-ar fi aceeași persoană.

Elevii mei citesc puțin acum. Ei și? Nici cu școala nu se omoară cine știe ce, dar măcar nu stau cu capul în pământ, ascultând cu supușenie ce le spun adulții, sunt adolescenții care ,,deprind să meargă pe valuri în picioare”, cum spunea Nichita.
De la mine vreau să învețe atât: FIȚI VOI ÎNȘIVĂ. ORICINE VEȚI FI!
Nu așteptați să vină vremea să trăiți așa cum vreți, doar trăiți!  


miercuri, 9 noiembrie 2016

Pe geamul mașinii, pe lângă trotuar







Dacă te aflai pe la Lidl-ul din Baicului luni în jur de 7.15 dimineața, ai fi văzut pe trecerea de pietoni o muiere cu geacă de fâș turcoaz oprită în mijlocul drumului, cu picioarele desfăcute de parcă ar fi vrut să acopere toată trecerea și sarsanale în ambele mâini.

Comod instalată cu  fața spre Baicului și spatele spre Dna. Ghica, face niște semne către trotuarul de pe care abia plecase, apoi se îndreaptă leneș către celălalt trotuar, se întoarce brusc din drum cu sacoșe cu tot și iar dă din mâinile prinse în capcana plaselor până când determină un băiat gras ca un harbuz să-și urnească șuncile către ea într-o alergare căznită peste zebra pe care tropăie chinuit fără a arunca o singură privire pentru a se asigura.
O mașină se apropie de trecere, șoferul încetinește nedumerit de prezența ei răscrăcărată, cu spatele la drum, apoi continuă precaut drumul după ce ea pleacă spre celălalt capăt al străzii și când muierea țâșnește iar spre mijlocul străzii odată cu grăsunul băiat gâfâind din sens opus, șoferul izbește frâna ca să-i evite pe amândoi.
Pe geamul din dreapta mașinii, în timp ce șoferul repornește motorul după ce ambii tăntălăi ajung pe trotuar, iese o femeie isterică și zbiară necontrolat: Făăă, demento, nu te oprești, fă, în mijlocul drumului și nu te-ntorci, să alergi de colo-colo! Dementa se oprește nedumerită pe trotuar și strigă și ea: Ce vrei, proasto! Fac ce vreau că-s pe trecere!
Cine era muierea cu sacoșele așezată comod în mijlocul zebrei nu știu, dar pe geamul mașinii am ieșit eu și chiar de-aș regreta(deși nu e cazul), nu mai pot da timpul înapoi.
Ați observat că de ce sunt mai babani, d-aia e mai sigur că oamenii vor merge fix pe mijlocul drumului, dând în neștire din mâinile ades împodobite cu țigări aprinse sau traiste uriașe de cumpărături? De vrei să-i ocolești prin stânga, sigur într-acolo se vor deplasa și ei, la fel și spre dreapta, iar dacă tu chiar te grăbești și rostești un PARDON scremut, se vor întoarce și vor spune nonșalant de parcă nu ar fi de dimensiunea unui compactor: Ete, da' ce, n-aveți loc?
Nu mai spun de regii neîncoronați ai trecerilor de pietoni, rudele ,,dementei” pe care am apostrofat-o eu acum două zile. Cu cât sunt mai ologi, mai betegi de picioare, mai chiori și mai bătrâiori, cu atât mai sigur îi vei vedea traversând pe roșu prin intersecții în care traficul nu e niciodată altfel decât smintit.
Dacă vrei senzații tari românești, nu mănânci ciocolată Rom, cum spune reclama, ci mergi în stația lui 21 de la Bucur Obor unde se traversează de la și către stația de tramvai printre zeci de mașini care încearcă disperat să nu prindă și următorul semafor, camionete, troleibuze, autobuze sau motociclete, totul într-o cacofonie de claxoane care îi avertizează pe pietonii iubitori de adrenalină de o posibilă nenorocire.
Eu am o slăbiciune pentru mamele cu copii de mână, preferabil vreo doi. Astea-s delicioase fiindcă niciodată nu așteaptă să se facă verde pentru a traversa în siguranță. Nuuuuu, ele se reped ca bezmeticile pe diagonală, prin mijlocul șoselei, pe roșu, în goana mare sau abia târâind după ele copiii din dotare pe care-i deprind de mici cu pericolele orașului și puseurile intense de adrenalină din timpul traversărilor la limită, cu mașinile ștergându-le discret  poalele hainelor.
Și-mi mai plac și moșii, la fel de mult ca babele veșnic încărcate cu trolere pe care Hercule însuși nu le-ar putea ridica. Nu numai că merg direct pe mijlocul trotuarului în ritmul unui melc ce trage să moară, făcând destul zgomot cu trolerele zdroncăindu-se de să se audă din cealaltă emisferă, dar după ce și le aburcă în autobuz, nici de-ai dracului nu s-ar da din dreptul ușii chiar dacă se urcă la un capăt spre a coborî abia la celălalt.
De miros nu mai spun nimic. Nu de alta, dar dacă mă pornesc să scriu despre mirosul de dinți nespălați amestecat cu cel de tutun stătut și haine care au văzut detergentul acum un cincinal, de băutură multăăă, dar mai ieftină ca apa plată și omniprezenta transpirație peste care s-a turnat un nemilos parfum din acela de se vinde la halbă, cred că nu va mai merge nimeni cu RATB-ul, așa cum fac și eu.
Șoferii nici măcar un rând nu merită, dar am să-l pomenesc totuși pe taximetristul care a adus-o ieri acasă pe vecina mea cu gemenele ei de 8 ani și care enervat că femeia nu i-a lăsat bacșiș, s-a dat jos din taxi, a bătut-o și pe ea, dar și pe cele două fetițe pe care le-a găsit soțul meu încă plângând în fața blocului, ținându-se încă în brațe una pe alta, prea șocate după ce le fuseseră administrate câteva șuturi în fund. 
Transportul în București e nașpa rău și nu numai pentru că n-avem drumuri sau parcări. Mai nasol e că n-avem respect nici măcar pentru viață. Aia a noastră, că de a altora nu ne mai pasă de mult.



miercuri, 2 noiembrie 2016

Amintiri din comunism Episodul 1- Plachia



Mă mai ia gura pe dinainte și mai spun unor elevi că aș mânca slănină cu ceapă dacă n-ar îngrășa și pe dinăuntru și pe dinafară, reacțiile sunt de mare dezgust: ,,Iac!”
Băi nenicule, când ai crescut în ,,Epoca de aur” a salamului din și cu soia și a marmeladei făcute din bulion de roșii expirat refolosit alături de alte gemuri tutankamonice și ele sau a electricității date cu rația, credeți-mă că slănina ți se pare darul lui Dumnezeu pentru oameni.
D-aia noi ăștia mai veștejiți nu prea avem scârbe și glojdim fără discriminare untură pe pâinea bine frecată cu usturoi, borș de ștevie, dar și fasolă făcăluită bine asezonată cu o ceapă spartă cu pumnul și pudrată generos cu niscai sare, să nu șadă în gât.
După ce-mi înghețau bine oasele pe vreun gang din spatele unei alimentări, în așteptarea camionului care putea la fel de bine aduce făină, din care generosul partid ne dădea 500 de grame pe lună de persoană, sau câteva navete cu salam ,,de 32” alcătuit mai ales din zgârciuri, slană și niște substanțe pe care, vă jur, că nu voiam niciunul să le cunoaștem, ajunsă acasă mai țeapănă ca o scândură de călcat aș fi mâncat și-un căcat dacă era cald.
Un căcat da, dar plachie nu. Două au fost ororile culinare ale copilăriei mele: chiftelele marinate- blestemul zeilor- și plachia de pește- pedeapsa cerului pentru faptele mele de maximă ticăloșie.
Mama era o adevărată magiciană a bucătăriei noastre meschine de ,,oameni noi”. Chibzuită cu asupra de măsură, Melania reușea adevărate minuni când venea vorba de bucatele care ne ajungeau în farfurie și tot din chibzuință nimic nu se risipea.
Peștele era tranșat cu grijă, capul și coada erau puse deoparte pentru a fi folosite altădată la un borș de pește, iar trunchiul tăiat în bucăți bine potrivite, grijite și uscate cu prosopul de bucătărie, luau calea unei străchini de lut să fie tăvălite prin făină cu mălai, înainte de a fi atent așezate în tigaia cu uleiul bine încins.
Gălbejite de la mălai, bucățile stăteau să se odihnească pe o farfurie cât se încingea uleiul și mama cernea cu mână fermă amestecul de făină și mălai în care fuseseră tăvălite ciozvărtele de pește, spre a fi refolosit și altă dată.
Când îți dă ,,conducătorul iubit” numai o juma de kil de făină pe lună fără garanția că îl vei primi de fiecare dată, zău că nu arunci niciun fir de făină; îl închizi ca un duh din poveștile arabe într-un borcan cu capac bine cetluit spre bună păstrare, cum făceau mamele pe vremea mea.
Sffffrrrr se auzea apoi uleiul cât timp mama, cu părul strâns grijuliu sub o basma roșie cu bulinuțe albe spre a evita să-și împută părul ei alb ca neaua, prăjea peștele pe ambele părți cât să se rumenească frumușel și să-ți lase gura apă numai cât îl vezi tolănit în farfuria ta.
Mie nu-mi plăcea gustul de pește, dar îl mâncam cu mare drag și mult usturoi. Dragul mi se trăgea de la faptul că era singura mea ocazie de a mânca ceva cu mâna. Femei serioasă și o doamnă înnăscută, Melania mă punea să mănânc până și pepenele cu furculița și cuțitul, într-o disperată încercare de a scoate o doamnă din mine.
Că a eșuat știți toți cei care mă citiți. Că cel mai mult mi-aș fi dorit să avem pește zilnic numai ca să pot să mă bălăcesc cu deștele în farfurie înmuiind pâinea în usturoi să iau și ultima fărâmă de pește, că apoi îmi lingeam deștele împuțite de ulei, putoare de pește și mujdei nu-i greu să bănuiți.
Ei, bineeee, era mândră corabia comunismului, dar potolul era raționalizat, așa că bălăceala mult dragă mie era rară. Nu puteai să bagi ca nesimțitul două-trei bucăți de pește prăjit pe sub nas ca să umpli burdihanul. Ideal era să bagi doar una și aia să-ți umple burțoiul suficient până la următoarea masă. Așa a apărut în viața mea PLACHIA.
Când auzeam sfârâitul tigăii și mirosul de pește prăjit mă ajungea în dormitor, deștele deja începeau să simtă gâdilatul plăcut al mâncării purtate spre gură de mână. Apoi auzeam zgomotul inconfundabil al cuțitului izbind nemilos fundul de băcătărie și pe cel enervant al răzătoarei pe care alunecau unul după altul morcovii.
Nuuuuu!!! Răceala necruțătoare a furculiței de alpaca mi se strecura dinspre buricele degetelor către sufletul mic doritor de mujdei și bălăceală în farfurie.
După ce făcuseră înot sincron în uleiul clocotit până ce căpătaseră o minunată culoare aurie, deveniseră crocante sub stratul generos de mălai și îmi promiseseră un deliciu tactil, bucățile de pește aveau să-și dea obștescul sfârșit într-un sos în care, spre oroarea mea, mama avea să pună și ...dafin.
Dumnezeu mi-e martor că aș fi putut să îndur oribilele chiftele marinate și crâncena plachie dacă nu le-ar fi pus amândurora dafin. Vezi să nu! După ce le fleoșcăia în sosul din care nu lipseau roșiile și usturoiul, boabele de piper, dar și un strop de iuțeală, Melania nu rata niciodată ocazia de a adăuga câteva frunzulițe din diavoleasca plantă din cauza căreia mi se revoltau toate simțurile.
Sigur vă spuneți că aș fi putut să refuz să mănânc amestecul satanic dacă tot nu-mi plăcea deloc. Mda. Nu ați cunoscut-o pe mama dacă puteți să vă imaginați așa ceva. Nici foamea atotcuprinzătoare din vremurile de glorie ale comunismului nu vă e familiară atunci.
Da, de cele mai multe ori mâncam mizeria aia cu stoicism, rugându-mă în gând să nu se mai aducă pește la Moreni în următorul cincinal. O dată, însă, să tot fi fost printr-a șasea, enervată că mama nu mă lăsase să șparlesc nici măcar o coadă să o mănânc prăjită, a doua zi am refuzat să bag plachia aia în burtă.
Se apropia ora de plecare la școală și eu tot nu găsisem o variantă decentă să scap de ea din crăticioara verde în care mama îmi lăsase o porție pentru a o mânca înainte de a pleca la școală. Mi-a dat o clipă prin cap să o arunc la gunoi, dar ar fi fost descoperită, la fel și dacă o azvârleam pe geam, ceea ce ar fi rezultat într-un scandal cu vecinii, deci nu.
,,La veceu cu ea”, mi-am spus eu veselă. Fleoșc s-a auzit când sosul și halca de pește au aterizat în vasul de toaletă. Șșșuuuuu a curs apa apoi. ,,Ciu-ciu” mi-am spus eu văzând că plachia făcea pluta pe spate în apa din toaletă încercând să rezolv cu încă un Șșșșuuu. ,,Ciu-ciu” din nou. Apa se întrerupsese, iar plachia rămăsese să facă nestingherită ce știa ea mai bine: să plutească. În veceu.
Seara după ore, mama mă aștepta pregătită. ,,Nu ți-i rușâni, nisâmțâto?”- mama vorbea brusc moldovenește când se enerva.
,,Să arunci plachia când n-avem ce mânca!” Mi-a tras niște perechi de palme bine țintite și m-a trimis în camera mea nemâncată în ziua aia. A doua zi am mâncat două porții de plachie la micul-dejun și a fost foarte bună. De foame. 

joi, 27 octombrie 2016

Iubire și usturoi



În primăvara 1993, stăteam la căminul de la Drept într-o cameră pe care o împărțeam cu numai două fete, doar pentru că a patra locatară avusese decența să nu-și vândă locul după ce se mutase cu prietenul ei, mai ales că noi decisesem să-i plătim lunar taxa numai să rămânem cu oleacă mai mult loc.
Una dintre colege, Lenuța, era o ucraineancă zdravănă din Rîmeți, Maramureș, fată de comitet care mânca ceapa ca pe mere și închina toate bucatele pe care le însoțea fără abatere cu un păhărel de palincă țapănă de prună care nu lipsea de la nicio masă.
Cealaltă era o dâmbovițeancă de-a mea, prietena mea de suflet care mă tolera cu stoicism până când scăpam în ceapă și usturoi. Deși trăită și crescută la țară, nu putea să suporte acest obicei tâmp al meu de mă înfunda fie cu ceapă, fie cu usturoi, pentru că, susținea ea, de câte ori a încercat să mănânce a făcut crize teribile de fiere. Eu nu fac nici acum, când o piatră cât o bordură îmi îngreunează fierea, așa că tânără fiind, nici atât nu-mi băteam eu capul cu asta, ceea ce o sufoca pe biata Dora mult prea des.
Înainte de Lăsata secului pentru postul Paștelui, cum iubirea noastră era fierbinte, m-am trezit că-mi spune viitorul bărbat că-s invitată la masă de doamna mă-sa și că vine să mă ia cam pe la 13.30 de la cămin. Păi, nu mă duc eu la masă? Mă duc...
Ș-uite-așa am mers eu la bibliotecă dimineața, am citit oleacă, apoi am venit cu Dora la cămin, mi-am făcut tradiționalul duș cu apă rece, m-am gătit frumos ca de vizită și m-am pus pe așteptat. Și am așteptat, nenică! Omul nu a mai venit.
Furioasă ca dracu și flămândă peste fire, m-am răzbunat prăjind o bucată de carne de porc pe care am glojdit-o cu o căpățână de usturoi spartă cu pumnul pe marginea mesei la al cărei capăt, Dora încerca fără prea mult succes să facă un conspect.
Degeaba a deschis ea geamul, în zadar m-am spălat eu pe dinți după ce m-am înfruptat din jumatea de kil de usturoi care a însoțit unsuroasa halcă de friptură pe care am înghițit-o fără remușcări, putoarea a făcut-o până și pe colega noastră ucraineancă să lăcrimeze înainte de a-și arunca niște țoale pe ea și să dispară exasperată în oraș.
,,Ah, ce mi-ar plăcea să vină Nelu acuma și tu să duhnești în halul ăsta. Mamă, ce bine ar fi! Să văd eu ce faci atunci” îmi spune Dora turbată de nervi și sufocată de vaporii de mujdei. ,,Vine pe mă-sa!” am trântit-o furioasă. ,,Și dacă vine ce? Eu l-am așteptat, n-a venit, am mâncat și gata. Așa mănânc eu, așa că să mă pupe în cur!” am mai adăugat și mi-am văzut de citit.
Nu vă mai spun cât am trântit în ziua aia, ce înjurături de mamă, neam adormit și neadormit de la maimuță la robot am  scos pe gura împuțită iremediabil. Am citit și am înjurat, am râgâit spre oroarea Dorei, apoi am mai înjurat umpic până la lăsarea serii când mi-am mai făcut un duș rece, apoi m-am băgat la pijama să mai citesc oleacă în pat.
Pe la 7.30 se aud ciocănituri la ușă. ,,Să vezi ce râd dacă e Nelu”, spune Dora cu un rânjet malefic pe chip. ,,Lăcrămioara e supărată, nu?” aud vocea lui Nelu pe holul camerei și mă azvârl sub plapumă prefăcându-mă că dorm.
Cu plapuma în cap, o zăresc pe Dora așezată pe marginea patului cu un interes nedisimulat întins pe față, zâmbind răutăcios în așteptarea momentului în care aveam să deschid gura spre răpunerea iubitului venit să-și ceară iertare că nu mai ajunsese la prânz, dar venise totuși.
După vreo 10 minute de scuze și rugăminți de iertare, de frică să nu mor sufocată de mirosul propriu de sub plapumă, scot capul și mă ridic în capul oaselor gata să eliberez toată putoarea de usturoi și numai ce-l aud pe Nelu: ,,Aoleo, Lăcrămioara, să mă ierți, dar eu am mâncat niște chiftele și aveau cam mult usturoi!”
În patul aflat în partea cealaltă a camerei, Dora trântește cartea pe care se prefăcea că o citește și izbucnește -,,Pur și simplu nu se poate așa ceva!”- apoi iese izbind ușa de sare tencuiala de pe perete.
În seara aia am plecat cu Nelu la el acasă și am lăsat-o pe prietena mea să respire în voie după ce a aerisit vreo oră camera, până când aerul a redevenit respirabil.
,,Cum dracu” vă suportați?” m-a întrebat când m-am întors a doua zi. ,,Iete-așa!” i-am răsuflat în față cu ce mai rămăsese din putoarea de usturoi. Ce face iubirea din om!
În seara asta eu am mâncat niște pește cu mujdei, iar Nelu și băieții noștri o salată cu o găleată de ceapă roșie. Vine cineva în vizită?

miercuri, 19 octombrie 2016

Sunt o babă



Când am răspuns astăzi unui comentariu pe Facebook nici gând să mi-o amintesc pe autoarea acestuia, o absolventă de acum mai bine de 10 ani.
Am remarcat numai că e prietena Brânduşei, o altă fostă elevă pe care mi-o amintesc foarte bine pentru că am pregătit-o pentru facultate şi am fost mândră tare când a fost admisă la buget, dar şi pentru că a fost protagonista unei scene care mă mai bântuie şi acum.
Era toamna anului 2003 şi trecuse numai un an de la naşterea fiului meu cel mic. Am intrat în clasa lor cu inima strânsă fiindcă erau a 12-a şi diriginta insistase să-i preiau ca să-i pregătesc bine pentru Bac, după cea avuseseră doar suplinitori până atunci.
M-am prezentat, aşadar, şi le-am spus că aveam 35 de ani şi doi băieţi, dar mai ales că mi-era dor de copilul meu de numai un an, aşa că s-ar putea să nu fiu mereu în apele mele, că trebuie să ciocăne la uşă dacă întârzie şi să-şi facă mereu tema, că-mi filează o lampă dacă nu o fac.
Ne-am înţeles destul de bine şi deşi erau mulţi în clasă, orele mergeau ca unse, căci erau drăguţi şi preocupaţi, nu de alta, dar cred că i-ar fi executat diriga lor de-ar fi mişcat vreunu' în front.
În iarna aia, feşioniştii din toată lumea şi-au pus neuronu' cu axonii în sus rău de tot şi-au venit cu ideea ca fetele să poarte ghete de box -  fără toc, tălpi mai plate şi mai netede ca obrazul de fată mare, şireturi de la vârfuri pănă la genunchi, preferabil de culori cât mai ţipătoare- de-o urâciune care-mi supunea retina la perversiuni din cele mai grave.
Eh, într-o zi cu ger necruţător şi dispoziţie mai proastă, mă trezesc că de sub prima bancă de la uşă scot limba la mine o pereche de ghete de box de un roşu aşa aprins că s-ar fi zărit de pe lună ca Marele Zid chinezesc- erau în picioarele colegei de bancă a Brânduşei.
Aşa de intensă a fost izbitura în ochi, că aproape că m-am temut că mi se-nvineţesc ochii de la ea, dar am reuşit cumva să nu spun nicio răutate, lucru tare rar la o aspidă ca mine. Cred că aş fi reuşit chiar să ignor ghetele dacă pe la jumătatea orei, vaşnica lor posesoare nu începea să le bâţâie de parcă voia cu tot dinadinsu' să mă bage în boală.
Şi dacă tot erau în vârful listei mele de,,cele mai hidoase" articole vestimentare ever, mă trezesc remarcând în gura mare faptul că sigur ghetele sunt mai vizibile ca piramidele din Egipt. Mare greşeală!
,,Ete, na! Ce-oţi vrea, doamnă, să port acu'? Doar n-am 35 de ani să mi se fi terminat viaţa!", vine replica imediată a posesoarei ciubotelor.
Cu ochelarii pe vârful nasului, aud zăngănitul feţei mele căzute pe jos sunând mai strident ca al unui capac de cratiţă pe gresie. Brânduşa, colega de bancă a feşonistei, îi năpusteşte un cot adânc în coaste şi se apleacă la urechea ei spunându-i că fix 35 de ani am eu.
Un scurt moment de panică străbate feţişoara simpatică a mâţei încălţate, apoi se regrupează şi drege busuiocul: ,,Haideţi, doamna, că n-am vrut să sune aşa. Înţelegeţi dumneavoastră!"
Abia ridicată de pe jos, faţa mea cred că spunea că nu prea înţeleg, aşa că o aud adăugând instantaneu:
,,Adică am vrut să spun că doar nu-s măritată, să am vreo doi copii şi să nu mai am ce să aştept de la viaţă!"
Brânduşa beleşte ochii ei cei verzi cât cepele, apoi se dă cu capul de bancă renunţând să o mai înghiontească, poate de teamă să nu dea aia cu mucii în fasole şi mai rău, eu izbucnesc în râs, iar restul clasei nu prea ştie ce să mai facă.
Că viaţa mea era deja terminată la 35 de ani nu-i mare bai, dar problema mea acum e alta. Nu cumva autoarea comentariului de astăzi e purtătoarea de ghete roşii de box de acum 13 ani?
Şi dacă ea este, într-adevăr, vă daţi seama ce crede despre mine acum că nici măcar nu am recunoscut-o?

luni, 17 octombrie 2016

Ce-i în neregulă cu adulţii?



Helău, pipăl, cum adică ce-i în neregulă cu adulţii? Ia mai scuturaţi oleacă din cap! Nu cumva trebuie să reformulăm: E ceva ÎN REGULĂ cu noi adulţii?
Dacă-i ascultăm pe elevii mei, zău că ni se face ruşine. Urlăm mai mereu, avem prea multă dreptate şi prea des, de asemenea, ba chiar şi când nu avem dreptate, insistăm că am avea, refuzând să ascultăm argumentele pe care ni le-ar putea oferi copiii noştri sau ai altora.
Ne înghesuim în transportul în comun, ţipându-ne dreptul la locuri pe scaune în timp ce rupem glezne cu trolere mai grele ca un vagon CFR, blocăm accesul în curţile spitalelor cu maşinile noastre parcate aiurea, înjurăm cu nonşalansă mai ales când noi facem greşeli în trafic, ca să nu mai spunem că n-am deschide geamurile nici dacă ar mai o singură moleculă de oxigen rămasă în tot troleibuzul de frica atotputernicului curent.
Despre ce se petrece acasă nici măcar nu cred că mai trebui să aducem vorba. Sigur că toţi ne-am plâns cândva că nu ne înţeleg părinţii, dar acum ca adulţi nu facem mare efort să ne schimbăm perspectiva, îmbrăţişând-o, fie şi pentru câteva clipe, pe cea a copiilor noştri.

Sigur că viaţa lor poate părea infinit mai uşoară decât cea pe care am avut-o noi în anii '80, dar numai fiindcă încercăm să le oferim confortul care ne-a lipsit nouă, nu înseamnă că ştim ce îţi doresc mai mult. Iar ei îşi doresc să fie ascultaţi, ca opiniile lor să conteze şi ca noi să dăm dovadă de empatie, mai precis să ne punem în locul lor.
Eu am încercat să o fac astăzi când i-am auzit spunând că părinţii nu au timp pentru proprii copii. Vă daţi seama cât de tragic este ca nişte adolescenţi de 18 ani să considere aproape în unanimitate că părinţii nu au timp pentru ei?

Asta mi-a amintit de o elevă care nu a avut nicio problemă să găsească 50 de lei în portofelul bine căptuşit, dar îmi spunea anul trecut că s-a săturat să mănânce piure pe pâine, că mama oricum nu găteşte niciodată decât o fiertură pentru câine pe care, credea ea, îl iubeşte mai mult decât pe ea.
Şi dacă avem prea puţină încredere în ei? Libertatea pe care ei şi-o doresc ar putea să nu fie un lucru atât de înspăimântător cum credem noi, părinţii care-i ducem cu maşina la şcoală, de parcă transportul în comun ar fi o ameninţare de moarte.

Ce ar putea ei să facă cu această libertate pe care o cer aşa vehement? Da' noi ce am făcut cu ea? Am tot ales pentru ei şcoli, cursuri opţionale, sporturi şi activităţi, le-am impus religia sau tovărăşiile până când au crescut suficient de mari să nu ne mai asculte, iar atunci am intrat în vrie, îndepărtându-ne de ei ca de nişte străini cu care nu mai simţim că rezonăm sau, mai rău, am perseverat în a le impune propriile opinii minunându-ne că am retezat orice punte de comunicare cu ei.
Elevii mei, aşa imaturi cum par adulţilor, au avut azi destul discernământ încât să separe regulile părinţilor lor pe care le găsesc absurde, de cele pe care ei înşişi le vor aplica atunci când vor fi părinţi, iar eu cred că nu e puţin lucru să poţi gândi suficient de obiectiv şi empatic să stabileşti acest set de reguli de bază:


Nu de simpatie, ci de empatie duc lipsă mulţi dintre copiii noştri, de timp petrecut împreună cu ei, de atenţie, de uimirea de a râde cu un adult, de încredere în ei, de bună-dispoziţie.
Ai mei de la şcoală spun că se hlizesc la orele mele ca la stand-up, aşa că în loc de poze, data viitoare poate mă înregistrez să vă distrez şi pe voi că la ei m-am făcut destul de râs.
I'll be back!

duminică, 16 octombrie 2016

Plouă, plouă, babele se ouă?



Chiar a venit toamna. Plouă de simţi că ţi se-nmoaie oasele, copiii ajung la şcoală cu budigăii uzi până la jumătatea gambelor, prost dispuşi, de multe ori cu mari întârzieri şi plini de nervi mai ceva ca adulţii de la atâta aşteptat prin staţiile de maşină.
Adormiţi în faţa calculatoarelor abia spre ziuă, se trezesc pe fugă şi ajung în clase cu maţele ghiorţăinde, ochii cârpâţi de somn, zombalăi în căutarea unei cafele de la aparatul de pe hol în care înghesuie bancnote mototolite prin fundul buzunarelor ca să-şi cumpere câţiva mililitri de zeamă neagră, înecată în zahăr care să le alunge somnul din vene.
Cei mai mulţi nu au la ei pacheţele de senvişuri; mame prea grăbite sau sătule de atâta maternitate nu mai fac decât rareori efortul de a mânji două felii de pâine cu unt pentru a azvârli apoi nişte caşcaval şi o felie de şuncă între ele.
Părinţii găsesc în schimb în portofele bancnote de 5 sau 10 lei, uneori şi mai mult, care iau calea buzunarelor copiilor, aceiaşi care se clătesc pe maţe cu Cola la ora 7.30, alungând pe gât resturi de biscuiţi, merdenele sau covrigi, cât să le umple burţile şi să uite de foame până pe la prânz când se vor propti la McDonalds-ul de la Obor.
Pe feţele unora dintre ei nu se citeşte mai nimic. Sunt dezolaţi şi dezolanţi. Nu-ţi pot spune de ce dragostea vindecă răni, dar îşi fac fotografii cu colegii în fiecare pauză şi le postează pe Facebook mimând sentimente de multe ori inexistente.
Noi umblăm la fel de dezabuzaţi de lipsa lor de interes, căutăm soluţii sau nici măcar nu ridicăm un deget mulţumindu-ne să luăm salarii jalnice pentru care nu facem nici noi nimic. Sâc!
Andreea, Alin, Andra şi Tina
Şi totuşi ce sursă inepuizabilă de minunare sunt aceşti copii! Nu mai departe de lunea trecută am avut o lecţie de drepturile omului despre avort, pornind de la controversa legii poloneze de incriminare a avortului. Am discutat pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe un articol al unui medic ginecolog care tot drepturile omului le invocă atunci când refuză să facă avorturi la cerere.
Adversarii avortului prezintă o listă de efecte secundare care ar face suferinzii de PTS(Post-traumatic syndrome) să roşească, iar militarii să se-ntrebe dacă nu cumva e preferabil să-ţi vezi camarazii rupţi în bucăţi de mine anti-personal decât să treci printr-o întrerupere de sarcină.
Nu puţine au fost opiniile bozierilor mei, dar cea care m-a lăsat bujbei a venit de la Vali, care-mi aminteşte atât de mult de propriul meu fiu mai mic: ,,Mi se pare aşa ipocrit", a spus bozierul meu, ,,să reproşezi unei femei că decide să întrerupă o sarcină nedorită fiindcă, vezi doamne, asta e crimă, dar să decorezi militarii care sunt plătitţi tocmai ca să ucidă cu sânge rele. DACĂ INVOCI DREPTUL LA VIAŢĂ AL FĂTULUI, ATUNCI TREBUIE SĂ RESPECŢI DREPTUL LA VIAŢĂ AL INAMICULUI ŞI SĂ NU-L UCIZI."
Recunosc fără ruşine că niciodată nu mă gândisem să abordez  aşa problematica asta a avortului, nici nu-mi mai fusese înainte punctată aşa ipocrizia sistemelor care acceptă fără remuşcare oroarea războiului, dar condamnă nemilos întreruperea de sarcină în numele aceluiaşi drept.
Cristi, Răzvan, Robert şi Mitruş
Cum naiba să nu-i iubeşti? De ce nu i-ai iubi când poate tocmai de asta au nevoie când ajung în clase plouaţi, înfriguraţi, de multe ori flămânzi sau însinguraţi, dornici să fie auziţi, singuratici într-o lume autistă sau veseli în mijlocul unei lumi care parcă s-a pornit împotriva lor.
Eu am mâine de la 7.30 oră cu bozierii mei, copiii mei de la alte mame, şi abia aştept să văd ce-mi mai spun. Nu de alta, dar să vă mai spun şi vouă.  

  

marți, 11 octombrie 2016

Ziua Internaţională a Fetelor

Ei, da! Aţi trăit s-o vedeţi şi p-asta!O misogină scrie despre fete de Ziua Internaţională a fetelor.
În calitate de misogină de talie mondială, cunoscută în toate mediile pentru opiniile ei de mare angajament, am fost nu doar o dată întrebată de câte un elev care voia să-mi dea la operaţie: Eh, şi ce aţi fi făcut dacă nu aveaţi băieţi, dacă aţi fi avut fete?
Iete, un rahat făceam! Ce să fac? Le-aş fi pupat tălpiţele şi le-aş fi supt degeţelele, exact aşa cum am făcut-o cu băieţii mei, le-aş fi căutat haine care să le pună în evidenţă culoarea ochilor şi blondul părului, le-aş fi făcut bunătăţi şi le-aş fi mângâiat când erau bolnave sau sănătoase, treze sau adormite, răutăcioase sau blânduţe, întocmai cum am făcut şi când i-am crescut pe băieţi.
Sigur că dorinţa de aduce pe lume copii este în mare măsură una egoistă, dar aceea de a avea băieţi nu a fost aşa. Pentru mine personal, poate că ar fi fost mai bine să am fete; sunt, de multe ori, mai docile şi mai ordonate decât băieţii, sigur sunt mai ataşate de părinţi şi comunică mai bine cu mamele, păstrează mai mult şi mai bine relaţia cu familia.
Nu mai spun câte am fi făcut împreună prin bucătărie, templul meu pe care nu-l împart cu băieţii care-s total dezinteresaţi de asemenea activităţi pe care le califică drept ,,mămeşti". Cel mai probabil fetele nu ar fi găsit niciun motiv pentru care să mă ,,deranjeze" de la treburile casnice, dar aşa am eu iluzii când mă mai gândesc what if.
De Ziua Fetelor recunosc: NU AM VRUT FETE FIINDCĂ VIAŢA LOR E MAI GREA.
Ia, nu mai strâmbaţi atâta din nas că ăsta e adevărul! Dacă sunt urâte, viaţa e de cele mai multe ori necruţătoare cu ele şi comentariile pe care le vor auzi le vor face biata existenţă încă şi mai mizeră.
Poate au noroc şi sunt şi proaste. Aşa măcar nu-şi dau seama când sunt ciuca bătăii de joc, nu? Şi slute şi proaste ca noaptea, deja sună a blestem drăcesc şi parcă nici mie nu-mi vine să mă gândesc la aşa o perspectivă.
Atunci frumoase şi proaste. Băbăete, nici nu ştiu ce să spun la asemenea gând. Adicăăăă...aşa...un fel de Bianca Drăguşanu? Şi care e gheşeftu'? Oricât de decorativă ar fi o femeie, inevitabilul se întâmplă, timpul trece şi nu întotdeuna în favoarea ei. În plus, nu cred că duce lumea lipsă de femei ca bibelourile: lucioase peste fire şi tot aşa de goale la interior. Deci- PAS!
Frumoase şi deştepte? Păi, cine naiba o să creadă că se poate? Majoritatea nu se vor deranja măcar să verifice dacă ambalajul vine şi cu ceva subtanţă cenuşie la mansardă, ba chiar vor refuza să accepte evidenţa, continuând etichetarea stupidă- Moamăăă, ce bucăţicăăă!
Deştepte şi urâte? Uite o combinaţie destul de reuşită. În mod tragic, s-ar putea să fie tocmai acea mermeleală pe care să fie mai toţi dispuşi să o accepte- Măăăiii, sărăcuţa de ea! Ce femeie deşteaptă, dom'le! Măcar umpic să fi fost mai chipoasă, parcă altfel ar fi stat lucrurile. În plus, cu minunile pe care le poate face acum machiajul, unsă bine şi retuşată, o urâtă deşteaptă sigur ar reuşi să se pună în evidenţă mai bine decât o proastă frumoasă.
Vedeţi câte dileme pot să apese existenţa unei fete? La ele se adaugă silueta, stilul, părul şi câte şi mai câte.
Pe când bărbaţii trebuie ,,să fie oleacă mai frumoşi decât dracul:" Şi dacă au o burtă de bere care ar ruşina o femeie gravidă în ultima lună, tot simpatici par, nu-i aşa?
Cum adică au curu' mic? Păi, ce le trebuie mai mare? Ce ei sunt femei să conteze dacă au sau nu pulpele suficient de musculoase ca să poarte pantalonii ăia mulaţi? Ete naaaa, şi ce dacă picioarele lor sunt asemenea unor grisine necăjite storcite în cracii pantalonilor care par direct pictaţi pe piele!
Mai ziceţi o dată! Ăăăă, de ce sunt băieţii ridicoli cu pantalonaşii de trening lipiţi de părţile anatomice? Ah, da, aveţi dreptate că nici nu prea au de ce se lipi nădrăgeii de tricot. Şi cui îi pasă? Offff, nu pricepeţi nimic- sunt BĂIEŢI şi la ei pot să arate oricât de tâmp cu ghete roşii de motani încălţaţi şi budigăi de tricot adânc vârâţi sub limbile belite ale ghetelor muiate parcă în vopsea de ouă.
Ia, imaginaţi-vă o tânără burtoasă cu bluza înfiptă în pantalonii îngropaţi în şuncile de pe burtă şi ciuboţele de plastic colorat în simteală! Sigur că s-ar întoarce nenumărate capete după ea şi nu puţine ar fi comentariile ce i-ar fi adresate.
Să ridice mâna cine a auzit vreodată să fie un bărbat aprostrofat pentru gusturile lui de căcat, pentru pântecele care i se revarsă generos peste budigăi sau pentru gusturile lui dubioase în materie de hair styling. Vedeţi acum de ce nu am vrut eu fete? Ca să nu le pipăie nimeni pe stradă sau în înghesuiala transportului în comun; ca să nu le îndemne nimeni pe stradă sau în parc să performeze servicii sexuale unor masculi fără control sau bun-simţ; ca să nu se lupte cu sisteme revolute care încă mai cred cu străşnicie că bărbaţii merită salarii şi poziţii mai bune în firme conduse tot de bărbaţi.
Nu vă place că-s misogină? Cum dracu' să nu fiu când văd atâtea fete care în loc să-şi trăiască adolescenţa cu bucuria acelei frumuseţi pe care doar vârsta ţi-o poate da, se ung cu asemenea cantităţi de machiaj, de nu mai rămâne nimic din trăsăturile lor nealterate încă de trecerea vremii?
Cum să-mi treacă misoginismul când ştiu câte adolescente trăiesc în umbra unor ,,masculi" feroce cărora le permit să le decidă viaţa, plimbările, ieşirile cu prietenele, excursiile sau chiar participarea la Balul Bobocilor sau la cel de absolvire?
Sunt misogină? DA! Am mare boală pe toate cele care nu îşi cunosc drepturile şi nu şi le cer. Nu le suport pe cele care îşi vând tinereţea ca pe o halcă de carne cui oferă mai mult. Nu-mi plac femeile care nu-şi înţeleg puterea, rolul formator şi responsabilităţile pe care le au faţă de alte femei.
E Ziua Internaţională a Fetelor şi nu ştiam de ea, căci  abia în 2012 a început să fie sărbătorită pentru ca lumea să devină mai conştientă de drepturile fetelor, multe vândute ca o marfă, abuzate mai ceva ca animalele, controlate ca deţinutele, anulate ca nişte rebuturi biologice.
LA MULŢI ANI FETELOR MELE DE LA ŞCOALĂ!
LA MULŢI ANI TUTUROR FETELOR! 
 

joi, 29 septembrie 2016

Nu, nu predau româna nici de-afurisită

În anul I de facultate de Litere, spre sfârşitul primului semestru eram deja turbată de nervi şi sătulă de seminarul de literatură română la care tot auzeam de săptămâni cât de grozavă era literatura noastră timpurie, cu poezia ei anacreontică, de fapt nu tocmai anacreontică, fiindcă poeţii nu erau familiari cu poezia lui Anacreon, ci doar cu nişte epigoni ai lui. Poeziile sunau cam ca asta a lui Costache Conachi :
Ah! ochișorii vii
Cam negri căprii sau
Ah! nurule împărate al podoabelor firești, sau încă:
Doi ochi porți
Ce fac morți
Ca niște gelați
Și arunci
Tot în munci
Pre amorezați
  
 M-am certat cu seminaristul, reproşându-i cu subiect şi predicat că vrea să facă din căcat bici şi să mai şi pocnească şi apoi nu m-am mai dus la seminar ca să evit să mai fac o scenă.
Cred că atunci am început să mă gândesc serios că dacă ajung vreodată profesor, trebuie musai să predau engleza, nicidecum literatura română, niciodată dacă nu vom reuşi să depăşim admiraţia tâmpă pentru o literatură prea tânără ca să fi reuşit să recupereze decalajele uriaşe faţă de literaturile europene.
Ah, nu înţelegeţi greşit, refuzul meu nu este legat de modestia literaturii noastre, ci de imbecilitatea modului de predare a acesteia şi de inadecvarea programei, una care ignoră cu desăvârşire nevoile elevilor secolului XX-XXI.
Înainte de a-mi sări la jugulară, amintindu-mi că englezii continuă să studieze Shakespeare la 400 de ani de la moartea lui, cum o fac şi francezii cu Moliere, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că nu vorbim de Pupăza din tei sau de Popa Tanda, ci de texte a căror valoare este dată tocmai de universalitatea temelor.
Aţi încercat să recitiţi Creangă? Nu? Vă spun eu că vă trebuie dicţionare de regionalisme şi arhaisme, dar mai ales nervi de oţel ca să pătrundeţi măcar o parte din sensul unor propoziţii. De ce ar face-o un elev de clasa a IV-a sau unul de a IX-a căruia tableta personală îi oferă zeci de alternative la un Harap-Alb plictisitor şi îmbibat cu un umor despre care profu' tot vorbeşte, dar lui îi scapă?
Hai să nu ne facem că nu ştim că aceşti copii se uită la vloggeri şi you tuberi care spun nu doar chestii mai cool, dar o şi fac într-un fel care îi determină să nu-şi dezlipească ochii de pe ecrane. Cam aşa: 
 
 
Şi apoi, ce naiba le spunem noi în secolul ăsta al drepturilor omului, emancipării şi egalităţii de şanse când le băgăm pe găt Baltagul? Că Vitoria Lipan mânca bătaie de la Nechifor ca măgaru-n pantă, dar era femeie credincioasă şi-l răbda, că ăsta e rolul femeii? Că e bine să-ţi faci dreptate singur şi e încă mai mişto dacă îl pui chiar pe fi-tu, încă puber, să-l taie pe cel care l-a omorât pe ta-so, ca să se facă dreptate creştinească la praznicul mortului? Sau că Vitoria ştie mai bine cu cine trebuie s-o mărite pe fie-sa, că doar n-o lăsa-o să ia de bărbat pe fitecine, fără parale, oi şi alte acareturi?
Ajutaţi-mă să pricep mai exact ce model le oferim şi cum poate să concureze cu vloggerii care vin cu astfel de şmecherii: 

 
Mda. Am înţeles. Probabil vă gândiţi la irezistibilul Ion şi farmecul lui natural de ţăran bistriţean care îşi bate tatăl, iubita gravidă, nevasta, vecinii şi în general fiece fiinţă mişcătoare. Să vă spun un secret: elevii sunt oripilaţi de Ion şi refuză să vadă în el orice forţă, orice virtute, fie şi un dram de umanitate şi oricât am încerca să le spunem că este o victimă a circumstanţelor, tot ca pe un scelerat îl vor trata, iar pe sceleraţi mai bine nu-i bagi în seamă. 
Bine, aveţi dreptate, Eminescu e chiar genial. Nu la fel de genială este ideea de a-i da elevului notă pentru câte strofe din Luceafărul învaţă. Come on! La ce te ajută memorarea unui vagon de versuri pe care nu ai nici cea mai vagă intenţie de a le interpreta sau ţine minte, fie şi încă o zi după ce nota s-a materializat în catalog?
Cu Moromeţii nu ai cum să dai greş. Elevii se vor scârbi sigur. Ilie are o casă de copiii, unul mai rău şi mai al dracului ca celălalt, o nevastă pe care toţi o abuzează verbal, psihologic sau fizic, câteva oi prăpădite pe care le păzeşte amărâtul de Niculae pe care ta-so nu-l lasă să înveţe carte.
Băieţii ăi mari îl urăsc pe ta-so şi pe toată lumea, fetele pe băieţi, pe ăl mic toţi îl batjocoresc, fonciirea bate la uşă doar ca să fie păcălită de Moromete, a cărui soră e mai veninoasă ca o viperă, Bălosu îşi alungă fata măritată din dragoste, iar Ţugurlan îi înjură pe toţi. Imposibil să nu te pătrundă valorile astea morale până la os.
Şi asta în timp ce puştii de 10 ani verifică trailere on line, citesc diverse cronici de film sau jocuri pe calculator pe IMDB sau Rotten Tomatoes, postând numărători finale pâna la filme ca ăsta d-aici:
 
 
 Tre' să-ţi llipsească rău orice contact cu realitatea să crezi că nişte puştani care îşi pregătesc costumele de Cosplay se vor pune pe citit degrabă Enigma Otiliei, în loc să se mobilizeze exemplar ca să arate fix aşa:

 
Hai că deja m-am ambalat prea tare. Ce să vă mai spun? În loc să plângem de jalea orelor de română pe care elevii abia aşteaptă să nu le facă, a faptului că tinerii nu mai citesc, mai bine ne-am întreba dacă cineva sănătos la cap ar iubi lectura după ce învăţătoarea l-a forţat să citească ,,Ţara de dincolo de negură" sau ,,Pe drumuri de munte" când era în clasa a IV-a.
Pe bune acum, spuneţi-mi voi dacă exagerez. Aţi încercat să citiţi descrierile lui Hogaş sau Sadoveanu? Da? Când aveaţi doar 10 ani? Şi v-au plăcut? Atunci nu mă mir că aţi ajuns în halul ăsta!
Nu voi preda româna la şcoală nici moartă. Prefer engleza care îmi oferă libertatea de a-i vedea pe Key and Peele, de a vorbi de Suicide Squad sau de Hamlet, de a accesa History Crash Course sau să folosesc lecţii de aici:  http://www.youthforhumanrights.org/about-us.html.
Şi ca să fie bine, să nu fie rău, abia aştept Comic Con şi evenimentul ăsta la care e musai să merg cu elevii cărora continui să le bag engleza pe gât cu filmul. Bye!


sâmbătă, 24 septembrie 2016

O şcoală autistă



Îl găsesc ieri în a doua pauză cocoţat pe o bancă din dreptul cancelariei mici în care îmi fac veacul în pauze. Stă turceşte cu braţele încrucişate, capul apăsat cu încăpăţânare în piept, privind pieziş pe sub pletele care îi încadrează chipul de adolescent furios. Două fete tot încearcă să-l convingă să se dea jos, doar că el se smuceşte furios când trec spre cancelaria mare ca să las catalogul.
Apare şi diriginta care încearcă disperată să-l liniştească şi să-l determine să se dea jos, în timp ce el ridică treptat tonul, tutuind-o fără jenă şi strigând la ea pe măsură ce vocea ei devine tot mai spartă, aproape de strigăt.
Nu pricep de ce eu trebuie mereu să ascult, să fac una şi alta, dar profesorii pot să nu vină la ore, să facă ce vor ei-îl aud strigând. Tu vrei mereu să ascult şi să nu spun nimic. Nu vreau! Profesorii întârzie mereu la ore, noi nici nu ştim ce ore avem şi tu te iei mereu de mine...  
Mă enervez instantaneu ascultându-i certându-se şi îmi spun că dacă îl găsesc acolo la întoarcere, chit că nu-l cunosc, tot mă înfig oleacă în el. Mai dă-l-n mă-sa  de Statut al elevului, doar n-am ajuns să facă ăştia chiar tot ce vrea muşchii lor!
Când înşfac nervoasă catalogul, mă trăzneşte gândul că ar putea fi Aspergerul nostru. Ştiam că e în liceu într-o clasă paralelă cu bozierii mei de la E. Se vorbea uneori despre el la consilii, când diriginta era somată să-l ţină în frâu cumva fiindcă deranja orele, mai ales pe cele de fizică, disciplină sacră a cărei predare nu are voie să fie vreodată perturbată.
Diriginta lui este singurul om cu adevărat bun pe care îl cunosc eu, adică, bun în sensul acela creştinesc al cuvântului: calin, generos, calm aproape de absurd, genul de creştin pe care l-aş vedea dându-şi viaţa pentru credinţă, bun ca o pâine caldă.
Aşa bună cum e, o găsesc pe hol complet depăşită de furia copilului pe care nu reuşeşte şi pace să-l liniştească. Toată scena e cu atât mai cumplită, cu cât ştiu că deznădejedea ei de om bun are de-a face cu imposibilitatea de a-l proteja, de a-l feri de repercusiunile ce s-ar vărsa ca o lavă nimicitoare asupra amândurora dacă ar fi găsit acolo de conducere sau alt profesor.
Mă întorc spre cotineaţa unde stau de obicei în pauze, prietena mea şi elevele ei sunt acolo, băiatul îşi scutură pletele nevricos acuzând şcoala, iar eu habar n-am ce fac când ma opresc în faţa lui, fiindcă nu ştiu nimic despre boala asta şi cum reacţionează cei afectaţi de ea.
Ştii ceva, iartă-mă că mă bag în vorbă, mă trezesc spunându-i, ai foarte mare dreptate: ŞCOALA E DE CĂCAT! Da, profii nu vin la ore la timp, voi nu ştiţi ce orar aveţi şi staţi ca blegii să-i aşteptaţi, nu vă ascultă nimeni şi totul e groaznic. Sunt perfect de acord cu tine.
Picioarele i-au coborât deja la marginea băncii şi mă priveşte nedumerit. Îi întind mâna din obişnuinţă şi mă surprinde coborând de tot de pe bancă şi strângându-mi-o ferm, cald, bărbăteşte. Lăcrămioara mă cheamă. Pe tine cum te cheamă? Mihai, spune el liniştit.
M-am surprins privindu-l în ochi şi spunându-i că am şi eu un doi băieţi acasă aproape de vârsta lui, amândoi la fel de revoltaţi ca el pe şcoala asta de căcat şi mincinoasă care nu oferă mai nimic, dar cere totul de la ei. Întrebarea e dacă şi tu vrei să fii la fel de naşpa ca şcoala, ştii? îi mai spun. Nici  mie nu-mi place p-aici, sincer nici profii nu mă plac şi nici eu pe ei. Vorbesc doar cu vreo 2-3. El nu râde, doar priveşte intens. Ai 2-3 colegi în clasă cu care te înţelegi bine, nu ştiu, poate ascultaţi aceeaşi muzică sau vă plac aceleaşi lucruri? 
Mihai dă din cap şi confirmă apoi: Da, am! Ok. Ai tot ce-ţi trebuie. Soluţia e individuală, Mihai. Încearcă să te concentrezi pe cei câţiva oameni cu care te înţelegi, bucură-te de ei şi restul e rahat, deci ignoră-l. Uite, eu asta încerc să fac. Nu vreau să fiu ca ăştia, vin la ore, fac tot ce pot pentru elevi, mai râdem, mai o caterincă, d-astea. Poate încerci să nu le mai iei aşa în serios, mai vii şi mai vorbim p-aici. Ce zici?
Se leagănă de pe un picior pe celălalt şi parcă spune Bine, apoi pleacă fără un cuvânt.
Mihai e primul meu contact real cu o tulburare din spectrul autist. Naiba ştie dacă nu am făcut mai mult rău, dar nu-mi iese deloc din cap gândul că eu, şcoala, toţi suntem adevăraţii autiştii, cei care nu ascultăm, cei care ignorăm, cei care nu suntem pregătiţi pentru tot ceea ce se petrece în realitate cu elevii, copiii noştri.



joi, 22 septembrie 2016

Ciocu' mic să nu te muşte poliţistu' cât îţi face doctora vaccin

E rotundă ca o pâinică şi are urechile decolate bine, ca nişte avioane transparente de cărniţă fragedă zburânde de o parte şi de alta a capului. Din ochii albaştri îi curg şiroaie lacrimi care i se-noadă în bărbie, iar din gura deschisă ţâşnesc ţipete disperate în timp ce se smuceşte frenetic din mâna unei bunici care o târâie vânjos spre casă, pe strada îngustă pe care se găseşte şi blocul meu.
Măi, buni, nu mai urla aşa că oricum stai cu pulovărul încheiat. Ce diferenţă e între încheiat şi descheiat de urli aşa? Fetiţa zbiară încrâncenat şi se trage cu ură de pulovărul bogat împodobit cu desene geometrice, continuându-şi urletele disperate.
Dacă nu taci odată, las poliţia să te ia. Potoleşte-te din urlat că vin poliţiştii după tine! PAM-PAM!
Mă opresc brusc în dreptul scării şi mai arunc o privire cuplului neobişnuit care se îndepărtează treptat cu bunica răcnindu-şi ameninţările în timp ce fetiţa îşi continuă neabătută programul asurzitor de urlat din toţi bojocii.
Păi, da. Chiar are dreptate mamaie. N-are cum să fie mişto să vină poliţia să te ducă la părnaie pentru că nu vrei să ţii nici de-a dracu' pulovărul încheiat când te-ntorci de la grădi.
Zău aşa, nici mie nu mi-ar plăcea să mă trezesc că-mi trântesc mascaţii uşa de perete şi mă pun pe burtă cât fac percheziţie după temele nefăcute ale lui fimio ăla mic sau, mai rău, după şosetele murdare ale celui mare. Nu mai spun cât de devastată aş fi dacă m-ar prinde că nu mănânc pielea de la pui nici de afurisită şi, drept pedeapsă, m-ar căra la secţia 7 să-mi bage dracului minţile-n cap şi pielea buboasă de pui pe gât.
Sigur ameninţarea asta cu poliţistul care te bagă la dubă şi te pune să-ţi împerechezi şosetele sau, ferească bunul Mnezo, chiar să haleşti din farfurie TOATĂ, am spus toată, ciulamaua de pui cu piele cu tot nu are cum să te lase rece când ai 5 ani şi o treime din înălţimea celui mai scund dintre poliţiştii care trec pe lângă tine uneori privindu-te drept în ochi ca pe un infractor periculos ce încă nu eşti.
Să nu uităm, zic, de faptul că şi dacă nu te ia garda, tot rişti să te halească vreun câine, animal binecunoscut pentru apetitul nesfârşit pentru copii care aleargă sau calcă prin băltoci. Nimic nu face mai mare plăcere căinilor, fie ei şi cât un degetar, slabi ca un os şi mai nevolnici ca o cârtiţă decât să rupă carnea de pe trupurile fragede ale copiilor neascultători cărora bunici şi mămici afectoase peste fire le comunică grijuliu/ameninţător : 1.Vai de mine, mami, nu te apropia că te muşcă căţelu'! 2. Nu pune mâna pe javra aia că iei boli! 3. Dacă nu papi tot, chem căţelu' să pape mâncărica ta!4. Cine mângâie potaia o să ia purici. Vrei să faci purici, buni? 5.Nu alerga, că te atacă javra!
Când eşti copil, mai rău te poţi simţi numai dacă mă-ta mare îţi fleoşcăie la gât un fular de 5 metri, vreo 2 fesuri ş-o căciulă de blană, un hanorac peste cele 2 pulovăre care abia încap sub geaca de fâş, apoi îţi spune tandru: Să nu alergi că răceşti şi mergem la doctor să-ţi facă injecţie! Ha! De parcă tu chiar ai putea să te mişti aşa strâns împachetat în tot ce n-a mai încăput în şifonier.
Mai există şi varianta soft, aceea când reuşeşti să scapi cu numai un hanorac sub geacă, dar mă-ta, mare sau nu, tot răcneşte din toţi rărunchii: Ia ceva pe cap, că te duc la doctoră să-ţi facă vaccin! Super cool! Orice ai face, acul tot în curu' tău se va înfige, aşa că la următoarea vizită la medic ai face bine să începi să urli încă de pe hol şi cu umpic de noroc poate reuşeşti s-o şi scuipi pe ,,doctoră", înainte să apuce să se apropie de tine.
Iac-aşa ne creştem copiii, îndepărtându-i de normal. Poliţistul ajunge să fie perceput ca un instrument al pedepsei nedrepte, câinii ca nişte bestii periculoase care, şi de nu te sfâşie cu periculoşii lor colţi, tot îţi dau purici, căpuşe, boli nenumărate şi alte rele fără seamăn, iar doctorul un torţionar înarmat cu o seringă al cărei prelung ac îţi va rămâne înfipt pentru eternitate în cur.
Abia aştept să am nepoţi. Cum tataie va fi fost poliţist şi din casă nu vor lipsi căţeii, iar Pavel poate a fi deja medic atunci, voi face o listă de ameninţări odioase cu care să-mi ţin nepoţii în frâu, ceva de genul: 1.Dacă nu papi toată supiţa, mămăiţa te duce la parlament şi te lasă cu deputaţii ăia să facă ce vor cu tine! 2. Cine nu se spală pe mânuţe, merge la primărie să asiste la şedinţele consiliului! 3. (favorita mea, desigur) Dacă nu dormi după-amiază, profesor te fac, să ştii!

marți, 20 septembrie 2016

A venit, a venit şcoala...

Copiii mei, copiii altora. Zilele astea, înainte şi după începerea anului şcolar mi-au tot trecut prin faţa ochilor, în timp ce lumea îşi arată fundul ici şi colo, ba din pricina homeschoolingului, ba a altor probleme care ucid încet, dar sigur, şcoala românească pe care şi aşa am învăţat greu să o iubesc.
Al meu cel mare îşi caută drumul după terminarea facultăţii, nemulţumit de oferta de masterate a facultăţii de psihologie; d-aia şi refuză deocamdată să facă vreunul, în timp ce eu nu pot să-i fac deocamdată capul mare.
Şi la ce e bun, mă rog, un masterat în care nu crezi, nu te atrage şi la finalul căruia nu te vei fi deşteptat uman sau profesional în niciun fel? Accept că va porni pe alt drum decât majoritatea, pentru că nici drumul nostru bozieristic nu a fost lipsit de serpentine pe care nu de puţine ori ne-au găsit scârbe, ameţeli şi vome din cele mai rele.
Cel mic e derutat de clasa a VIII-a. Diriga îl acuză că refuză să-i spună definiţiile unor noţiuni de geografie din clasa a V-a, la matematică nu găseşte nicăieri culegerile solicitate la ore, va avea pregătiri luni-mate privat, marţi- română la şcoală, joi-română privat, vineri-mate la şcoală.
Ca profesor de română, recunosc în orice secundă că examenul ce îl aşteaptă este o oroare care îi mutilează plăcerea de a scrie, libertatea de exprimare liberă şi orice interes pentru literatura română. Ca mamă, îmi vine să urlu în gura mare gândindu-mă că va avea zile în care va sta la şcoală mai mult decât stau unii la birou şi că nici mari câştiguri intelectuale nu va avea, indiferent cât de şmecher va fi liceul în care va ajunge.
Eu şi bozierii mei de la unşpe E nu avem un orar coerent, orele ni se suprapun, nu avem profesori la două materii după ce suplinitorii, îngroziţi de ce înseamnă învăţământul, şi-au dat demisia încă înainte ca şcoala să înceapă propriu-zis.
Şi totuşi e bine. I-am descoperit pe unşpe D, copii nedoriţi de alt profesor care promit să fie foarte mişto după ce astăzi am început cursul extra de drepturile omului cu ei în forţă şi formă. Să vă trăiască familiile, unşpe D!
Nu, nu prea le ştiu numele, că abia am preluat clasa considerată problemă, dar nu-mi mai venea să plec de la ei ascultându-i identificând drepturi, dând exemple, discutând aspecte pe care eu însămi nu le aveam în vedere, oferind argumente şi contrargumente. Poate n-aţi înţeles că au făcut asta în engleză. Hurray!
Tot bine a fost să-l aud pe Alin de la unşpe E-ul meu punând una dintre cele mai pertinente întrebări legate de homeschooling: Doamna, da' copiii care sunt educaţi în sistemul homeschooling nu sunt discriminaţi ulterior când ajung la maturitate sau dacă doresc să meargă la facultate?
Despre Alin v-am mai spus şi altă dată că nu dă o ceapă degerată pe sistemul nostru educaţional pe care îl percepe ca pe o etapă inevitabilă, nu tocmai plăcută, dar nici groaznică. În schimb, rareori ezită să-şi exprime clar punctul de vedere sau să ceară lămuriri atunci când i se pare că ceva e dubios. Şi bine face!
Bozierii mei i-au răspuns lui, au discutat, s-au întrebat, s-au mai contrazis. Eu am fleoşcăit nişte muci în baltă fiind prea radicală în răspunsul oferit Dianei care poate mă va ierta, că ne iubim, poate mă va înjura, că prea sunt şi eu profesor uneori.
Cam aşa e începutul de an: mocirlos, cu bune, cu rele, confuzant, obositor.
Mă întristează că asaltul împotriva şcolii nu doar continuă, ci se intensifică, de parcă o fiară pusă pe descompunere şi-ar fi îndreptat toate uneltele de distrugere asupra noastră, elevi şi profi deopotrivă, ca să nu mai iasă nimic decât putreziciunea la suprafaţă.
Continui să fac singurul lucru la care mă duce mintea: trântesc fiara la pământ, mă tăvăleşte ea de multe ori, mai trag o porţie de plâns, mai râd cu poftă, scriu cuvinte, le citesc, ascult, rostesc, fac dabbing cu elevii şi râdem ca proştii.
Nu ştiu cum naiba să mă fac şi eu om mare odată.




vineri, 9 septembrie 2016

Să fie risipă!

Înţeleg că Dumnezeu a creat Lumea în şapte zile. Trebuie să fi fost nişte zile tare lungi şi, mai mult ca sigur, complicate dacă e să te iei după Marele Canion sau piscurile Himalayei, trompa elefantului, direct înrudit cu balena, ca să nu mai spun că nici omul, suprema creaţie, nu e tocmai uşor de descifrat.
Cât timp Dumnezeu era luat cu treburile astea casnice, oare ce făcea celălalt, cel exilat la subsol printre haznalele pământului? Păi, cred că-şi rodea copitele de invidie şi fuma ţigară de la ţigară întrebându-se cum să facă el să strice toată această bunătate.
Mai întâi i-a venit ideea cu mărul. Mdaaa, a fost oarecum OK. Dumnezeu s-a enervat foarte tare că Adam şi Eva au vrut să se cunoască mai mult decât El le îngăduia, le-a tras o muştruluială şi odată ce i-a văzut îmbrăcaţi în niscai frunze, i-a şi trimis la muncă în străinătate, să vadă ce proşti au fost neînţelegând că ignoranţa e leneveală şi binecuvântare.
De supărare, Dumnezeu i-a tras diavolului una aşa zdravănă după ceafă, că i-au sărit ochii cât colo, s-au storcit de pământ şi s-au făcut primii bani. Dacă tot nu-i mai făceau trebuinţă, ăl negru' i-a dat şi el mai departe oamenilor spunându-le printre dinţi: Luaţi, mă amărâţilor, nişte bani să aveţi şi voi cu ce porni în viaţă. Şi oamenilor le-au plăcut banii.
După ceva milenii, la fiecare congres al diavolimii se făcea brainstorming doar-doar or găsi o metodă mai eficientă de a-i da peste nas Creatorului, subminându-i activitatea. Războiul, războiul e cel mai bun! ţipa periodic câte un drac mai bâlbâit de felul lui. Sigur că n-aveai cum să dai greş cu asta, dar oricât de eficient ar fi fost, tot nu reuşea să aducă destula stricăciune lumii Lui.
Ciuma, mizeria voastră, şi gripa spaniolă, poate Zyka, sugera vreun drac dedat experimentelor medicale. Buuune şi astea, nimic de zis. Dacă  trânteai o gripă d-asta după un conflict ca Primul Război Mondial, succesul era garantat; crăpau milioane de copii ai Lui, haosul era garantat, neîncrederea în El creştea exponenţial. Nu suficient de rapid însă pentru ca întunecimea să fie mulţumită pe deplin.
Nervos, ăl negru se scărpina întruna între coarne, mozolindu-şi nervos smocul din vârful cozii. Fir-ar a dracului de treabă, vorba vine, spune el într-o zi, ăştia se tot înmulţesc orice-aş face. Cu holera şi ciuma nu mai merge că-nainte că au făcut medicamente, războaiele astea nu-i împuţinează şi nici ţigările nu mai sunt ce erau înainte.
Hrrr, hrrr, se auzi dinspre un drac firav. Mă gândeam, jegoşenia voastră, să încercăm şi cu risipa. Ce vrei, băi căcatule, tu să-ncercăm? spune negriciosul izbindu-l între coarnele mici.
Risipa, mizeria voastră. Noi doar le dăm un brînci ş-apoi proştii fac restul singuri. Ahaaa, răspunde celălalt brusc interesat, risipaaaa...
Păi, da, porcoşenia voastră, oamenii risipesc tot, distrug tot şi noi ieşim basma curată, spune sfrijitu'. E simplu: ei taie pădurile, le vând pentru bani, apropo, foarte bună idea aia cu banii că şi acum tot pentru ei se omoară, împuţenia voastră, apoi vin ploile şi după ceva vreme alunecă pământul şi rade toate aşezările de pe suprafaţa pământului.
Mai spune, porunci întunecatu'. Petrolu' e la fel de bun şi cărbunele. Îl ard până nu mai pot, gazele de la ardere distrug aerul, fac nişte găuri în ozon, o pun de-o încălzire globală, li se strică şi clima, dau inundaţiile peste ei postomol, când nu-i ia apa, îi omoară seceta.
Şi care-i gheşeftu' nostru? mai întreabă urâciunea.
Cum care-i, întunecimea voastră? De ce consumă, d-aia ar consuma mai mult, de ce au, d-aia vor să aibă tot mai mult. Irosesc apa să facă legume în toiul iernii, da' n-au decit 10% apă potabilă. Fac baraje şi strică mediul, până îşi dau seama că au făcut o prostie, noi ne-am făcut de mult treaba. Le şopteşti să mănânce şi vor mânca muuuultt, dar vor arunca încă şi mai mult.
Ştii ce vor face cu hârtia, pârţâimea voastră? Pliante pentru supermarket. Daaaa! Copacii vor cădea cu milioanele ca ei să pună pe hârtie poze cu şunci şi hârtie igienică în reviste pe care apoi alţi oameni le vor primi la căsuţa poştală de unde le vor arunca direct la gunoi spre slava mizeriei voastre.
Vor face hârtie igienică d-aia cu aromă-Ptiu!- de piersică. Pe asta vor risipi copacii. Ca să le pută curu' a flori. Iar plasticele le vor azvârli în puţina apă pe care o mai au şi vor fi aşa dornici să bea mai mult, incât vor strica mai mult, slăvit fie numele de pucioasă al poluării voastre!
Nu vă mai spun de maşini; tot mai mari, cu motoare care vor suge 10 litri de benzină într-o clipă, iar oamenii se vor bate pe petrol cum nu s-au bătut nici măcar pe pământuri când aţi început, împuţenia voastră învrăjbirea lor.
Roşu la faţă de excitare, încornoratu' a urlat: SĂ FIE RISIPĂĂĂ! Şi risipă se făcu!

miercuri, 31 august 2016

Distracţie la sală, dar pentru elevi

Ce să faci în ultima zi de vacanţă altceva decât să reiei antrenamentele, şi aşa patetice, la sală?
Păi, da, după 3 săptămâni de tândăleală cileanu', fără griji (acum şi fără bani- ca la dooj de ani) ba la plajă, ba pe drumuri de munte, ce altă idee mai strălucitoare ca soarele sfânt de pe cer ţi-ar putea veni alta decât să suni antrenorul şi să stabileşti aşa...pe la 9.30 o întânire de gradul 3.
Daaa, de gradul 3, ca aia cu extaartereştii, că tot aia era dacă veneam de pe altă planetă, ţinând cont de flexibilitatea mea derutantă şi capacitatea cu atât mai confuzantă de a (nu) ridica picioarele, în încercări repetate de a storci ţâţele ce stau abuziv în calea unirii de drept a găluştilor cărora antrenorul se ambiţionează să le spună genunchi şi pieptul aflat la kilometri distanţă, undeva suuus, unde nici gând să reuşească găluştele să acceadă.
În timpul plimbării matinale cu Voly, ideea asta de a mă dedica panaramei fitnesso-cardio-răscrăcărate devenea tot mai apăsătoare, la fel şi amintirea celor doi papanaşi înecaţi într-o baie grosuţă de smântână, deasupra căreia se revărsase şi un borcan de dulceaţă de cireşe negre sau aceea a ciorbei de fasole cu ciolan afumat pe care o mâncasem fără ruşine cu doar o săptămână înainte.
Am încercat şi o rugăciune mică, aşa pentru de dimineaţă, sperând, prosteşte desigur, că fiind miercuri şi ceasurile rele epuizate de activitatea de marţi antrenamentul se va desfăşura în limitele normale ale jalnicului: Hai că mai aveţ doar 10 secunde! genunchii sus! adică sus la piept doamnă, nu ajunge că-i ridicaţi de la pământ! aşaaaa...spatele drept şi pieptul înainte! drept, doamnă! drept înseamnă să trageţi de umeri în spate, nu în faţă!
Cine credeţi că ţopăia de pe un picior pe altul aranjându-şi nădragii în vestiar? Îhî! Aţi ghicit foarte corect: Mamaia zbuciumată. Strânşi pe pulpe erau budigăi cu animal print, avea un maiou negru elastic pe care abia îl mai deosebeai de pielea ei aşa bronzată că ai fi zis că e scorojită ca o mumie de atâta plajă.
Bună dimineaţa!- spun eu ipocrit. Care bună că deja era de căcat şi puţea până la lună şi-napoi. Începeţi sau aţi terminat?- întreb cu o ruşinoasă speranţă că se schimbă de plecare. Acum încep - zice veselă- prima dată după două săptămâni  de concediu. Hahaha- râd eu fals- şi eu după aproape 3. Înger, îngeraşu' meu, mulţumescu-ţi! Măcar astăzi o s-o ia şi apucata asta mai încet, să nu mă ia cu leşin de la cât se zbuciumă.
Hai, Lăcrămioaro, doar n-o fi mai rău ca-n prima zi când numai că n-ai borât pe bandă!
Daaa? Asta ar presupune ca rahiticul ăla de îngeraş să nu stea să spargă sămânţă pe o băncuţă de pe marginea raiului cu alţi rataţi de protectori, uitându-se la viaţa noastră amărâtă ca la meci. Cum el nu-i bun la altceva decât la cârcotit, de cum intru în sala plină de nisaci bărbaţi necunoscuţi şi icnitori sub discuri ce le turteau abdomenele, dau cu ochii de mamaia deja ţopăitoare ca o capră-n călduri şi de ,,prăduitoare".
Amândouă au ciubote cu fuchsia fosforescent, au mănuşi turcoaz fosforescent, maiouri roz fosforescent, păr albastru nefosforescent şi nişte priviri care, deşi nu m-au trasformat într-o grămăjoară de căcat- aşa cum mă simţeam şi cum mă percepeau ele- mi-au lăsat dâre adânci de scârbă pe corp.
Băi, cât ghinion poate avea totuşi un om!- m-am trezit spunând în gura mare, spre surpriza unui ţigan uriaş asudat abundent care tocmai mai punea un disc pe abdomenul altuia întins între două băncuţe, de parcă voia să-i scoată maţele, dar pe gură.
Csf? Ncsf! Am făcut o încălzire chinuită, am întins de niscaiva muşchi spinali, deşi mai mult m-am luptat cu efectul papanaşilor înghesuiţi parşiv pe burtă şi am stabilit o serie de exerciţii. Luaţi-mă umpic mai încet azi, ca după vacanţă!- spun eu ca proasta. Ete, na! Încet, cum adică mai încet? Facem ce avem de făcut- spune Cristi cu un rânjet diabolic înşirat pe chip. Deci asta cu încet nu ştiţi cum e- adaug şi mă atârn de un aparat gata să zbor în aer purtată de greutăţile pe care abia am reuşit să le deplasez oleacă către piept de 10 ori.
Dooj de abdomene  şi squats acum- aud de cum reuşesc să nu-mi arunc vreo 3 greutăţi direct în cap.
Spânzurată de terex pentru nişte squats care smulgeau trosnituri nefireşti în articulaţii, mă trezesc să spun ca proasta, tocmai când una dintre prăduitoare mă privea ca pe o insectă suficient de dezgustătoare încât nici să o striveşti să nu-ţi vină: Acu' - gâfâiala gravă- ce dracu' se mai poate întâmpla- hâââc!- numai elevi mai lipsesc- hâââc!
Hahahaha! Zău aşa, doamnă, nu v-aţi săturat de elevi?- râde Cristi zdravăn. Păi, tocmai, d-asta ar mai şi lipsi. După ce că-mi iese sufletu'.
Şi dăi şi luptă-te Lăcrămioaro hâţa-hâţa când pe aparate, când crăcită pe băncuţă storcând şuncile de pe burtă în nişte abdomene schingiute grav. Doar două mai aveţi- îmi spune antrenorul, dar chipul meu vineţiu mă priveşte cu ochi rătăciţi, imploratori de milă din oglinzile de pe peretele opus.
Aveţi idee cum e să stai înşirat pe spate, cu picioarele în jos ţinând între labe o ganteră de un kil pe care să te scremi să o ridici până la nivelul fundului? Vă spun eu, greu al naibii când tot ce ai mâncat vreodată pare a complota împotriva ta.
Eiii, bineee, cum mă storceam eu cu gantera între craci să-mi ridic picioarele împotriva gravitaţiei şi bunului-simt, numai ce aud un bună ziua şi văd aplecându-se deasupra mea chipul zâmbitor al lui David.
Fleoooş a căzut gantera, apoi faţa şi viaţa mea în haznaua destinului de unde mânjită de căcat am ţâşnit direct în cur.
Dă-mă dracu'!- am scăpat-o. Tot ce-mi mai lipsea era un elev, acum am şi d-ăsta. Săru' mâna, doamna! Dumneavoastră eraţi? Ce faceţi aici? Mă mut la marmacie- mi-a venit să-i spun ca-n banc, dar m-am abţinut în ultima clipă.
Ah, vă cunoaşteţi?- întreabă Cristi. Nu v-am spus că doar elevi mai lipsesc să fie circul complet? David, de la unşpe F- spun eu gata să izbucnesc în plâns. Doişpe F- spune copilul vesel. Acum sunt a doişpea.
Dacă mai insişti mult, s-ar putea a doişpea să şi rămâi- îmi spun în gând. proptesc iar gantera între labe şi o iau de la capăt aşa furioasă că din greşeală am reuşit să fac 20 de abdomene în loc de scremutele doişpe pe care mi le ceruse antrenorul.
La capătul unei ore jumate cu greutăţi, abdomene, aparate, bandă-n pantă - Vreau măcar o jumătate de oră la 4 înclinaţia- Bine, mă, că foloseşti tu persoana I de parcă ţi-ar ieşi ţie sufletul ăla neîndurător- m-am târât spre casă şi mi-am verificat mesajele. David, zis Iggy, mă urmăreşte acum. Şi pe Fb.
   

marți, 30 august 2016

Pe drumuri transilvane


Hai că acuş se termină! Vacanţa, ce altceva? Cu doar două zile rămase şi amintirile proaspete încă, fac bilanţul celei de a doua părţi a concediului, cea transilvană.
Voiam de mult timp să merg în inima secuimii, la Corund, dacă nu ca să mă bucur de ceramica tradiţională de acolo, măcar să-mi scot din sistem prejudecăţile cu care am crescut; fie mi le confirmam, fie scăpam de ele, una peste alta, drumul merita.
Ce prejudecăţi? Alea cu ungurii cei răi care refuză să-ţi dea o pâine pentru că eşti român, cele cu secuii care vor să-ţi scoată România ţie pe nas şi s-o anexeze la Imperiul Austro-Ungar demult inexistent, cu steagurile secuieşti ce flutură falnic în ciuda oricărui român rătăcit prin zonă, care bine ar face să-şi păzească spatele ca să nu ajungă pastramă pe sub şaua vreunui urmaş de-al lui Atilla, hunul din care toată ungurimea se trage.
Iac-aşa, cu sufletul mai strâns ca geanta de voiaj şi cu teama că vom sfârşi ori nemâncaţi cu zilele-că de nu ştii ungureşte, se ştie că ghiujul de maghiar nu-ţi dă fir de potol -, ori mâncaţi de fioroşii unguri verzi plecat-am spre secuime.
Şi dacă tot ne riscam viaţa, de ce să n-o facem cu stil? D-aia după Braşov, am apucat-o pe drumuri judeţene pierdute între dealurile Transilvaniei. Surpriza a fost de-a dreptul de proporţii: şosele înguste, dar foarte bune şerpuiau pe coamele împădurite ale zonei submontane transilvane când mai elegant, când mai abrupt, prin sate aşezate bine de sute de ani, cum o confirmau bisericile fortificate omniprezente în fiecare comunitate.
La fel de omniprezent era şi mirosul de balegă pierdută de vite pe drumul dinspre sau înspre păşune, greu, însă plăcut, într-un mod neaşteptat, mirosul de ţară încă bogată, de gospodărie, de muncă simplă, ţărănească, cu atât mai rară zilele astea, cu cât tindem să dispreţuim toate lucrurile astea care nu ne conectează cu tehnologia, de parcă viaţa adevărată s-ar reduce la produsele bio achiziţionate din supermarketuri în recipiente de plastic.
La Lupeni, pe vârful celui mai înalt deal, l-am zărit printre nori pe Iisus. Da, da, Iisus îmbrăţişează cu braţele sale metalice deschise întreaga umanitate ce se i se întinde la picioare, într-un gest protector, în egală măsură, faţă de turistul rătăcit pe-acolo şi localnicul ce-şi duce viaţa sub privirile lui de inox.
Iisus din Lupeni veghează
  Şi apoi, la capătul unui drum de o frumuseţe simplă, redusă la curbele line ale dealurilor şi pădurii ce-l mărgineşte, am ajuns la Corund, capitala ceramicii de lut smălţuit în nuanţe de alb, roşu, verde închis sau albastru, culorile steagului maghiar şi secuiesc deopotrivă.
După câteva ore de mers cu inima strânsă că vom vorbi prin semne zile bune, în faţa porţii bogat decorate de la Mako Panzio  ne-a întâmpinat o unguroaică blondă cu minunaţi ochi albaştri, la fel de bună vorbitoare de română ca oricare dintre noi.
Poarta secuiască Mako Panzio
Nu numai că nu-şi ascuţeau cuţitele care să ne căsăpească, dar familia Mako ne-a aşteptat cu zâmbetul pe buze, un râs sănătos şi o palincă de bun-venit, nu ca să amorţească vigilenţa, ci ca să ne dezmorţească sufletul după drumul lung.
Da, ne-am simţit bine în secuime, unde toţi ungurii pe care i-am întâlnit vorbeau româna nu mai puţin bine ca unii dintre dacii neaoşi pe care îi tot aud eu prin capitală ucigând fără pic de milă acordul subiectului cu predicatul şi asta deşi nu au, asemenea maghiarilor, probleme de bilingvism.

În egală măsură în restaurante, dar şi la magazine, prin atelierele de ceramică sau pe stradă oamenii ne-au zâmbit, ne-au dat indicaţii când nu eram siguri cum puteam ajunge la vreo destinaţie, ne-au ajutat chiar şi atunci când nu stăpâneau româna foarte bine.
După o dimineaţă petrecută la Praid în salina bine amenajată şi dotată inclusiv cu un traseu de aventuri pe 3 nivele de dificultate unde puşti de la 5 la 50 de ani se pot distra pe cinste, am trecut prin Canionul de sare, o experienţă dezamăgitoare după 7 Scări şi Valea lui Stan, canioane în toată puterea cuvântului, apoi am cotit-o spre Sovata pentru după-amiază.
Parcul de aventuri Salina Praid
 Zău e frumoasa Sovata, dar trebuie să fiţi pregătiţi că preţurile vă vor scoate din sărite bine. Nu ştiu dacă doar mie mi se pare prea scumpă o tocăniţă de cartofi cu pretenţii de gulaş care ne-a fost oferită contra sumei de 28 de lei, dar nu mi-a fost ruşine nici cu ciorba de 13 lei în care 3 bucăţele vinete de vită zăceau anorexic pe fundul castronului.



În afară de o sănătoasă bălăceală în apele heliothermale ale lacurilor din staţiune, trebuie neapărat să încercaţi o călătorie cu mocăniţa între Sovata şi Câmpia Cetăţii. Trenul deschis vă oferă posibilitatea să admiraţi în voie peisajul lipsit de spectaculos, însă aşa bogat împădurit că nu se poate să nu-ţi taie respiraţia cum urcă şi alunecă apoi spre vale pe coastele dealurilor, învelite în stejari, aluni şi fagi ale căror crengi te ating pe faţă de stai spre fereastră.
După 3 zile am părăsit Praid-Corund cu părere de rău şi promisiunea că vom mai reveni, dar şi cu o traistă zdravănă de decoraţiuni ceramice, în tonuri de roşu şi verde, care să se asorteze cu cele albastre care deja ne împodobesc holurile apartamentului nostru bucureştean în care tot aducem artizanat de peste tot unde călătorim.
Sâmbăta dimineaţa, traversând secuimea de la Odorheiul la Cristoru Secuiesc am admirat flăcăii şi fetele în port tradiţional, în căruţe trase de cai sau călare, cu straiele lor alb cu negru împodobite cu panglici verzi şi roşii.

De acolo am alunecat între saşii din zona Sighişoarei, lăsând în urmă porţile spectaculos sculptate şi portul tradiţional. Cetatea medievală, aglomerată ca întotdeauna, nu a mai reuşit să ne impresioneze cum a făcut-o prima dată, iar Pavel şi-a manifestat vadit nemulţumirea faţă de lipsa ghizilor care ar fi făcut de neînţeles vizita dacă noi nu am fi cărat în bagaj Ghidul României misterioase care să-i ofere informaţiile pe care noi nu le aveam.

Turnul cu ceas
Vedere din turn



















Cetatea Biertan, însă, renovată aproape complet, cu toată lemnăria restaurată şi zidurile ei triple ce încing biserica ridicată, asemenea tututror celorlalte din Transilvania, de cavalerii teutoni cu sute de ani în urmă, este o destinaţie ce nu trebuie ratată în caz că vă decideţi să daţi o raită de câteva zile prin propria ţară. 

Scara acoperită către cetate
Turnul divorţaţilor



















Surpriza cea mai mare am avut-o în Mediaşul în care am ajuns doar accidental fiindcă nu am găsit cazare în Bietanul luat cu asalt de amatorii de film fantasy şi horror prezenţi la festivalul Lună Plină.
Dacă treceţi indiferenţi pe lângă alte oraşe, nu o faceţi cu acest mic târg ce ascunde o cetate medievală care îi dă clasă Sighişoarei în orice clipă. Lucrările de restaurare au fost făcute cu simţ de răspundere, redându-i cetăţii o bine meritată clasă, iar biserica evanghelică Sf. Margareta este amuţitoare nu numai ca dimensiuni, ci şi ca istorie.
Atestată documentar prima oară în 1414 şi terminată în 1488, poartă urmele acestor sute de ani de istorie într-un mod unic, după ştiinţa mea: este singura de acest fel în zidăria căreia au rămas urmele a 3 etape de construcţie de la zugrăveala originală de secol al XII-lea, urmată de cea catolică şi cel de al 3-lea nivel adăugat după reforma luterană.

Turnul înclinat
Altarul bisericii originale din sec XII



















De vă ţin nervii, plecaţi din Mediaş spre Sibiu şi apucaţi-o spre Cârţişoara ca să intraţi pe Transfăgărăşan cu o oprire la ruinele abaţiei cisterciene sau la oricare dintre bisericile fortificate pe care le veţi găsi pe drum. Nu veţi regreta decizia nici măcar o clipă, atât de frumoase sunt locurile.
Bâlea Lac, unde veţi ajunge la capătul unor curbe strâmte care vă vor freca frânele olecuţă, cu verdele lui intens sigur va face nişte coarde să vibreze, dar nu neapărat şi cele mai armonioase.
Peisajul e încărcat de prezenţa turiştilor de toate calităţile închipuibile, de gunoaie părăsite pretutindeni, turme de porci şi oi, comerţ cu amănuntul de brânză, şuncă, mici sau cârnaţi care se revarsă râuri-râuri de pe tarabe ce fac aproape imposibilă parcarea sau deplasarea maşinilor pe şoseaua şi aşa îngustă.
Să îmbucăm ceva?
Au fost 5 zile care au trecut prea repede. Mi-au spulberat toate prejudecăţile despre secuii cei degrabă vărsători de sânge de valah care s-au dovedit simpatici, ospitalieri şi necăjiţi că românii nu vin să-i cunoască cum sunt cu adevărat.
Am descoperit sute de biserici fortificate a căror istorie stă ascunsă prin sate despre care nici măcar nu ştiam că ar avea potenţial turistic şi l-am întâlnit pe Iisus la Lupeni, dar şi sub amvonul bisericii de la Biertan sau în cel al bisericii Sfânta Margareta din Mediaş, în liniştea dealurilor care se întind pe tot cuprinsul Transilvaniei, sub porţile secuieşti sau în spatele zidurilor emaciate ale cetăţilor noastre, în livezi şi păduri, în mirosul cipercilor vândute pe marginea drumului şi în oamenii de lângă mine.