joi, 30 iunie 2016

Let's do it! But differently.

Îmi place Cioloş. Cred că e singurul nostru Prim-Ministru care chiar ştie ce face şi pare că face bine majoritatea lucrurilor pe care le-a început. Parcă văd aşa o vagă lumină la capătul unui tunel aparent nesfârşit şi teribil de întunecos, asta în ciuda declaraţiilor ministrului Bostan, deşi, să vă spun drept, încep să cred că omul chiar nu era aşa de deplasat cum am crezut iniţial.
Da, Dacian Cioloş îmi dă impresia că vrea să facă treabă, poate să o facă, fiind nu doar responsabil, dar şi apt. Asta a demonstrat şi când a mers alături de voluntarii de la Let's do it! să ajute la curăţarea Deltei Văcăreştiului, recent declarată rezervaţie naturală.
Chiar aşa? Stop joc! Cu tot respectul pentru gestul domnului Cioloş şi cu riscul de a-i aliena pe toţi cei 9 cititori ai blogului meu, tot o voi spune: NU asta vreau să facă Prim-Ministrul României. Şi nu fiindcă ar fi ruşinos, umilitor sau sub demnitatea celui de al doilea om în stat, ci pentru că gestul domniei sale NU ar fi trebuit să fie necesar.
Da, domnule Cioloş, asta cred eu, încăpăţânată şi afurisită cum sunt; cred că ar fi fost suficient dacă domnia voastră şi guvernul pe care îl conduceţi v-aţi fi asigurat că legile statului nostru nu sunt batjocorite, ci aplicate cu rigoarea care pare a vă caracteriza.
Poate că Delta Văcăreştiului abia a fost confirmată ca rezervaţie naturală, dar legi de protecţie a mediului există de suficient timp, doar că ele nu sunt niciodată respectate. Nu se poate pretinde că nu se ştia că zona este de multă vreme folosită ca groapă de gunoi a tuturor celor care îşi fac veacul pe acolo, că locuitorii din zonă îşi aruncă nonşalant resturile de la operaţiunile de renovarea ale propriilor apartamente, că aparate electrocasnice, gunoi menajer şi tot felul de alte asemenea deşeuri sunt ,,uitate" senin pe spaţiul ce s-ar dori protejat al acestei delte intravilane.
Plin de resurse sau doar patologic nesimţit, cetăţeanul bucureştean nu are remuşcare, cu atât mai puţin ruşine, când e vorba de aruncarea la voia întâmplării a tuturor celor netrebuincioase prin gospodărie, iar noţiunea de protejare a mediului, chiar dacă este beneficiarul direct al acestuia, îi este total străină.
Din păcate, domnule Prim-Ministru, gestul de astăzi al organizaţiei şi voluntarilor pe care i-aţi însoţit, chiar dacă nu validează comportamentele iresponsabile, nu le combate activ şi cu toate ca pot să înţeleg idealurile care vă animă, eu una am alte aşteptări de la dumneavoastră: vreau să vă văd dând cu biciul în cei care lasă în urmă-le ceea ce curăţă voluntarii ca domnia voastră periodic.
Tocmai fiindcă am convingerea că doriţi să faceţi bine, mi-aş dori să văd legile de protecţie a mediului aplicate, să văd amenzi usturătoare date tuturor celor care batjocoresc în egală măsură autorităţile, dar şi pe noi, cei care în mod responsabil protejăm natura, plantăm copaci, curăţăm locurile prin care trecem, ba încă le mai curăţăm şi pe cele pe unde au trecut alţii.
Aş vrea să ştiu că vă asiguraţi că va exista cu adevărat o patrulă care va împiedica pe viitor depozitarea gunoaielor de toate soiurile în acel spaţiu, ca şi în altele; că există metodologii, sisteme de evaluare a eficienţei acestor patrule, că ele sunt monitorizate şi aspru sancţionate dacă, în buna tradiţie românească, se fac numai că lucrează.
Oricât de admirabil este gestul, domnule Cioloş, oricât de mare a fost efortul voluntarilor, mă tem că dincolo de generozitatea sa, el riscă să devină inutil dacă nu mâine, dar în cel mult o săptămână bucureştenii prea ocupaţi sau doar nesimţiţi vor refuza ca de obicei să-şi transporte resturile la o groapă de gunoi dinafara oraşului, dând obişnuita năvală în mult mai apropiata Deltă a Văcăreştiului cu sacii lor de moloz, fără ca nimeni să dea cu ei de pământul ăla pe care îl zoiesc fără pic de ruşine.
Mi-e de-a dreptul frică, domnule Prim-Ministru că, în absenţa unei rigori în aplicarea legii, a unor măsuri draconice de pedepsire şi prevenire a comportamentelor iresponsabile, inclusiv împotriva reprezentantului autorităţii care alege să ignore cele ce se petrec, de altfel, sub nasul lui, campania va fi reluată anul viitor când Let's do it! ne va chema iar pe toţi să ne implicăm în curăţarea mizeriei lăsate în urmă de jegul uman.

luni, 27 iunie 2016

Spic ingliş, pliz!

Da, predau engleza de 21 de ani, la şcoală şi acasă. Cu niscai succesuri, aş spune fără falsă modestie, că deja mi s-a cam luat de ea.
Iniţial m-am apucat să o învăţ de la zero, ştiind doar ,,Ai lăv iu, hau du iu du" şi chiar nu mi-a fost uşor să trec de la franceza studiată temeinic 12 ani şi rusa facută încă vreo 8 la ingliş lenguigi peste noapte, dar am făcut-o şi nu-mi pare rău.
Între timp, ceea ce părea o idee promiţătoare de viitor s-a dovedit a fi nu tocmai ză best, pentru că inflaţia de ingliş spicărz nu a întârziat să apară, astfel încât acum, poate numai căţelul meu nu reuşeşte, încă, să spună ,,helău". Mă bate chiar gândul că ar fi trebuit să investesc timpul şi banii în germană, nu doar aşa ca omagiu adus familiei mamei, ci ca sursă de venit subtanţial mai mare.
Hai că deja v-am plictisit destul, aşa că trec la chestiuni mai serioase legate de ingliş mai lăv, cum ar fi satisfacţia cu care am primit mereu vestea trecerii examenelor Cambridge sau IELTS de către elevii mei care se pregăteau să o taie-n IUCHEI unde să lărn maci staf în limba lui Şecspiăr.
Nici nu vă puteţi imagina fericirea pe care am încercat-o când fiul meu cel mare m-a anunţat că a trecut Advanced Cambridge cu A, ceea ce însemna cel mai înalt nivel de certificare în ingliş şi planurile pe care am început să le fac în legătură cu o posibilă universitate britanică la care să fie acceptat- YEEESSS!
Păi, da, dar planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg deloc. Nu ştiu ce blană de urs din pădure încercam eu să vând, dar Matei nu a vrut deloc să o cumpere. Nici măcar blana nemţescă pe care i-au băgat-o sub nas şi profesoarele lui de germană nu a vrut să o cumpere defel, un an mai târziu când având şi diploma de Bac în buzunar, s-a pus cu popoul în drum şi ne-a anunţat oficial că nici prin cap nu-i trece să plece la studii în Iuchei sau Jărmania.
Nu i-a plăcut ideea de a-şi începe viaţa cu datorii de câteva mii bune de lire la statul englez, care în marea sa generozitate l-ar fi împrumutat suma necesară, condiţionând returnarea banilor de un anumit nivel al veniturilor, şi nici aceea de a fi tratat ca un venetic de un popor de ignoranţi.
CEEEEE? Ingliş pipăl să fie ignoranţi? Gad!- am spus eu nervoasă. Da, ignoranţi şi beţivi de mare angajament- a spus el cel puţin la fel de nervos. Nu mă duc eu în Ingletera să-mi vând apoi un rinichi să le dau banii înapoi, doar ca să mă trateze ca pe un rahat de estic venit la ei să se cârpească-n cur şi să şteargă cu mine pe jos că-s român- a mai spus.
Ingliş pipăl sunt generăs end tolerănt- am mai încercat eu. S-o crezi tu! Pe ce planetă trăieşti- mi-a răspuns spoiled bratul din dotare, recomandându-mi să mai scap un ochi pe siteuri care nu pictează realitatea într-un roz bombon, ci mai dau şi crâmpeie din realitate.
Cam tot atunci, am dat şi peste o serie de documentare dintre care unul care prezenta drama unei tinere mame ingliş careia serviciile sociale trebuiau să-i monteze un lift mai mare în casa ei de un etaj. Mămica avea 280 de kile şi trăia drama de nu mai fi putut să urce la etaj unde dormeau fetiţele ei de pe vremea când avea 200 de kile şi încă mai încăpea în liftul montat pe când trăgea doar 150. Nu se mai putea mişca mai deloc, nu se putea spăla şi nici nu putea să gătească singură. Trăia din ajutorul social atât ea cât şi cei 3 copii.
Cel mare, un băiat de 16 ani fusese nevoit să se lase de şcoală ca să o spele şi să o îngrijească pe ea şi pe cele două surori, lucrând part-time la un magazin din apropiere, dar asta nu-l întrista fiindcă, spunea el, şi aşa nu se omora cu cartea.
Realizatorul a mai prezentat câteva cazuri similare şi a insistat asupra necesităţii implicării active a autorităţilor în combaterea dezinteresului faţă de învăţare, a lenei şi obezităţii morbide care, considera el, aveau să aibă consecinţe catastrofale în scurt timp.
Vezi, spunea fi-miu, asta e Ingletera în care vrei tu să mă integrez. Să-mi spună graşii ăştia că din cauza mea nu au ei unde să muncească şi că le iau eu pâinea de la gură, nu?
Între timp, am făcut risărci, am discutat cu mulţi dintre foştii mei elevi, unii primiţi bine, alţii nu prea, în Ingletera, tărâmul făgăduinţei tinereţii mele. Un lucru a răzbătut din toate poveştile lor- sentimentul crescând că nu prea mai e nimeni dispus să-i accepte şi că tot mai des li se reproşează că sunt cauza pentru care englejii nu-şi găsesc de lucru sau nu-s primiţi în universităţile lor.
Tulai, Doamne! Adică avea dreptate Matei? Chiar aşa să fie de orbeţi englejii să nu vadă că străzile lor sunt inundate de indieni sau pakistanezi, de africani din colonii veniţi pe daiboj, fără pic de competenţe de limbă, fără acreditări, recomandări sau testări, de fustanele lăbărţate ce împodobesc momâi musulmane care se puiesc într-una şi cer dreptul de A NU VORBI INGLIŞ?
Iată că s-a mai văzut şi un lup mâncat de oaie! Adevărul pe care am refuzat să-l accept când venea din partea fiului meu de numai 18 ani, că Ingletera nu ne vrea, îmi este acum băgat pe gât cu maximă nonşalanţă. Da, leagănul drepturilor omului este bun şi generos cu oricine altcineva decât cu est-europenii, oricât de albi şi creştini ar fi ei. Da, Ingletera cea ameninţată de musulmanii radicalizaţi tocmai fiindcă s-au obişnuit să stea acasă şi să se gândescă la atentate pe banii englejilor primitori nu-i mai vrea pe românii care le construiesc acolo case, le deservesc agenţii de turism, lucrează în asistenţa socială sau în spitalele din care lipsesc doctorii engleji pentru că englejilor nu prea le mai place cartea.
Ingletera, dragostea mea, câte dabăldecărz ţi-au aruncat românii în aer de când au venit să lucreze în IT, în spitale sau facultăţi?
De ce crezi tu că polonezii, cei pe care i-ai vândut ruşilor la sfârşitul războiului după ce i-ai folosit să-ţi aperi spaţiul aerian când dădeau nemţii în voi cu bombardeaua sau i-ai azvârlit în linia întâi de câte ori ai vrut să-ţi protejezi militarii proprii, răpesc slujbele cetăţenilor britanici oneşti şi muncitori?
Ingliş pipăl, nu ştiţi cum de aţi ajuns să urlaţi ,,OUT" esticilor care vin să ofere forţă de muncă ieftină şi calificată?
Păi, dacă vreţi lift să urcaţi la etajul casei fiindcă vă împovărează sutele de kile! Păi, diăr ingliş pipăl, dacă vă puneţi în cap mai ceva ca moldovenii noştri care au măcar meritul de a-şi cultiva singuri viile şi de a-şi face răchia!
Cum naiba să nu ajungeţi de râsul Europei dacă nici n-aţi ştiut ce e cu Uniunea din care zor-nevoie aţi vrut să ieşiţi, neştiind că aveaţi cele mai avantajoase tratate negociate cu UE care acum vrea să dea rimă după câte nazuri aţi făcut?
E nasol că o să plătiţi impozite pe bune pentru proprietăţile de prin Grecia şi Spania? Offff! Nu ştiaţi că gura bate curu'? Uite că acum aţi aflat.
Da, vă spun că sunteţi ignoranţi. Ştiţi de ce pot să fac asta? Fiindcă folosesc exact arma pe care mi-aţi pus-o voi la dispoziţie- LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI OPINIE. Tot armele voastre le folosesc foştii voştri colonişti care nu ezită să vă acuze de rasism, discriminare, incorectitudine şi încălcarea drepturilor omului, oricând  se trezeşte în voi vreo urmă de împotrivire la cotropirea căreia îi sunteţi victime fără să fiţi măcar conştienţi de asta.
Şi să mai fac un răutăcism- şansa voastră de vă mai purta pieile albe şi părul blond-roşcat în lume o reprezintă băltoaca de gene slave pe care o aduc la purtător est-europenii. Fără ea, băi englejilor, în câteva generaţii vă bagă la minorităţi conlocuitoare toţi foştii voştri colonişti care deja v-au luat ţara şi numai dacă aveţi noroc vă vor lăsa şi pe voi să mai tundeţi o oaie prin Scoţia.





miercuri, 22 iunie 2016

Un an bun

Cine suntem?Bozieri la 10 E
Mi-am dat seama zilele astea că e ceva în neregulă rău cu mine- mă simt bine. Adică, pe bune, chiar mă simt de parcă aş fi încă om, lucru atât de rar la sfârşitul de an şcolar că m-am şi ciupit de vreo două ori ca să mă conving că nu visez; eram perfect trează. Bec, ce să mai...
Tony şi Endy boşi de boşi
În alţi ani, pe la începutul lui iunie deja abia mai pricepeam ce mi se spunea, iar propoziţiile mele erau nişte gângăveli din care şi eu făceam eforturi să înţeleg câte ceva, dar nu şi anul acesta când aproape toată lumea din jur mă înţelege ce spun. Băăăii, mi-am zis, te pomeneşti că am avut un an bun!
Privind în urmă, pot spune că bilanţul, pentru prima oară după muuult timp, chiar este pozitiv cu toate că nu am câştigat nici pe departe premiile din alţi ani. Am câştigat în schimb înzecit altceva-prieteni, elevi, experienţă, lecţii de viaţă, mizilicuri d-astea.
Surprinzător cum ar putea părea, totul se datorează elevilor mei, bozieri şi ei, care m-au ajutat cum nu se poate mai mult. Bozierii mei de la 10 E, dar şi alţii asemenea lor, mi-au confirmat că investiţia în copii merită oricând.
Ce am învăţat anul ăsta:
1. Elevii au nevoie să comunice mai mult decât să asculte, tocmai fiindcă pe ei nu-i prea ascultă niciun adult cu adevărat;
Să-nveţe profii de la noi
2. Gramatica o fi bună, dar mai bună decât ea este exprimarea unui punct de vedere argumentat-Sorry, grammar, but you' re overrated!
3. Contactul cu socialul prin discuţiile cu invitaţi dinafara şcolii poate fi salutar în condiţiile în care tinerii sunt complet îngropaţi sub programe şcolare învechite;
4. Nu trebuie să-ţi fie frică de perspectiva de a pierde controlul asupra discuţiilor din clasă- nu l-ai avut cu adevărat niciodată, doar ţi l-au lăsat elevii fiindcă nu-i interesa subiectul prea mult;
5. YouTube e ZEUL căruia mă voi închina ca profesor de engleză, fiindcă oferă o cantitate virtual infinită de materiale de cea mai bună calitate şi suficient de provocatoare pentru ca dezbaterile să capete energie;
6. Râsul în ore e cel mai sănătos, de ambele părţi;
7. Lecţiile deschise scot la iveală tot ce-i mai bun în elevi, nu neapărat şi în profesori;
8. Încurajarea copiilor nu înseamnă că le dai nas, ci că le dai aripi, iar unii chiar zboară mai sus decât te-ai putea uneori aştepta.
Ce ne place? MÂNCAREAAAA
9. Procentul de elevi cu care poţi face performanţă este în continuă scădere, dar NU E BINE SĂ TE DESCURAJEZI;
10. Surprizele neplăcute nu vor lipsi niciodată.
Acestea fiind spuse, nu pot să nu îi mulţumesc lui Vali Bădiţă pentru că şi astăzi mai lucrează încă la un proiect de reprezentare a liceului cu toată căldura năucitoare şi nervii iscaţi de evaluarea nesfârşită la fizică. Cristinei Anania pentru că a acceptat o provocare şi se tot autodepăşeşte de atunci sau lui Endy Glikman pentru comentariile lui mature şi pline de substanţă, surprinzătoare la o hahaleră ca el. Nu că Toader nu ar fi chiar o şi
 mai mare hahaleră, nu?
Să se dea câte o clătită să ajungă la toată lumea
Cum aş putea să nu menţionez progresul spectaculos al Andreei Buşoi, Iuliei, prezentarea logică şi sigură a lui Robert sau articolul excelent scris de Alex Mitruş pentru revista Wordaholics, contribuţiile nemaipomenite ale lui Tony-urâtă trebuie să-ţi mai fie gramatica, Tony, dar bune rău ideile- bunătatea învăluitoare a lui Alexis şi contribuţiile lui sfioase la ore sau scandalul nesfârşit din jurul cuplului spumos Diana+Strunghi= Love?
De ce aş ascunde cât de mult m-a bucurat că am reuşit să facem un întreg număr al revistei numai cu articolele voastre? Sau că sunt mândră de voi că aţi convins-o pe profa de psihologie cu seninătatea şi sinceritatea voastră să vă vorbească despre sine?
Cum să nu vă spun cât sens are tot ce spune Alin, în a cărui inteligenţă cred cu mare tărie şi al cărui spirit de permanentă frondă îmi aminteşte de mine, sau ce mult admir inteligenţa lingvistică a Deryei sau Andrei Nicolaescu, a cărei seriozitate în abordarea proiectelor mă face fericită de fiecare dată?
Să vă ascund că mă amuză pofta de mâncare sănătoasă a Nuţişoarei şi ieşirile ei de copil răsfăţat ori prostelile de bufon ale Andrei Kumral, care în ciuda nebunelii ei este mereu ,,omul" meu de încredere dacă e vorba de colectat banii de excursie sau alte chestiuni administrative? Păi, aşa mă ştiţi voi pe mine?
Să nu-l felicit pe Tuli că n-a mai scăpat pe arătură deloc anul ăsta sau să nu-i spun Cristinei Datcu un cuvânt de alint după ce a reuşit să înfrunte, ca voi toţi, demonul ştiinţelor exacte şi să-l şi învingă? Nici nu mă gândesc.
Doar nu aţi crezut că-l uit pe Cristi? Aşaaa cevaaaa...Păi, ce alt mucalit avem noi să ne distreze şi să ne sară în ajutor dacă dăm de greu? Nu mai spun că nu avem alt campion cu excepţia lui Teodor Zaharia, a cărui statură şi performanţă sportivă sigur ne face cinste tuturor.
Copacul fricilor noastre
Da, am învăţat de la voi anul ăsta enorm de mult şi mie îmi place să învăţ. Despre fricile pe care nu v-aţi temut să vi le împărţiţi cu mine, despre curajul de a urca pe scenă, de la Endy, despre emoţie, ca în poezia Dianei Panait, despre bravadă de la Alin sau Robert, despre control, de la Tuli, despre generozitate şi responsabilitate de la Alexis, despre bine sau despre rău, despre mine, despre voi.
Suntem cine suntem acum pentru că ne avem unii pe alţii, elevi, profesori, familii sau prieteni, să nu uitaţi asta, dar putem fi mereu mai mult; doar de noi depinde ca aşa să fie.
Hai că e bine! Pentru voi începe vacanţa. Într-o săptămână, şi pentru mine. Să vezi atunci brioşeală la diriga! Parcă văd că Nuţi va trimite adevărate meniuri pe FB.
Pănă la Suicide Squad mai e puţin, foarte puţin, aşa că nu avem prea mult de aşteptat. Între timp, îmi veţi lipsi pentru că am o vagă senzaţie că vă iu...Mda. Hai, pa!
Aşaaa cevaaaa
 

luni, 20 iunie 2016

Cum am supravieţuit primei pomeni




Românul iubeşte pomana. Ea constituie însuşi ADN-ul acestui neam şi puţine lucruri îl bucură mai mult. Fie că o primeşte - ,,Să fie primit!”, îţi va spune, indiferent că-i dai o umbrelă sau o pleaşcă de colivă-, fie că o dă el însuşi – ,,Spune şi tu bogdaproste”, îţi va atrage nervos atenţia de uiţi să mulţumeşti cum se cuvine-, omul nostru are puţine plăceri mai mari ca pomana.
Ştiu asta încă din copilărie când tăvile circulau în susul şi în josul scărilor blocului în voie, încărcate cu puţinele bunătăţi ale acelor vremuri şi lăsând în urmă inconfundabilul miros al sarmalelor, amestecat gingaş cu lămâia rasă care aromatiza colivele vecinelor noastre, într-o agitaţie comună pentru ca totul să iasă perfect şi să nu se facă de ruşine la biserică.
Nici cu biserica nu era aşa simplu; puteai să-ţi duci colacii şi coliva de vale, la popa Ioniţă, meschin şi băgăcios cum era el, sau să mergi la deal, la biserica de la cimitir, unde părintele Lupea avea har şi semnal mai bun cu Cel de sus, chiar dacă panta era cam abruptă, deci mai greu de urcat cărând coşul împodobit cu un ştergar cusut frumos de mână, de preferat chiar de gospodina care făcea împărţeala.
Odată terminată slujba, începea agitaţia în bloc; femei şi copii, uneori şi bărbaţi – dacă răposatul era bărbat, doar un altul se cuvenea să-i cinstească memoria cu pomana – porneau cu tăvile aburinde de la un etaj la altul. Doar la noi la etajul 4, nu prea ajungeau, ce-i drept, fiindcă mama nu era creştină.
Melania niciodată nu a ascuns că era nemţoaică, deci ,,păgână” ca orice alt catolic, aşa că se ştia deja pe scară că vizitele popii cu botezul erau întâmpinate de madam Chicoş cu un sec ,,sunt catolică”, replică la a cărei rostire popa rămânea descurajat, iar cei 25 de lei rămâneau în portmoneul ros de pe fundul genţii ,,necredincioasei”.
Probabil că nu ajuta prea mult nici faptul că nu mă ducea la împărtăşit, cum făceau alte mame, ca să nu mai spun că, oricât am încercat să o conving, niciodată nu mi-a permis să mă frichin noaptea pe la Deniile dinaintea Paştelui cu ceilalţi copii din cartier, motivându-mi că ,,numai credinţa nu-i mână pe ăştia la biserică în crucea nopţii.”
Ca să fiu pe deplin cinstită trebuie să recunosc totuşi că a făcut o încercare de a intra în rândul creştinilor într-un an când, fiind în concediu medical înaintea Paştelui, a decis să mă târâie până la biserică după ce m-a ţinut cu maţele chiorţăinde de dimineaţă. Popa Ioniţă era mai soios ca de obicei în dimineţa aceea, mi-a bălăcit o linguriţă de tablă prin gură, aceeaşi pe care o scăldase prin câteva zeci de alte guri înaintea mea, şi, ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, a invitat-o pe mama la spovedanie, după ce încercase să o şi împărtăşească, ceea ce a forţat-o să-i reamintească milităreşte că nu e creştină, e catolică.
 Am ţopăit tot drumul spre centrul Moreniului cu gândul la gogoaşa pe care mama mi-o promisese iar la oprirea la paradisul copilăriei mele, prăvălia de dulciuri a lui Brebu, m-a durut în cur de sfaturile primite acasă şi  am lăsat o tanti să mă pupe vârtos, ceea ce a distrus tot efectul sfintei împărtăşanii primite, spre stupoarea mamei mele. De nervi, m-a târât iar cu gogoaşă cu tot la mercerie de unde a luat 3 sculuri de melană albastră, că doar d-aia avea, ca să-mi tricoteze o jachetă cu care să mă înnoiesc de Paşte. Şi aia a fost împărtăşania!
Copilăria mergea înainte şi fără să te împărtăşeşti sau să te spovedeşti la soiosul popă, creşteai la fel de repede chiar dacă maică-ta nu făcea pomeni, oricât de fascinante ţi-ar fi putut părea din afară. Mai nasol a fost într-o zi când mama mi-a spus pe neaşteptate: ,,Lăcrămioara, cred că ar trebui să fac o pomană.” Aveam deja vreo 14 ani şi tot ce spunea mama devenise deodată total idiot, neinteresant,  dar nici chiar în aşa măsură încât să nu simt o strângere de inimă la auzul veştii.
,,Când?” am întrebat-o, de parcă pleca la război. ,,Păi, nu ştiu. Cred că măine.” ,,Mâinele” era o zi de joi; lucrurile se complicau deci. Mama o visase pe mătuşa ei favorită care stătea la masă leşinată de foame, aşa că îi tot cerea mamei ceva de mâncat. I-a tot cerut aşa toată nopatea, iar când mama s-a dus la serviciu de dimineaţă cu cearcănele până  pe piept a trebuit să le dezvăluie tuturor colegelor cauza tristeţii sale greu de stăpânit.
,,Cere răposata de mâncare, madam Chicoş”, i s-a comunicat imediat. ,,Lăsaţi-mă, fetelor, cu prostiile astea”, le răspunsese, ,,la catolici morţilor nu li se face foame”, mai încercase să le potolească avântul religios. Când lucrezi într-un birou de contabilitate cu 10 alte femei, şansele ca cineva să discute toată ziua despre altceva sunt minime, iar ele asta au făcut două zile, povestindu-i mamei toate experienţele pomanistice despre care auziseră vreodată, până când a cedat şi a decis să dea ceva de sufletul Rozaliei al cărei păr cu nuanţe de vată pe băţ, ca al roşcatelor albite, mi-l aminteam foarte bine.
Aşa s-a decis Melania catolica să facă un orez cu lapte şi a scos din dulap o punguţă maro de hârtie boţită pe care a cântărit-o tacticos în palmă. ,,Mai bine păstrez orezul”, s-a hotărât mai apoi. ,,Cine ştie când mai bagă şi nu mai am nici de un pilaf măcar”, a adăugat împăturind cu maximă grijă punga şi punând-o iar la păstrare. ,,O merge cu griş?” m-a întrebat apoi.
Asta era chiar culmea. Numai cu mine nu se sfătuise mama până atunci, cu atât mai puţin despre pomeni, deci i-am trântit-o cu răutate: ,,Dar lapte mai ai?”. A dat din cap cu încredere în semn că d-ăsta măcar avea din belşug. ,,D-ăla bubos sau d-ăla bun?”
 Bubosul se afla într-o pungă de plastic şi fusese cumpărat vărsat de frati-miu din Târgovişte, fără a avea vreo dată de expirare sau loc de producţie, nu că ar fi contat dacă era vechi de-un cincinal când nu aveai altul, şi-şi datora numele de alint bubelor  care îmi acopereau corpul a doua zi după ce-l beam.
Cel bun era ,,Rarăul”, un vis al micii ticăloase care eram şi care pe atunci obişnuia să şparlească vreo două linguriţe pe care le amesteca cu un praf de zahăr şi cacao, şi alea şutite din rezerva de prăjituri, apoi le freca la nesfârşit cu puţină apă până când totul devenea o spumă imaterială, mousseul comunismului ceauşist.
,,De-ăla bun”, a confirmat mama scoţând din străfundurile dulapului ei magic o cutie de pe care chipul pervers de fericit al unui băiat îndopat cu lapte ,,d-ăla bun” rânjea de parcă nici nu ar fi fost o foamete de mai mare plânsul în toată ţara. O poftă nebună a pus stăpânire pe mine numai când am văzut cutia şi am simţit un fel de recunoştinţă prostească pentru prostiile ce-i fuseseră induse mamei- aveam să mănânc griş cu lapte în seara aceea.
Nici nu vă puteţi imagina dezamăgirea mea când mama a venit doar cu o ceşcuţă de cafea plină ochi cu grişul al cărui miros îmi întorsese deja simţurile pe dos. ,,Mamă, nu te supăra, dar a fost puţin că nu prea am avut griş şi am făcut 6 castronele pentru birou; cică 6 trebuie să împarţi”, mi-a explicat. ,,Şi matale? Matale nu mănânci?”, am întrebat mai mult ca să mă aflu în treabă. ,,Nu-mi place mie, mamă, grişul. Nu ştii că nu pot să-l mănânc decât dacă-i pun nişte dulceaţă? Altfel  e aşaaa...înecăcios”, mi-a mai spus prefăcut înainte de a ieşi din cameră.
Fiindcă tot eram singură în dormitor, am lăsat baltă temele şi m-am pus pe citit plescăind zgomotos; măcar cu plăcerea asta interzisă să mă aleg şi eu dacă tot n-aveam să primesc mai mult din grişul cel bun de pomană. M-am răzbunat citind până seara târziu, lăsată în pace de mama care probabil se simţea prea vinovată să mă mai bată la cap cu ceva, astfel că s-a dus suspect de devreme la culcare lăsându-mă în plata mea.
În toiul nopţii, am trecut prin bucătărie unde pe muşamaua comunistă de plastic solid tronau cele 6 castronele cu grişul lăsat la răcit şi am băgat fără ruşine gheara în unul din ele din care am luat partea cea mai bună-coaja uşor întărită de deasupra, apoi, mulţumită peste măsură, m-am dus în pat fără să mă spăl pe dinţi ca să nu stric plăcerea papilelor cu mizeria gustului de pastă de dinţi Cristal.
Când au început ţipetele în bucătărie, am ştiut că o făcusem rău de oaie şi probabil mama avea să mă ciufulească pentru că i-am şparlit din pomană. M-am ridicat în capul oaselor aşteptând năvala care însă nu mai venea. Doar strigătele sugrumate ale mamei nu păreau să se oprească; ceva era serios în neregulă. M-am uitat la ceas; era 5.45 şi mama, proaspăt trezită, scotea nişte sunete care mi-au dat deodată fiori de spaimă suficient de puternici ca să invingă teama de pedeapsă şi să mă determine să mă năpustesc în bucătărie.
Mama era sprijinită de aragazul nostru monumental; striga ceva neinteligibil în timp ce arăta cu un deget descărnat şi tremurător la castronelul din care lipsea coaja deja în curs de digerare în burta mea. Era mai albă ca peretele, gata să cadă din picioare. ,,Ce-am făcut aşa rău, măi mamă?”, am întrebat-o îngrozită. ,,Am luat doar coaja că nu mai puteam de poftă”, am mai adăugat.
Sunetele acelea care-mi băgaseră frica-n oase au început treptat să se potolească reducându-se în câteva clipe la icnete greu de descifrat. ,,Adică tu ai mâncat asta?”, a întrebat cu glas stins, tremurându-şi mai departe degetul la castronelul cu pricina. ,,Păi cine altcineva? Înainte de mă spăla pe dinţi”, am minţit liniştită. ,,Credeam că a fost Roza”, a mai adăugat mama mea catolică recăpătându-şi liniştea. ,,O prostie şi pomenile astea”, a mai spus parcă scuzându-se că m-a trezit aşa devreme.
Eu una m-am prefăcut că mă culc la loc, am aşteptat-o să plece la uzină, apoi am scotocit în dulap exact acolo de unde scosese rezerva de  Rarău cu plodul ăla pufos pe cutie cu tot şi mi-am făcut un mousse din 4 linguriţe cocoşate de lapte praf, una întreagă de cacao şi 2 de zahăr. Meritam. Supravieţuisem primei pomeni creştineşti.   




miercuri, 15 iunie 2016

Trebuia să mă mărit cu frati-miu!

Am un frate cu cinșpe ani mai mare. Avea deja mustăcioară când m-am născut eu și când a plecat în armată, o mustață țeapănă îi împodobea fața ovală cu trăsături subțiri. Eu tocmai intrasem la grădiniță și-i duceam dorul, așa că în mare secret am hotărât ca la prima lui permisie să mă mărit cu el. I-am spus asta și mamei care avea cam vârsta mea de acum la momentul ăla; n-a fost grozav de încântată de idee, a plâns oleacă de dorul lui și mi-a explicat de ce nu era cea mai bună idee: aveam numai 5 ani, trebuia să mai aștept până mă mai coc umpic la minte.
Asta cu coptul la cap nu mi-a ieșit prea bine. Nu m-am măritat cu frati-miu, dar nici prea coaptă la minte nu am ajuns. Altfel cum să-mi explic articulat că încep să regret că nu am făcut-o?
Mă tot gândesc la islandejii ăștia de râde tot internetul de ei; trăiesc pe o insulă friguroasă ca naiba, nu au nici măcar lumină ca lumea, au spațiu cam cît în sufrageria vilei lui Adamescu, nu mai spun că nici cu cine să o pună nu prea au. Ce să mai vorbim, adevărul este că toți sunt neamuri între ei și bunicile le sunt în același timp, cel puțin și mătuși, dacă nu le-or fi chiar mame.
Tre' să fie greu de tot să nu ai cu cine să-ți-o tragi și tu care să nu-ți fie rudă măcar de gradul 3, dacă nu cumva vă umblă tot același adeneu de nebun prin vene tuturor.
Vă dați seama că e, de fapt, o minune că nu au toți un ochișor albastru în frunte și că pot vorbi articulat, deși dacă îi auzi rostind câteva vorbe, chiar că te-ndoiești că aia e limbă- doar consoane, una mai gâjâită ca alta.
Nu mai spun că islandejii ăștia sunt și teribil de blonzi, iar noi știm ce se spune despre blonzi-sunt nătărăi peste poate. Că mă și întreb cum naiba nu le curge scuipatul din gură când molfâie peștișoru' ăla al lor-doar vă dați seama că în afară de niște hamsii prăpădite, niscai ulei de krill întins pe pâinică de secară și poate câte o fleică de ren, la Crăciun desigur, nici că pot glojdi altceva.
Iar că numele lor se termină toate în ,,son" mi se pare de-a dreptul rușinos. Dă-o-n mă-sa de treabă, cum naiba să nu ai nici umpic de imaginație să-ți spui și tu...Bucă, Morcov, Calu, Cacaraci sau măcar Amotostivuitoriței, dar în islandeza aia a ta? Absolut de căcat.
Nici nu se compară cu ai noștri care-s plini de imaginație cînd e vorba de nume și nu numai. Altceva e să te cheme totuși Talpă, parcă mai simți că trăiești; nici nu ma spun ce conotații poetice au numele Flocea, Sulă, Păsărică sau Muiu pe care sigur cu toții ne-am dorit să le purtăm cu mândrie sau, mai bine, să le vedem inscripționate pe tricourile naționalei noastre de fotbal.
Daaa..mult mai bine să fii român. De preferat unul verde, știți voi, ăla care are budă în fundul curții, dar iarna de frig se pișă tot în casă la olița pe care o golește când și dacă îl scoate ISU de sub nămeți, că lui îi e prea lene să iasă să dea la lopată și în plus, de taxele pe care oricum nu le plătește vrea să fie servit de autorități.
Alt sentiment ai când te tragi din dacii liberi, ăia care folosesc doar un tub de pastă de dinți la câțiva ani, nu că le-ar trebui mai mult când le-au picat deja juma' din dinți de la 18 ani, iar bucățica de săpun de casă făcută din untura râncedă a porcului de acum 3 ani încă le mai ajunge să se spele și la baia ritualică dinaintea Paștelui de anu' ăsta, că de Crăciun nu te speli, să nu cumva să te tragă curentu' și să răcești iar cum ai pățit-o acum 5 ani când ai făcut această imprudență.
Islandejii? Pfua! Să vină aici la noi unde ciobanii mioritici mor cu cizmele de cauciuc în picioare, aceleași cizme pe care și le-au pus acum dooj de ani când au plecat prima oară în transhumanță și pe care niciodată, da, frați români, NICIODATĂ nu și le-au dat jos din picioare. D-aia au și murit- de la o cangrenă declanșată de infecția din ciubotele pe care doctorii au trebuit să le taie, ca pe ghips, pentru a ajunge la sursa infecției și putorii pestilențiale care a umplut terapia intensivă de cum a fost adus dacul cel verde de salvare.
Bine rău de tot să trăiești aicișa la Românica, singura tărișoară care are di tăti- munți, mare căcălău, păduri și țuică de prună, corcodușe, pere și pufoaică. Mda, acu' tre' să recunoaștem că e singura în afară de Spania, Franța, Italia, Germania și încă vreo doo, dar neimportante. Și oricum noi avem cele mai frumoase și ieftine femei, deci iar suntem primii.
Mai suntem primii în UE și la rata mortalității infantile, la avorturi, la bolnavi de TBC, la analfabetism funcțional sau real, la numărul de accidente auto mortale, la violență domestică și pelerinaje religioase la pupat pastramă de sfinți, la decesul datorat cancerelor nedepistate la timp și bolilor cardio-vasculare și la copii neșcolarizați. Yupiiii!!!
Islandejii, pe de altă parte, s-au enervat așa de tare din cauza crizei economice de pe insula lor unde se babardesc între ei de atâta timp că mă și mir că nu au câte un islandez mic și urât tâșnindu-le din burtă ca în ,,Total Recall", că i-au pârlit până la os pe bancherii cei veroși și i-au dat o muie cu țipurituri Americii, trimițând-o acolo unde-i-e locu - în America.
Îmi place rău să fiu româncă, mai ales că pot să râd până mă cac pe mine pe seama altora, ăia blegi ca islandejii. După ce termin, poate mă șterg la cur, poate nu, că o româncă verde nu riscă să-și piardă pehașul în lupta cu produsele de igienă.
Mă aburc apoi într-un într-un autobuz plin ochi cu alți români ai căror dinți au putrezit acum decenii, mă frec de ei vârtos până intră mirosu' de sudoare și în hainele mele, adică preț de vreo doo stații, ascult manele la telefonu' țiganului de lângă mine, în timp ce mă țin bine de geanta cu care sper să mai cobor din mașină, îmi rup trei pingele și o gleznă într-una dintre găurile din trotuar, totul înainte de a ajunge la serviciul meu din capitală.
Bine că nu-s în Tulcea că ieri m-aș fi ciocnit de mașinile purtate pe valuri de ultima inundație sau că nu ajung prea des în zona pasajului Poligrafiei ca să rămân pe-acolo blocată cu curu' în apa din vehicolul personal.
M-am mai gândit oleacă la islandeji; m-am și uitat la meci nițel, pe la suporterii lor din tribune-niște blegi care nici măcar între ei nu au reușit să se bată, spre deosebire de ai noștri-și parcă nu mi s-a mai părut consangvinitatea așa de odioasă. Sunt doar umpic prea blonzi pentru gustul meu, cu toate că fiind așa înalți și supli - de la dieta aia sărăcăcioasă-nici nu prea reușești să le zărești părul dacă ești așa scund ca mine.
Par împăcați cu babardeala între rude și nici prea rău nu arată ca ființe umane ce zici că sunt. Dacă treaba asta cu consangvinitatea înseamnă să arați și să trăiești ca islandejii, mă întreb de ce în satele din Moldova nu merge la fel de bine și mai ales, de ce naiba nu m-am măritat eu cu frat-miu.
O funcționa oare doar pentru islandeji? Că dacă e așa, iar ne-a făcut la lanț conspirația iudeo-masonică, plătită din banii lui Soros.










marți, 14 iunie 2016

Șpagă în proiecte vreu!

Profesorul trăiește între agonie și extaz. Sau măcar așa trăiesc eu ca profesor, pe persoană fizică. Ba îmi pleznește inima de mândrie de elevii mei, ba îmi vine să mă dau cu capul de masă, mai ceva ca emoticoanele de la Facebook. Poate că nu e cel mai bun stil de viață, dar nu totul depinde de mine. Uite, spre exemplu proiectele! Nimic nu m-a bucurat mai mult ca introducerea lor ca metodă de evaluare a elevilor. Yupiii! S-a dat liber la creativitate!- mi-am spus ca proasta. Slavă cerului că pot și copiii ăștia să se exprime și altfel. Pe placul inimii lor - am mai adăugat în nătângie. Ba încă mai are și nătărăul clasei șansa să treacă la engleză dacă tot are posibilitatea să facă și altceva decât să învețe cuvinte pe de rost.
Emy, Ștefi, Elena și Iuliana -California Dreamin; iunie 2016
Și inițial așa a și fost; pentru majoritatea elevilor, proiectele au reprezentat o binemeritată gură de oxigen într-un sistem care îi strângea nemilos de gât, forțându-i să respire aerul viciat de memorarea mecanică, de lecții sterpe, lipsite de perspectivă, decomentarii dictate la foc automat cu citate din criticii consacrați și noțiuni atât de abstracte, că deveneau pe dată inutile prin însăși lipsa lor de permeabilitate.
Așa, elevii mei au început să deseneze, să coasă, să picteze, să monteze filmulețe, să scrie piese sau reclame pe care mai apoi le-au filmat, transformându-le în spoturi, s-au jucat pe ei înșiși, s-au jucat cu tehnologiile audio-video, s-au distrat.
Părea să le priască libertatea de a fi creativi. Toți - unii sigur motivați numai de amenințarea corigenței, alții cu certitudine de ambiția de a crea ceva original -păreau să aștepte cu nerăbdare următoarea provocarea pe care le-o lansam, iar eu stăteam ca pe ghimpi să văd ce năzbâtii le vor trece prin cap, de la reclame pentru agenții de pompe funebre și pâna la piese de combatere a violenței domestice.
Rami, Bugi, Tomiță și Tomulici - Istorie prin teatru; decembrie 2013
Ceva, însă, s-a stricat grav în ultimii doi ani. Entuziasmul lor a dispărut și nici al meu nu stă tocmai bine. Proiectelor făcute cu puținătate de mijloace, dar multitudine de idei le-au luat locul, de cele mai multe ori, niște catastrofale cartoane, împodobite cu bucăți de hârtie încărcate dizgrațios cu fragmente ,,daunlăudate" de pe moartea cugetului- Wikipedia. Iată cum ,,copipeisturi" ale unor informații eronate stau acum lipite fără discernământ pe bucăți de hârtie lipsite de personalitate sau calitate.
Cinciul a ajuns să fie zeul căruia mulți dintre elevi se închină cu sistematică insistență, mulțumiți să nu ia bine-meritatul doi care curge, poate, cu prea multă generozitate din vârful stiloului meu dacă nu își realizează proiectele. Ce poate fi mai bun ca un cinciuleț căduț când tu oricum n-ai de gând să înveți prostiile pe care le îndrugă profa?
Cel mai ades elevii mei îmi  spun că nu pot face mai mult fiindcă nu sunt creativi. Sigur că nu sunt. Nici nu au încercat măcar să fie, ocupați cum au fost cu lipiciul, decupatul și copiatul unor hălci de informație fără conținut sau, mai rău, al cărui sens nici măcar nu doresc să-l afle.
Summer Project; mai 2015
Și ce dacă va râde toată lumea de ei? Sunt obișnuiți cu asta. Data viitoare vor fi ei cei care vor râde gros pe seama altora și-și scot ei atunci pârleala, doar n-o fi foc. Rușinea de nu fi făcut o treabă așa cum se aștepta de la tine? Ce-i aia? Doar au făcut exact cât le asigură trecerea clasei și mai mult nici că-și doresc. Știu ei prea bine că nu-ți trebuie așa multă carte să faci bani. Iar banul...ei, bine, banul este sigurul în fața căruia toți se închină mai ceva ca la pastrama din mânuțele moaștelor.
Disciplina de a-ți nota ce așteaptă profesorul de la proiect? Spanac! Tu faci cam ce crezi tu că ar trebui să faci și dacă ai umpic de noroc, poate pici peste ce vrea ,,ăla", iar dacă nu, pagubă-n ciuperci, un cinci tot o să-ți împodobească rubrica, știi tu prea bine.
Nu-s proastă să nu înțeleg că le lipsește motivația de a învăța într-o lume manelizată și golită de orice respect pentru muncă sau individ. Nici mai afurisită decât de obicei nu sunt când spun că în spatele eșecului lor de a se respecta este și faptul că noi adulții nu ne omorâm cu respectul față de ei. Nu mă dă naivitatea afară din casă spunând că toți au potențialul de a fi creativi dacă își îngăduie să și-l atingă.
DA. CREATIVITATEA SE EDUCĂ. Probabil că nu o poți face singur, dar cu siguranță nu ai nicio șansă să afli dacă există fie și o fărâmă de creativitate în tine,cât timp REFUZI să te descoperi. Și refuzând descoperirea, spui nu unor bucurii; altele, ce-i drept, decât meciul de fotbal, pozele din pauze, bețivăneala de la sfârșitul de săptămână.
Flag Day- US Embassy; mai 2014
Pe de altă parte, dacă te veți intra în confă cu partenerii de proiect și veți discuta ce vreți să faceți, unde căutați informații, de veți distribui sarcinile în grup, așa cum vi se tot spune la fiecare proiect, veți negocia cea mai bună abordare și veți face asta din timp, nu în seara dinaintea termenului de prezentare, ați avea mai multe șanse să alegeți cea mai originală idee, să o modificați după abilitățile voastre și cerințele proiectului.
De unde știu asta? DE LA ALȚI ELEVI. De unde altundeva?
De la cei asemeni Cristinei Anania care au învățat Photoshop numai pentru a putea realiza colaje de fotografii, pentru ca mai apoi să perfecteze abilitățile, dobândind mai apoi unele noi. De la absolvenții de la a XII-a E, cărora atât de mult le-a plăcut să se implice în proiecte teatrale, încât au surprins toți profesorii, deși nu mai jucaseră nici măcar o singură dată vreun rol.
Cine mi-a spus că nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea să joace într-un musical? Foștii mei elevi care au făcut o scenă de musical ca proiect semestrial, cântând, dansând, scriindu-și rolurile și interpretându-le, totul în ciuda teribilei timidități a Anei, a Larisei, a lui Paul sau a Mihaelei.
De unde știu că lucrând în cooperare poți să reușești tot ceea ce-ți propui cu condiția să sacrifici din timpul de socializare, deloc bine utilizat, dacă mă întrebați pe mine? De la Robert, Alina, David, Kati, Kidda sau Alex, de la toți cei care au scris singuri o super piesă de Crăciun al cărei decor, costume, regie și interpretare au și realizat-o,lasându-ne pe toți, profi și colegi deopotrivă, fix bujbei.
Ioana, Adriana, Monica și Ana - Indiana; iunie 2016
Luați separat, niciunul dintre acești copii nu are vreun artist minuscul ascuns în el. Împreună, cu perseverență și încredere că ideile lor pot prinde viață, au făcut lucruri de care nici ei nu se credeau în stare. Pentru asta sunt proiectele.
Ori de câte ori încredințez o temă și un tip de proiect, ofer explicații despre așteptările mele și stabilesc grupe, abia aștept să văd ce trăznăi le mai dau prin cap elevilor mei. Agonia vine din dezamăgirea de a constata copieciunea lipsită de imaginație, dar mai ales de bunăvoință.
Extazul nu mă ocolește, recunosc în orice clipă, când cei mai puțini dăruiți cu talent lingvistic, cei lipsiți de cunoștințe solide de limbă engleză se depășesc singuri, făcându-se pe sine mândri.
Ce bine ar fi dacă toți copiii și-ar dori NU să mă facă pe mine mândră, nu că nu mi-ar plăcea sentimentul, ci să fie ei înșiși demni în fața lor și a colegilor! Ce ,,șpagă" meseriașă mi-ar oferi în felul acesta mie! Ce dar extraordinar și-ar oferi lor!








vineri, 10 iunie 2016

De prin bucătăria mea





Dacă n-aş şti adevărul, aş crede că m-am născut în bucătărie, eventual pe un tocător sau chiar direct într-o oală, una mai mare, de 10 kile, d-aia de zacuscă sau de sarmale. Nu ştiu cum altfel să-mi explic de ce tocmai bucătăria a fost şi este centrul micii mele lumi.
Îmi place atât de mult, încât dacă aşa avea o casă pe pământ, bucătăria ar fi de fapt ODAIA, THE ROOM. Cea mai mare, cea mai luminoasă, plină ochi de tingiri de alamă spânzurate pe pereţi spre bună amintire a bunătăţilor ce se pot face în ele, de căni de lut şi străchini ciobite de folosire, de farfurii artizanale din toate colţurile lumii şi de oale râcâite pe fund de funingine, de alte ustensile aflate la îndemână spre grabnică folosire în caz de urgenţă. Dar cum stau la bloc, trebuie să mă mulţumesc şi cu cei câţiva metri pătraţi, prea puţin diferiţi de cei în care am crescut.
Da, nu m-oi fi născut pe tocător, dar sigur am crescut pe lângă el. Când se înapoia de la serviciu, mama întorcea un scaun de acela fără spetează cu picioarele în sus, îl aşeza peste un altul, improvizând astfel un scaun de copil în care punea o pernă, apoi un plod pe care barele pentru ţinut picioarele îl împiedicau să se arunce direct în cap; plodul eram eu.
Mama îmi vorbea într-una, cuvintele scurgându-se printre degetele ei în timp ce gătea, îmi cânta sau mă învăţa poezii, îmi povestea de pe la birou, convinsă că nu pricepeam nimic, şi chiar nu înţelegeam o iotă, dar îi ascultam vocea şi ronţăiam un morcov sau o ceapă în căldura intimă a acelui spaţiu pe care şi acum îl asociez cu binele absolut.
De ar mai trăi, Melania ar spune că e imposibil să-mi amintesc cum stăteam cu bulănelele grase bălăngănindu-se peste marginea scaunului improvizat, mâncând o ceapă mare ca un măr, cu lacrimile amestecându-mi-se în barbă cu resturile de ceapă care îmi mai curgeau din gură când încercam să vorbesc în timp ce ea toca răbdător minuscule cubuleţe de zarzavat ce aveau să ajungă în ciorbă; ar zâmbi condescendent şi ar spune că e o falsă amintire, că eram prea mică să reţin asta, însă totul există, spânzurat neverosimil de neuronii mei care se încăpăţâneză să păstreze imaginile vii, de parcă ar fi cu adevărat ale mele.
Poate de-asta nici nu m-am putut vreodată desprinde de spaţiul ăsta nici când am ajuns eu însămi mamă; în el au crescut copiii mei şi ai altora, pentru că bucătăria mea este şi spaţiul unde fac pregătiri.
De douăzeci de ani, timpuri continue şi perfecte, verbe modale şi subjonctive sintetice rămân captive între pereţi, peste ele se depun vorbiri indirecte sau derivări cu prefixe, teste Cambridge, IELTS-uri, aburi de sarmale sau prăjituri.
Mici fiind, băieţii mei zdroncăneau tacâmuri sau capace de crătiţi pe lângă mine în timp ce găteam, se jucau cu lingurile de lemn într-o hărmălaie pe care acum nu aş mai putea-o îndura, ronţăiau cotoare de varză, cartofi cruzi sau bucăţele de conopidă, trăgeau de cârpe şi lingeau castroanele în care pregăteam aluatul de prăjituri, cu nimic diferiţi de felul în care făcusem eu cu mulţi ani înaintea lor.
Tot aici, în timpul unei pregătiri, am observat privirea derutată a elevei mele care furişa din când în când câte-o ocheadă spre hol; m-am uitat şi eu şi am zărit luna plină a curicelului băiatului meu gonind dintr-o toaletă în cealaltă. Când am revenit la engleza noastră, ne-am trezit cu o bucată de hârtie igienică vârâtă între noi de o mâna mică de copil şi cu mutra lui radiind toată de fericire: ,,E căcat să ştii! E căcat! M-am şters singur. E bine?"
Aşezată la casa ei şi mamă de doi copii ea însăşi, Camelia îl întâlneşte şi acum pe Matei; mă sună de fiecare dată să-mi spună cât de mare e şi cum ei încă nu-i vine a crede că este acelaşi care i-a arătat popoul să inspecteze calitatea igienei lui personale.
Eu, la rândul meu, primesc vizitele foştilor elevi şi deşi vorbesc cu adulţii, în mintea mea stau aşezaţi lângă mine aceiaşi copii pe care i-am silit să înveţe concordanţa timpurilor şi cumplitele condiţionale cu toate formele lor.
Mi-i amintesc stând mai apatici sau mai vioi alături de mine şi scriind, râzând prin pauzele de lucru sau amărâţi când vieţile lor o lua razna, plângând uneori dacă se certau cu prietenii, nervoşi că nu le dădeau părinţii pace, atât de fericiţi că nu dădeau o ceapă degerată pe ce încercam eu să le predau sau, dimpotrivă, aşa necăjiţi că orice aş fi făcut nu reuşeam să le sparg zidul defensiv.
Elevii mei cred că în bucătăria mea se întâmplă deosebite fapte de vitejie gastronomică; mai deloc. Sunt doar eu răvăşind oale cu tocăniţe, borşuri şi chiftele pe care abia aştept să le pun în farfurii. Cui? Oricui cere mâncare: băieţii mei, elevi, chiar şi străini dacă îmi scriu pe Facebook.
Iubirea pentru mine trece prin stomacul celor pe care îi iubesc şi pentru care gătesc fiindcă îmi place vulnerabilitatea oamenilor aflaţi la masă, uniţi de foame, de gusturi, de pofte, de bucuria mâncării. Bucătăria devine astfel un spaţiu sacru în care diferenţele dintre oameni se şterg în învăluirea aromelor bucatelor, un loc al împăcării cu propriile nevoi, dar şi cu ceilalţi comeseni cu care măcar pe durata mesei trebuie să semnezi un armistiţiu, dacă pace tot nu vrei să faci.
În timp ce găteam astăzi, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut totuşi să am o fată. Eh, nu vă panicaţi că nu am intrat în anul morţii, tot băieţii îi voi prefera, dar cu o fată poate că aş fi împărţit această intimitate, aşa cum şi mama a împărţit căldura şi mirosurile bune ale bucătăriei cu mine. Poate ar fi stat aşezată lângă mine şi ar fi curăţat zarzavat, m-ar fi ascultat povestindu-i despre străbunică-sa Fiderica şi despre bunică-sa Melania, m-ar fi întrebat cum fac eu sosul de paste, ce pun în brioşe de miros aşa frumos, ar fi spălat vase alături de mine în timp ce mi-ar fi spus ce s-a mai întâmplat la şcoală sau ar fi venit şi ea cu vreo idee de bucătăreală pe care să o facem împreună. Poate.
Mâinile mele miros a ceapă şi leuştean acum. Prin taste, aroma de borş şi iuţeala de la chilli con carne se scurg către voi otrăvind eterul internetului prin care doar idei deştepte plutesc efemer de la o vreme. Eu rămân, simplă, să visez la bucătăria cu tingiri de alamă lustruite până la luciu de oglindă, poate şi un pat îngust cu scoarţe ţărăneşti într-un colţ, eu bătrână cu părul alb strâns bine în coc, făcând zarvă mare prin oale că-mi vin nepoţii în vacanţă şi e musai să aibă sarmale cu afumătură, un borş zdravăn, niscai prăjituri, dacă am destul timp şi o pâine şi...  

 

joi, 9 iunie 2016

Înălţarea neaoşă cu bătaie

Că bătaia e forţa motrice a naţiunii noastre nu mai miră pe nimeni. Nu pe cei de vârsta mea cu siguranţă, fiindcă fie am luat noi înşine bătaie ca măgaru'-n pantă, fie că am fost martorii ei, bătaia a fost omniprezentă în viaţa noastră.
M-a bătut mama când eram mică? Şi-ncă cum. Metodic, fără remuşcare, ca să mă facă om, credea ea, din neputinţă, ştiu eu acum. Mai sălbatice sau doar ,,moţăieli", poate de-aia am şi urât părul lung pe care m-a forţat să-l port toată copilăria, bătăile nu au lipsit, dar nici nu şi-au atins scopul- am rămas ,,haştegrebelă/#rebel", cum îmi tot spune Cristina, fata mea de la o altă mamă. Aşa că nu prea le văd acum alt rost decât acela de a oferi bătăuşului o scurtă descărcare de nervi, care nu rezolvă problemele, oricare vor fi ele, ci doar le amplifică pe cele existente.
Mama m-a bătut fiindcă o minţeam, eu o minţeam pentru că nu mă înţelegea, pentru că bănuiam că nu ar fi înţeles ce se petrecea cu mine, ea răbufnea tocmai datorită uriaşei diferenţe de percepţie, iar eu special perpetuam acelaşi comportament, deşi anticipam pericolul, sperând că voi evita pedeapsa. Şi chiar o evitam uneori, când mama nu afla că am tras-o pe sfoară, aşa că merita efortul, uneori şi bătaia pe care o luam.
Mint şi acum? Ete, na! Cum să nu! Ca noi toţi de altfel, am descoperit valenţele tămăduitoare ale minciunii şi nu mi-e ruşine să o spun că mint uneori cu neruşinare dacă ştiu că asta va face bine.
Mi-am minţit fără ruşine copii că Moş Crăciun există, că Iepuraşul le-a adus ciocolată, că nu vor primi nimic de Moş Niculae dacă nu-şi fac ghetuţele, prostii nesfârşite le-am îndrugat spre a-i convinge să facă lucruri pe care, mici fiind, le găseau inutile.
Nici pe elevi nu i-am cruţat. Doar nu era să le spun cât de frică îmi era uneori de orele de gramatică sau cât de mult îmi plăcea de unii dintre ei, ageri şi vocali, genul care spun mereu ce gândesc, mai ales deoarece gândeau bine, liber, original?
Bătaia, iată, s-a dovedit inutilă în cazul meu; am continuat să mint fără ruşine, sperând să nu fiu detectată de radarul de mincinoşi. De obicei, nu am fost.
I-am bătut pe băieţii mei? Da, spre marele meu regret şi nesfârşita mea ruşine. De vreo două ori le-am mai fript-o amândurora peste ceafă; am recunoscut abia atunci, în clipa de răbufnire, neputinţa pe care trebuie să o fi simţit mama mea cu mulţi ani înainte când mă bătea şi m-am oprit la o palmă peste ceafă tocmai înţelegând că nici părintele nu reuşeşete decât să-şi dezamăgească propriul copil, nici copilul să priceapă altceva decât că e vinovat de ceva, fără să înţeleagă neapărat şi care îi este vina.
Ca părinţi, abuzăm prosteşte de palmă nu pentru că nu ne iubim copiii; o facem fiindcă îi iubim prea mult, urcăm prea sus nişte biete standarde, iar atunci când ele nu sunt atinse orice am încerca, ne spuneam că poate o palmă ar rezolva problema, paote că reuşim brutal să ne impunem voinţa, dacă altminteri eşuăm. Sigur că e cea mai tâmpă soluţie, dar şi părinţii pot fi nătângi uneori; important este să recunoască greşeala, dar, ami ales, să-şi ceară iertare şi să nu o perpetueze. Cum adică să-şi ceară iertare? Iete, asa: ,,Mamă, iartă-mă, te rog, că mi-am ieşit din fire. Te iubesc, orice ai crede tu, şi nu mai ştiu ce să fac, d-aia am scăpat hăţurile din mână şi te-am altoit. Promit să nu o mai fac!" Da, şi părinţii îşi pot cere iertare propriilor copii, ba chiar bine ar fi dacă ar face-o.
La şcoală, însă, e cu totul altceva. Îmi ies din minţi uneori, dar nu din mână. Asta şi pentru că una dintre amintirile mele de la şcoală cele mai intense este legată de regulile despărţirii în silabe cu sânge, la  propriu.
Cine ghiceşte care e Georgian câştigă. Ce? 10 flotări.
Georgian mi-a fost coleg încă din clasa întâi; era slab ca o insectă şi avea un cap mic aşezat pe un gât subţirel şi lung ce dădea mereu impresia că se va frânge în încercarea de a susţine greutatea capului acoperit de vinişoare ce se umflau la cel mai mic efort. Georgian era simpatic şi nu prea se omora cu româna, ceea ce-l transformase în calul de bătaie-la propriu- al profesoarei noastre de română care-ţi băga limba şi literatura în cap fie şi cu forţa. Când nu a ştiut să spună regula a doua a despărţirii în silabe, palma grea a lui Mimi s-a abătut fulgerător asupra capului şi aşa greu încercat al colegului meu, izbindu-l necruţător de colţul peretului lângă care se afla, neinspirat, banca lui. Regula a ţâşnit brusc din spărtura capului odată cu sângele lui Georgian care curgea şiroaie; a spus-o pe nerăsuflate, ţinând mâna la tâmplă, iar profa l-a ascultat debitând-o, apoi l-a trimis cu scârbă să se spele şi să cheme femeia de serviciu să cureţe sângele care împodobea grotesc perete şi banca victimei.
Acum un an, vorbind cu Georgian pe Facebook, i-am reamintit episodul, insă spre stupefacţia mea, el nu îşi mai amintea nimic. ,,Păi, dacă nu învăţam nimic, bine mi-a făcut", a mai adăugat el. ,,În plus, la câtă bătaie mâncam noi la şcoală şi acasă, nici nu mai ştiu care a fost cea mai rea", a mai adăugat.
Nici eu, nici el nu am spus atunci nimic. De unele bătăi ne mai aducem aminte, pe unele ni le-am şters din minte, nu pentru că nu au însemnat nimic, ci fiindcă e mai uşor să nu le rememorăm. La ce e bună amăreala pe care ţi-o trezesc ruşinea, umilinţa, gândul că tot tu erai vinovat, altfel de ce te-ar fi bătut cineva.
Asta a simţit sigur şi Maria Olaru, gimnasta în care toată lumea e cum ocupată să arunce cu căcat. Ba că de ce-i vorbeşte de rău pe cei care au făcut-o om, ba că de ce n-a spus atunci când i s-a întâmplat abuzul sau că vrea să câştige publicitate de pe urma acestor întâmplări. Hai s-o luăm un pic metodic.
Maria Olaru exorcizează nişte demoni. Ştiu pentru că asta fac acum degetele mele alunecând peste taste. O spune târziu? Da, însă acum este ea pregătită să o facă. Iniţial a ţinut un jurnal al abuzului, muncii şi singurătăţii, acum îl face public. Gestul ei nu e singular. Victimele rareori vorbesc despre violenţle cărora le-au fost victime de ruşine sau numai ca să nu le retrăiască.
Poate că s-a temut de evidenţă: lumea nu o va asculta pe ea, copilul nimănui, fetiţa săracă pe care sportul avea să o ridice, lumea va asculta vocile mai puternice ale antrenorilor, adulţi galonaţi cu performanţe de excepţie în spate. Puteţi să o condamnaţi când exact asta se întâmplă acum- toţi dau cu roşii, tot în ea, fetiţa de pe vremuri?
Îi bârfeşte pe cei care au făcut-o om? Hmmmm. Ia să vedem cum stăm aici. Niciunul dintre aceşti zei ai gimnasticii româneşti nu a făcut-o pentru Maria Olaru, au făcut-o din pur egoism şi pentru gloria individuală- A LOR. Să fim cinstiţi: nu ne-am închinat noi la icoanele acestor oameni considerându-i darul lui Dumnezeu pentru gimnastica noastră şi lăudându-i de parcă ar fi pus România pe podiumuri de unii singuri, fără efortul supraomensc al acestor copile? Nu tot noi am cedat la şantajul ordinar pe care l-au practicat de câte ori nu obţineau banii pe care îi voiau, nu pentru fete sau lot, ci ca antrenori? Nu urla presa de emoţie ori de câte ori Bitang şi Bellu îşi anunţau plecarea de lot, implorându-i să nu ne lase cu curu'-n baltă? Cum credeţi că se construiesc miturile? Cu milogeli.
Nu ştiţi ce beneficii aveau aceşti antrenori de pe urma fetelor ale căror spinări le rupeau la antrenamente? Destule: lefuri, şi nu mici, cantonamente, şi nu puţine, deplasări cu diurne destul de generoase, nici astea prea rare, pensii speciale; pentru toate astea nu făceau ei eforturi sau sacrificii, doar abuzau verbal sau fizic de nişte fetiţe care oricum nu veneau din medii privilegiate.
Vrea şi ea publicitate ca să-şi vândă cartea? SI EU VREAU RICI. De ce să nu vreau? Ia să apăsaţi tastele şi daţi Blogu' lu' Bozi mai departe!
De ce oare nu ar vrea Maria Olaru publicitate, dacă Maria Lăcrămioara Bozieru vrea reach şi asta nici măcar 50 de genuflexiuni nu nimereşte să facă fără s-o ia palpitaţiile? Da, Maria Olaru vrea ca acum povestea ei să se vândă. De ce ea mai prejos decât toţi cei pe care îi tot văd eu anunţându-şi publicarea cărţilor, postând numărul exact de cărţi pe care ar dori să-l vândă până la o dată sau alta ca să nu iasă editura pe minus, invitând la prima, a doua şi a mai multa lansare a cărţii lor, în speranţa că aşa vor atrage atenţia asupra volumului care le poartă numele pe copertă?
Poate dacă am accepta că Bitang şi Bellu nu sunt nişte zei, am avea şansa să creştem din nou gimnastica românească la nivelul pe care îl avea în anii 90 când Maria Olaru urca pe podiumuri. Numai mie mi se pare suspectă lipsa de perfomanţă de excepţie din ultimii ani, cei care au coincis şi cu o deşteptare a părinţilor care nu mai sunt aşa de dispuşi să-şi lase fiicele să o ia pe coajă cu una cu două?
Îşi închipuie oare cineva că gimnastele din lotul american sunt bătute şi abuzate în feluri şi chipuri acum când Bitang şi Bellu mai pot doar să le privească în ceafă în timp ce trec triumfătoare în drum spre Olimpiada de la Rio? Oh, nu! Să nu aveţi iluzii. Acolo performanţa se atinge tot cu muncă, dar nu e dublată de abuz, e concentrată cu o consiliere emoţională, sprijin psihologic şi suport medical, nu cu smardoiala, ruptă sau nu din Rai.
Maria Olaru nu e o ipocrită, spun eu. Ca şi mine când l-am văzut pe Georgian plin de sânge, a tăcut neînchipuindu-şi măcar că ai putea fi şi nevinovat când eşti altoit, că se poate realiza ceva şi fără cureaua ruptă pe spate, că adultul poate greşi, iar copilul poate avea dreptate să se simtă revoltat de nedreptate sau neputinţă.
Mi s-ar fi părut nu doar mai cinstit, mi s-ar fi părut mai onorabil ca madam antrenoarea şi dom' antrenor să fi dat un comunicat de presă în care să îşi ceară elegant scuze faţă de Maria, tot în numele fair-playului ades invocat în sport, decât să defileze pe la televiziuni să-şi ,,repereze" onoarea cu un cor de lăudătoare după ei, mai ales că şi ei îşi datorează succesul celor ca Maria.
Bătaia nu e ruptă din Rai, bătaia e doar violenţă de cea mai joasă speţă şi dacă minciuna cu picioarele ei scurte poate fi pardonabilă uneori, violenţa sigur nu e.  



miercuri, 1 iunie 2016

Moreni, mure și țiței

 Copilăria mea miroase a țiței. Da, și acum la 30 de ani de când am plecat din Moreni,de câte ori mă gândesc la copilărie, simt mirosul greu al petrolului care țâșnea din pământul dealurilor între care era așezat micul meu oraș natal.
Nu era mare brânză de el, să vă spun drept; dacă nu s-ar fi găsit acolo petrol gârlă pe la începutul secolului XX, poate că nimeni nu ar fi știut vreodată de așezarea aia pitită între dealuri împădurite generos, cu pamântul mirosind între copaci a mușchi și frunze putrezinde. Dar așa, oriunde ai fi apucat-o, dădeai de capetele metalice ale sondelor albastre înclinându-se respectuos către solul din care, încă generos, mai tâșneau tone de țiței în fiecare zi.
Mie una mi-a plăcut mereu mirosul ăla și-mi mai plăcea culoarea negru-violaceu a lichidului gros care îneca  tot pământul de jur-împrejurul grațioaselor animale metalice aflate în permanentă prosternare în fața acelei bogății din care se construiseră cândva averi și orașul căruia toți îi eram locuitori. Inspiram mereu adânc în preajma sondelor și mă holbam fascinată la jocul curcubeelor reflectate în suprafața petrolului neînțelegând cum erau posibile nuanțele de verde, galben sau portocaliu în sosul acela mustind pretutindeni.
 Aceeași fascinație o exercitau și pilonii titanici prăbușiți în albia Cricovului, chiar lângă intrarea pe podul de piatră ce străbătea orașul ducând, unde altundeva, decât pe coama unui deal, Schela Mare (pe cine miră oare numele?). În anii 70, când treceam eu podul în drum spre grădiniță, petreceam minute în șir privind resturile de beton ale acelor uriașe ancore de sondă răsturnate în apa indiferentă a râului și mă întrebam cât fusese oare de mare acea construcție pe care o visam uneori pompând din țărână enorme coloane de petrol, cam ca într-o fotografie pe care o văzusem cândva pe peretele liceului unde învățau frații mei.
Casa mea? Parter, blocul din dreapta imaginii
Nu-i nicio mirare că stăteam la numărul 15 pe strada Petrolului. Cam pompos numită stradă, Petrolului era, în cel mai bun caz, o alee de 50 de metri, străjuită de două blocuri de 4 etaje, cu 3 scări fiecare, totul construit la începutul anilor 60. Noi stăteam la parter și asta mi-a prins tare bine o vreme.
Noi, adică mama și cei 3 copii ai ei, toți părăsiți de un tată care și-a dat seama pe când eu încă nu venisem pe lume că nu mai are chef să fie tată din nou, deși nu fusese prezent în mod deosebit nici în viața fraților mei. Nici nu îmi dădeam seama dacă mi-ar fi plăcut să am tată și nici nu-mi băteam prea mult capul cu asta, fiincă aveam eu destule cu care să mă frământ.
Uite un bun exemplu: cum să evadezi când ești închis în casă. De ce închis? Păi, dacă nu era creșă în Moreniul cel petrolist și nici rude nu ai, cum altfel să crești?
Mama m-a dat încolo și-ncoace, pe la familii mai curățele sau nu tocmai să mă-ngrijească cît era sor-mea la școală, după care sarcina era preluată de ea și de frati-miu; asta pînă pe la 4 ani, când nici familie la care să stau nu s-a mai găsit. Așa a început perioada închisului în casă.
Ce făceam eu cât timp eram lăsată singură acasă? De toate. Mă cățăram pe dulapuri, scormoneam cu îndârjire în toate sertarele, cutiile, șifonierele, cămările sau rafturile, mă împodobeam cu rochiile mamei pe care le târam regește după mine cu ,,trenele" lor lungi ca de prințesă, îmi puneam toate mărgelele, cerceii și brățările pe care le găseam prin casă, defilând apoi prin fața oglinzii ca o regină neștiută a ușilor închise.
Uneori mi se bloca ușa de baie și îmi petreceam ore încercând să găsesc soluții salvatoare pentru neprevăzutul căcuță care, ingenios, nu?, mă apuca mai abitir dacă nu aveam acces la toaletă. Așa am descoperit că pot să fac și într-o cratiță de bucate, apoi să împachetez frumos căcățelul pe care să-l arunc pe geam în tufele de trandafiri îngrijite cu religiozitate de administratorul blocului și spaima copiilor, dl. Georgescu, un bătrân de a cărui frică tremurau toți cei câteva sute de locuitori ale blocurilor de pe Petrolului. Ingrata misiune de a recupera căcăriciul i-a revenit soră-mii, după ce o seară întreagă mama s-a rugat unui Dumnezeu în care nu mai credea ca Georgescu să nu aibă chef să tundă tocmai trandafirii din dreptul nostru și să bage mâna direct în plăcinta azvîrlită de mine moț în vârful unei tufe galbene unde se vedea tronând trufaș în hârtia căcănie.
N-a durat mult până să descopăr că dacă mă întindeam bine, îmi puteam sprijini tălpile de marginea zidului și că pot așa părăsi ,,închisoarea" preț de cîteva ore. Ce făceam? Stăteam de multe ori în cur pe bordură și priveam lumea cum trecea pe lângă mine, respiram adâââncc, mă jucam cu gâze, țopăiam bezmetic prin iarba din jurul blocului cu alți copii de vârsta mea, ceaușeii care invadaseră spațiul meschin al blocurilor comuniste.
La ora 3 suna sirena de la schelă și știam că trebuia să fug din nou în casă, să mă curăț oarecum și să mă așez, icoană de cuminte, la geam prefăcându-mă că tânjesc după oleacă de joacă afară. Mi-a mers și asta ceva timp, până când a venit soră-mea odată mai devreme acasă și m-a surprins când o parte din curul meu dolofan nu reușise să treacă pe de-a-ntregul în altă dimensiune, aceea a geamului bucătăriei. În aceeași seară, la toate geamurile apartamentului nostru minuscul au apărut ivăre de metal pe care mama personal le răsucea dimineața cu bățul periei de păienjeni, închizându-mă de tot în casă pe din-afară.
Bine nu-mi era că nu mai puteam ieși, dar nici lor când se întorceau acasă și găseau geamurile acoperite de scuipat; nu mai știu dacă de răzbunare sau doar de plictiseală, poate chiar un pic din ambele, dar una dintre preocupările mele de seamă, după ce răscoleam cu îndârjire toate sertarele și dulapurile, era să scuip nesfârșite râuri de salivă pe geamuri, până ce devenea aprope imposibil de privit afară.
Norocul cel mare a fost că am făcut, în sfârșit, 5 ani și am scăpat din strânsoarea casei; eram la grădiniță. Pe drumul spre casa în care autoritățile, excedate de numărul de decreței, improvizaseră încă o grădiniță găseam fascinante goluri în grilajul podului prin care mă puteam holba minute în șir la apa repede a Cricovului, spânzurată într-un echilibru precar de barele nesigure ale grilajului încă întreg; mai încolo mă puteam tăvăli prin iarbă în micul parc ce mărginea drumul primăvara, iar iarna, așezată pe tabla ghiozdănelui storcit sub mine, mă dădeam pe zăpadă până când îmi îngheța curul și bulanele abia învelite în dresul gros de bumbac; tot pe aceeași cale găsisem câțiva corcoduși în care puteam să mă cațăr în voie, fără ca cineva s-o strige pe mama-,,Madam Chicoș, iar e Lăcrămioara cocoțată în copaci."
Ca un bonus, la grădiniță natura mea voluntară avea voie să facă ce voia mușchii ei mici; făcea, de exemplu, curat, învăța poeziile tuturor copiilor și le zicea înaintea lor, spunea roluri sau poveștile deja aflate de la mama, care-mi citea-eram un boss, fiindcă numai mama mea citea seara, alte mame nu-, ba chiar puteam să și bat pe oricine voiam, ceea ce și făceam.
Nici măcar atunci când, într-un elan muncitoresc, i-am spart nasul unui coleg care călcase în gunoiul măturat de mine cu grijă nu am pățit nimic-tovarășa mă adora, ce să mai; mi-l amintesc pe bietul băiat cu nasul lui frânt, borșul încă șiroindu-i pe bărbie și lacrimile în ochi muștruluit zdravăn și de tovarășa care-i reproșa că a stricat curățenia făcută de Lăcrămioara.
Ce mai încoace și-ncolo, povestea copilăriei mele este marcată de violențe. Nu am luat niciodată bătaie, dar am fost o mare smardoaică. Știți copiii ăia pe care nu stau niciodată hainele cum trebuie? Atunci deja știți cum arătam eu.
Șorțulețul meu era veșnic desfăcut din pricina vreunei încăierări și nici pantofii nu arătau mai bine fiindcă trebuia să dau cu piciorul în fiece piatră îmi ieșea în cale. Părul, pe care mama petrecea ore să-l pieptene -și tare grea mână avea biată mama- nu stătea în cumplitele funde apretate și călcate cu religiozitate decât până la colțul blocului unde, dacă aveam noroc, se găsea vreun băiat cu care să merg spre școală în fugă, de preferat bătându-ne zdravăn, nu de dușmănie, ci așa...de plăcere; dresul alb cu care părăseam casa rareori ajungea înapoi altfel decît verde de la vreo smardoială pe iarba din curtea școlii sau maro de la vreo căzătură spectaculoasă din vreun copac în care ajunsesem să caut niscai fructe sau doar să mă cocoț ca o maimuță.
Zău că era frumos la școală; în timpul orelor era mereu ceva de învățat, iar în pauze, era imposibil să nu găsești pe cineva cu care să te încaieri. Mie de-aia mi-a plăcut foarte mult să fiu elevă. Dar și mai mult îmi plăceau vacanțele.
Vara, în căldura năucitoare simțeam fructele cocându-se. Începea hoinăreala pe dealuri, prin livezi neîngrădite, pe poteci pe care, asemeni tuturor copiilor crescuți în Moreni, le învățasem de mică. Străbăteam fânețe cu greieri scandalagii puși pe ceartă cu lăcustele uriașe ce țopăiau printre bururieni, mă împodobeam cu coronițe din margarete și cicoare, îmi umflam burta cu prune acre, necoapte, în care anticipam gustul cald al toamnei, creșteam și descreșteam în iarba cosită sau lăsată să urce de nebună spre cer și căutam rugii de mure să văd dacă sunt gata de cules.
Nicăieri nu creșteau copacii mai înalți, iarba mai deasă și murele mai mari ca lângă sonde. Grase și dese se înșirau murele pe tijele pline de țepi ale rugilor care se înălțau de un stat de om lângă batalele de țiței. Trebuia să te ferești, în egală măsură, de țepii lor afurisiți și de băltocile de petrol cu mirosul greu în căldura sfârșitului de vară, dar merita orice efort pentru că erau mai negre, mai mustinde de zeamă, de parcă spărgeai chiar cocoloașe de țiței pe gerul gurii; și când o făceai, o explozie de arome de năpădea până în străfundurile gâtlejului, ale stomacului, ale ființei.
Cel puțin așa era pentru mine. Niciodată vreo mură nu a mai avut același gust ca al acelora culese de mine pe marginea bălților de țiței din Moreniul copilăriei mele. Acoperite de praful verii, înecate în mirosul de petrol, mai negre ca însuși veninul pământului care le hrănea, murele acelea a căror culoare îți pătrundea în piele de nicio sare de lamâie n-o mai scotea cu zilele, rămân simbolul Lăcrămioarei care am fost.