miercuri, 27 iulie 2016

Distracţie la sală- alergatea pe cocoţatea

Nu am nicio îndoială că antrenorul meu mă suportă fiindcă l-am plătit, deşi cred că îl mai şi distrez uneori, mai ales când reuşesc să respir. Altfel sunt convinsă că mă crede tâmpită şi are pentru mine înţelegerea pe care toţi le-o datorăm persoanelor cu dizabilităţi mintale.
Uite astăzi spre exemplu ce trăznaie i-a dat prin căpuţ - Astăzi aş vrea să transpirăm umpic. Lasă că era 7.30, da' ce n-am priceput eu era pluralul ăla transpirăm; adică eu şi el ce urma anume să facem ca să asudăm împreună?
P-ormă mi-a dat prin cap preţ de 7 nanosecunde că foloseşte pluralul majestăţii - măi duamna regina Baicului, matale azi veţi avea un program de antrenament adecvat condiţiei matale nobile şi eu cre' că vă pot ajuta pe tuate locatarele acestui corp să transpiraţi tuate până vă iese sala şi batonu' de Gerlinea pe nas.
Adevărul e că în afară de mamaia electrică degrabă căcăţătoare pe aparate nervoase, aia de mă sperie aşa tare, că-s constipată 3 zile după ce mă intersectez cu ea, eu sunt cea mai vârstnică participantă la activităţile de fitness şi ,desigur, regina neîncoronată a ridicolului absolut, ceea ce ar justifica oarecum pluralul ăsta drăguţel de mă flatează băiatu' ăsta cu el.
Şi cam ce înseamnă asta, întreb cu voce aşa piţigăiată că elevii mei s-ar fi cacarisit pe ei de râs dacă m-ar fi auzit. (Aşezaţi în popouri pe steppere sau pe aparate mi-i imaginez aşezaţi, mâncând chipsuri, bând suc şi comentând: Băbăete, zice Cristi, băăă, aşa ceva...Bozi nu e în firea tuată, băbăete. Ce zice, ce zice? întreabă Kumi privind confuză în toate direcţiile. Zice de Bozi că nu e în firea tuată, ce naiba nu eşti şi tu atentă măcar o dată- o execută scurt Tina. Mi-e fuame, cine vrea să comandăm ceva de mâncat până termină Bozi prosteala asta? - mai adaugă Nuţişoara răcnit. Şşşşt, taci mă Nuţi că acu e partea cea mai mişto; acu o pune să tragă de fiare. Are cineva gumă? Vreau şi io nişte gumă! Sau suc- cere Endy aşezându-se mai comod.)
Cristi antrenorul ia o înghiţitură zdravănă de orice ar fi chestia aia pe care o bea în fiecare dimineaţă şi apoi spune cald: Vom face 3 serii de câte 5 tipuri de exerciţii. Iar mi-o dat în cap cu pluralul ăla de nu-nţeleg ce vrea să spună cu el; adică ne gâdilăm împreună sau cum?
Prima dată veţi face - Doamne ajută că a trecut la persoana a 2-a din nou!- alergare cu genunchii la piept un minut. Cu ce la piept? - îl întreb gândindu-mă că eu am deja ţâţele la piept şi nu văd vreun mod în care să-mi duc şi genunchii acolo. Omu' e drăguţ şi-şi aburcă el însuşi colţuroşii lui genunchi până sub propriul lui nas, demonstrându-mi ce nu voi putea face niciodată- să trec de ţâţe.
Ahaaa, un minut întreg adică? întreb şi mă mir ce naiba face capu' meu de se leagănă întruna prosteşte dintr-o parte într-alta pe gât, de parcă aş fi o bufniţă care a fumat ceva suspect. Măcar patruj de secunde- spune Cristi necruţător - aşa trebuie.
Apoi veţi face treij de sărituri aşa - chiar îmi vine să-i dau doo pălmi bine simţite când îl văd ţopăind cu picioarele şi mâinile în lateral, după aceea lovindu-le în faţa cu o energie care nu-mi pare de pe lumea asta.
Partea cea mai mişto a fost când mi-a arătat cum să mă ţin în braţe şi apoi să azvârl toate Lăcrămioarele spre spate pe picioare pentru ca, în eventualitatea că nu cădeam direct pe burtă ca o clătită, să-mi zmulg picioarele şi pe celelalte femei pitite în mine şi să le aduc din nou ciuci. Haidaaa! O variantă ajutătoare nu aveţi? spun neîncrezătoare. Nu aş putea să stau direct pe burtă şi să mă zbat ca un gândac dat cu Raid? adaug, sperând că va spune că doar cele doo exerciţii anterioare ar putea fi suficiente.
N-ai să vezi! Antrenorii sunt discipolii satanei şi ca ăla negru şi cu coarne adoră să-şi râdă de graşi ba ducându-i în ispită cu bunătăţi, ba supunându-i la cazne prin săli de sport. Atunci faceţi genunflexiuni la nooj de grade, spune drăgălaş şi arată cum speră el să ţin eu fundurile femeilor parşiv ascunse în mine de la cădea Fleoşc! direct pe jos, trăgându-mă şi pe mine după ele.
Obosită deja de la explicaţii şi nu tocmai convinsă că voi reuşi să fac măcar o serie din cele 3 exerciţii, numai ce-l văd că trage un aparat mai aproape şi arată cum voia el să alerg cu genunchii la piept din nou, doar că sprijinită de bancuţă. Faceţi câte treizeci şi ridicaţi picioarele cât vă permite...
Eh, da, un domn, chiar nu a spus-o ca să nu mă simt io aiurea, da ştiam că-i stătea pe buze să zică în gura mare -BURTA sau cât îmi permite mai precis spaţiul minuscul dintre burtă şi ţâţe.
Doamnelor şi domnilor, stimaţi spectatori şi telespectatori, vă prezentăm finalista la categoria numaimănâncînveaţameaniciomâncare - Lăcrămioaraaaaa Boziiiieeeerrruuuu...
Am mulţumit cerului şi lu' îngeraşu meu nevolnic pentru că în sală mai era doar un tinerel asa de storcit sub nişte greutăţi, de mi-era şi frică să nu-şi rupă dreaq vreo mână tot scremându-se să le ridice. Icnea aşa tare că nici măcar eu nu-mi auzeam gâfâiturile teribile în timp ce mă prefăceam, destul de bine aş zice, că ridic genunchii către bărbie, deşi, sincer, mai mult îmi coboram capul către piept, doar-doar l-oi păcăli pe satrapu' care-mi tot amintea că mai am 10 secunde- nuş cum măsoară ăştia timpu' la sală, da' alea 10 secunde au fost sigur cel puţin vreo cinşpe miunte, că altfel nu-mi explic de ce aveam pulsul 4567 când în sfârşit am terminat de ţopăit ca o capră eşuată.
La finalul primei runde de hodorogeală cu toate membrele răşchirate, omu' s-o spăriet grav şi mi-o zis să respir adânc, ba încă m-a întrebat dacă am probleme cardiace despre care nu i-am spus. Nu am dom'le nimic, doar femeile astea dinăuntru mă trag întruna-n jos şi n-am decât doo picioare să le arunc pe tuate-n sus din nou.
Nu cred că a înţeles treaba cu femeile, da' măcar m-a lăsat să bag aer destul în plămâni cât să mai fac şi nişte cocoţări pe băncuţă cu toată burta care, zglobie nevoie mare, îmi tot sărea în drum în timp ce ţâţele, oricât de sugrumate în bustieră, tot încercau s-o pornească în jos, chemate irezistibil de scârba aia de gravitaţie.
Singura mea bucurie jegoasă, atunci când reuşeam să-mi recapăt conştienţa după ce pompam câteva vedre de oxigen în scofâlciţii mei plămâni, era că tânărul care trecuse între timp la faza împins de la piept meleoane de kile scotea nişte sunete care ar fi făcut-o şi pe negricioasa mea pisică isterică să pălească de invidie, iar asta acoperea jalnicele mele încercări de respira cu oarecare decenţă, când de fapt simţeam că toate Lăcrămioarele vor muri curând sufocate.
Bravo, bravo, uite că aţi reuşit, mai spunea din când în când Cristi, crezând prosteşte că aşa mă motivează. Data viitoare îi voi spune să mă lase-n plata domnului şi a îngeraşului care mă păzeşte când vin acolo, fiindcă singurul lucru care mă motivează e gândul că trebuie să termin înainte ca sala să se umple de prăduitoare şi tineri vânjoşi care să mă-nbâncească de colo-colo când mă mai ia vreun leşin şi cad prăbuşită pe aparatele lor.
Când am reuşit să respir oarecum normal, m-am târât la bandă unde am băgat 3 kilometri în pantă şi după ce toate hainele s-au lipit de şunci am decis că pentru a evita o specatculoasă erupţie de vomă care să-mi confirme statutul de vedetă a sălii Energy mai bine şerpuiesc discret spre vestiar unde puteam să plâng în singurătate şi să mă rog de parşivul ăla de so-called îngeraş să-i dea antrenorului meu nişte gânduri mai fireşti pentru vineri.
Ş-am încălecat p-o şa ş-am plecat acas' aşa. Pe dracu'- m-am târâit.










joi, 21 iulie 2016

Când începe şcoala o să ne distrăm pe ruptelea

Duamne-ajută că începe şcuala mai devreme! Ce binefacere! Deja începusem să am nişte bătăi de inimă de atâta trândăveală. Dă-o-n mămicuţa ei de treabă, cât să stai ca leguma fără să corectezi măcar un test iniţial (pentru vreo 150 de elevi)?
Rude prin alianţă, dacă nu de sânge, cu zâna surprizelor ratate, madam Andreea Marin, reprezentanţii Ministerului Educaţiei au mai avut o idee strălucitoare ca soarele sfânt de pe cer - şcoala va începe pe doişpe septembrie cu o vacanţă.
Cum adică n-aţi înţeles nimic? E cât se poate de clar - pe doişpe septembrie se va deschide noul an şcolar cu trei zile de pauză de acomodare în care elevii se vor aduna (sau nu) la şcoală şi-şi vor povesti aventurile de prin vacanţă astfel încât să se creeze o legătură emoţională şi să se construiască prietenii, copii şi profesorii să relaţioneze neîngrădit de cadrul strâmt al orelor, aşaaaa...ca nişte prieteni.
Marş, mă! Cât de nătărău să fii oare să vii cu o idee care nici măcar la clasa pregătitoare nu cred că ar prinde? Ce să fi fumat să-ţi închipui că dacă chemi treij de copii cu trei zile mai devreme, uniunea e gata?
Dar de tras pe nas ce ai tras ca să ai aşa trip că adunaţi laolaltă cu câteva zilişoare înainte, elevii se vor lega pe viaţă de profii cel puţin la fel de enervaţi ca ei de această iniţiativă?
Şi totuşi, de dragul noului ministru, care pare să ştie ce spune când acuză învăţământul de cultivarea copieciunii, hai să luăm câteva posibile scenarii:
Scenariul 1(Şcoala Gimnazială din Gârda de Sus):
Bună ziua, copii! Bine aţi revenit la şcoală!- duamna învăţătoare are unghiile spoite roşu şi taiorul ei ăla bun pe care şi-l pune numai la deschiderea anului şcolar şi la vreo cumetrie prin Gârda Seacă. Cum vă simţiţi în clasa întâi? Copiii sunt îmbrăcaţi îngrijit, au hăinuţele spălate, chiar şi mânuţele negre de atâta soare sunt curăţele, bine frecate de mame cu peria şi săpun de casă cu o seară înainte. Unul îşi trage mucii mai în spatele casei, o fetiţă durdulie scoate o eugenie şi clefăie cu zgomot- Dă, fă, şi mie! - îi ia cealalaltă jumătate colega ei de bancă, un băieţel mai slăbuţ, pistruiat şi un gât subţire ca de barză începe brusc să plângă că vrea acasă la mămicaaaaa
Haide, haide, nu vă necăjiţi că o să fie bine. 1.a. Uite, haidem cu toţii afară - spune doamna, încercând să depăşească momentul (în eventualitatea că nu plouă, dar a nu se uita că de obicei plouă mult prin Apuseni toamna) 1.b. Uite, hai să colorăm ceva! Cum adică n-aveţi la voi culorile? Aha. Păi, hai să-mi spuneţi ce aţi făcut voi în vacanţă.
Horia: Ăăăăă, ioooo în vacanţă am fost cu vitele sus pă Munună la păscut cu frati-mio şi mai am cules şi afine cu mama ca să îmi ia rechizite din iele. 
Ana: Unde ai fost, mă blegule, tu pă Munună că acolo mergeam io în fiecare zi cu caii şi văcile şi nu te-am văzut niciodat?
Iuliu: Ce te bagi, tu fă pruasto, că şi io mergeam cu Horia şi nu ierai deloc p-acolo tu cu văcile.
Ana: Duamnaaa, Iuliu mi-o zâs că-s pruastăăăă...
Duamna: Bravo, copii! Şi ce aţi mai făcut altceva decât să mergeţi cu vitele la păscut?
Tiberiu: Io,io, duamna, vă spun io. Am fo' la fân cu ăla bătrânu' ş-o fo' greu tare, da' mie mi-o plăcut, duamna, că bunicu' mi-o dat şî mie palincă şî n-o fo' aşa greu să întorc la fân, mai greu o fo' la căpiţă când om făcut.
Duamna: Foarte bine, copii, foarte bine. Acum mergeţ acas' că oţ mai avea nisca' treabă de făcut şi ne vedem mâine.
Iuliu: Duamnaaa, io mâne nu pot să viu că mă trimite tata cu căruţa că mai avem nişte treabă la pădure cu lemnele. Da' viu când oi termena. Cre' că viu saptămâna ailantă.
Scenariul 2 (Şcoala Gimnazială XX, Bucureşti):
Doamna învăţătoare are unghiile lungi şi zdravăn pictate pe toată ascuţimea. Fetiţele sunt frumos gătite cu fustiţe plisate şi bluziţe roz cu Hello Kitty, iar băieţii au tricouri Polo sau Tommy Hilfiger, vorbesc vesel între ei după ce nu s-au văzut toată vacanţa, în timp ce doamna le spune ce vor face în anul pe care abia îl încep.
Doamna: Aşa că acum că aţi trecut în clasa a IV-a, de ce nu ne povestiţi cum v-aţi petrecut voi vacanţa aceasta. Cine doreşte să spargă gheaţa şi să ne spună câte ceva? Anais?
Anais: Nici nu ştiu cu ce să încep. Ăăăă, după ce am luat vacanţă, am fost cu mami şi tati în Spania o săptămână, dar chiar nu prea mi-a plăcut fiindcă au vrut să mergem să vedem tot felul de biserici şi muzee şi m-am plictisit acolo foarte tare. Norocul meu a fost că apoi am plecat într-o tabără în Anglia cu mai mulţi prieteni de-ai mei şi acolo mi-a plăcut mai mult fiindcă nu am mai fost la muzee, dar am mers la Londra şi ne-am urcat în London Eye. Mda. A fost bine că am stat acolo 3 săptămâni, după care am plecat cu bunica la Cluj şi pe urmă am mers cu mami la mare, în Grecia, în Santorini. Cam atât. Plictisitor.
În spatele clasei, un băieţel cu ochi mari albaştri şi cămăşuţă cadrilată se tot frământă pe măsură ce se apropie rândul lui să-şi povestească aventurile.
Doamna: Sorin? Tu ce ai făcut?
Sorin: Ăăăă, eu am stat pe-acasă...- toate privirile se-ntorc spre el şi două fetiţe pufnesc în râs. Păi, nu prea am fost plecat. Am mers cu mama şi cu tata la mare...
Anais: Unde, mă, ai fost tu la mare?
Sorin: Ăăăă, la 2 Mai - râsete din toate colţurile clasei- şi am mai fost la bunica la Muscel -aproape toţi colegii râd în gura mare.
Scenariul 3 (Liceul Teoretic XY, Bucureşti):
Doamna dirigintă poartă blugi şi o bluză fără mâneci care lasă la vedere tatuajele de pe ambele braţe, mestecă ciungă şi se îmbrăţişează cu fetele sau îşi strânge mâna cu băieţii.
Diriga: Hai, mă, că am ajuns într-a unşpea! Am supravieţuit fizicii, băbăete, acum putem şi noi să respirăm.
Vali: Şi azi ce facem? Mai stăm p-aici mult?
Endy: Eteee, stăm. Stăm până plecăm. Hai, diriiii, ce mai facem noi aici? Mergem şi noi la un suc, ceva..
Nuţi: Lasă-mă, mă, cu sucu' tău. Mie mi-e foame. Hai, dumana Bozi, nu meregem la o şaoarma şi noi ca fetele?
Tina: Fată, termină cu şaoarma, mai bine mergem la Starbucks! Bozi, nu mai bine băgăm noi o cafea ca fetele? 
Diriga: Nu putem, mentosanelor, tre' să facem activităţi d-astea...Şcoala altfel.
Endy: Păi, ce noi am zis să le facem la fel? Păi, nu facem noi altfel? Facem şi altfel...Deci unde mergem să facem altfel?
Diriga: Băbăete, ejti neboon? Nu putem.
Vali: Ba putem, că nu e prezenţa obligatorie. Dacă elevii nu sunt, ce să facă dirigii?
THE END - PAMPAM!
Cam asta e treaba cu noua structură a anului şcolar care începe cu 3 zile în care prezenţa elevilor NU e obligatorie. Cum ar veni dacă muşchii lor vor să ne facă onoarea de a veni la şcoală bine, dacă nu, nu-i aşa un necaz. Important e să fie altfel.
Tot diferită este şi organizarea celebrei Şcoli Altfel pe care şcolile o vor organiza fix la fel, înaintea vacanţei de primăvara pentru a o putea prelungi sub minunatul paravan oferit de autorităţi.
Cursurile tot la sfârşitul lunii iunie se termină, aşa că vă sugerez să umblaţi pe la popi cu acatiste şi rugăciuni mii ca şi anul viitor să avem o primăvară la fel de friguroasă, ploioasă şi naşpa, că dacă, Domane fereşte, vine căldura din mai, cum s-a întâmplat în majoritatea anilor, o să crăpăm în clasele din majoritatea oraşelor, unde temperaturile ajung lejer la 40 de grade pe unde mai şi bate soarele în ferestre.
În timp ce spaniolii, italienii şi nenumăraţi alţii îşi fac propriile lor programe anuale ţinând cont de realitatea modificărilor climatice tot mai evidente, a verilor toride şi a dotărilor şcolilor, noi continuăm să lungim anul, ignorând că, în realitate, orele din iunie nu se mai pot face eficient din pricina căldurii sufocante căreia i se adaugă şi materia la fel de sufocantă şi ea.
Nici nu mai pomenesc de cele 50 de grade din sălile în care copii noştri, aflaţi în pragul leşinului, trebuie să stea ţepeni vreo 3 ore pentru a-şi susţine examenele de terminarae a gimnaziului sau liceului, deşi în Franţa, spre exemplu, acestea se suţin la sfârşitul lunii mai, tocmai pentru a evita stresul inutil.
Ah, da, nu-mi spuneţi, vă rog, că tot prin asta ma trecut şi noi fiindcă nu numai că verile nu erau atât de sălbatice cum sunt acum, dar şi dacă erau, trebuie să recunoaştem că numai bine nu ne era.
Eu abia aştept aceste prime 3 zile şi declar deschis sezonul de propuneri pentru unde ni le petrecem, că poveştile de vacanţă ale elevilor mei de şaptişpe ani presimt că nu le vreau rostite cu voce tare.



miercuri, 20 iulie 2016

Bătrâneţe, tigăi creţe?

Mi se întâmplă de multe ori să-mi fie ruşine prin supermarket când trec printre rafturi împingând căruciorul încărcat de cumpărături, când îmi pun câte un kilogram-două de legume sau fructe şi alături de mine e vreo bătrână care îşi strecoară în pungă cei mai mici doi morcovi pe care i-a putut găsi în mormanul generos de la Kaufland sau două piersici, nu prea mari nici alea.
Nici nu ştiu bine dacă mă chinuie ruşinea de a-mi permite aproape tot ce-mi dă prin minte sau doar frica viscerală că nu mult timp mă desparte de acel moment când eu şi ,,moşul" meu, părăsiţi de copiii care vor fi plecat pe la casele lor, cum e rostul lumii, vom merge la cumpărături doar cu trolerul, vom lua doar 3 morcovi şi 2 ardei, iar un kilogram de roşii ne va ajunge nu numai de salată, dar şi de o tocăniţa.
Mai înfricoşător este, desigur, gândul că nici nu ne vom permite mai mult decât acest minim, aşa cum li se întâmplă majorităţii celor care străbat oraşul de la un capăt la altul pentru a sufoca Piaţa Obor în speranţa unor preţuri mai bune, cu toate că Oborul nu mai e demult paradisul zarzavaturilor ieftine.
Uneori mă bântuie aceste frici, spaimele femeii de vârstă mijlocie, ruşinile omului crescut cu respect faţă de bătrâneţe, cu toate neajunsurile ei. Alteori însă, privesc în jur şi mă îneacă o revoltă de numa' numa'.
Ei, bine, nu mă revoltă sărăcia aşa mult ca răutatea pe care o văd înşirată ca o rufă murdară cu care defilează parcă fără jenă o bună parte din vârstnicii noştri.
Nu ştiţi despre ce vorbesc? Păi, tocmai despre bătrânii care au în faţă 10 lăzi de piersici în care afundă mâinile până la coate în căutarea ACELEI piersici magice, perfecta, aia care le va aduce iar zâmbetul pe buze şi pentru care sunt în stare să te înghiontească rebel, să te împingă din faţa raftului până când trupurile lor hrăpăreţe ajung exact în mijlocul raftului, ca să ridice lădiţă după ladiţă, pipăind cu înverşunare fiecare piersică, pentru ca apoi s-o arunce cu sete de celelalte fiindcă, aparent, nu corespunde înaltelor standarde de calitate.
Nu pot să cred că nu i-aţi văzut cum privesc rapace legănându-se de pe un picior pe altul în timp ce încerci să iei câteva fructe, de parcă tocmai acelea erau fructele pe care şi le doreau mai tare depuse în propriile pungi, roşiile la care visaseră când au ieşit de dimineaţă pe uşă luând calea bejeniei spre supermarketul aflat, cel mai sigur, la kilometri distanţă  - doar le-a spus lor o vecină că nici nu se compară Lidl din Baicului cu alte magazine, chit că trebuie să schimbe cel puţin 3 mijloace de transport până la grădina promisă a edenului german.
Este cu desăvârşire exclus ca niciunul dintre voracii devoratori de legume-fructe să nu vă fi strecurat o mână artritică chiar pe sub nas pentru a înşfăca mai repede un dovlecel aflat strategic la baza unui uriaş morman, la fundul căruia nu se poate, însă, ajunge fără ca un cot bine ascuţit în lupta pentru supravieţuire din comunismul mort de dooşase de ani să nu vă fie înfipt cu ură animalică în stomac sau ficat - Na! Fir-ai al dreaqu de tânăr, mai ia-mi dovlecelu' dacă mai poţi!
Frică? da, mi-e frică de mor că voi ajunge să scormon cu sălbăticie în vrafurile de banane şi voi arunca în toate părţile fructe care mi se vor părea nedemne de cinstea de a fi digerate de maţele mele sensibile, iar în acest proces voi stârci nenumărate altele, le voi zdrobi cu o criminală indiferenţă spunându-mi că am tot dreptul să distrug tot în calea găsirii acelei banane perfecte, lipsite de pată, vergină, acea UNICĂ banană pe care o voi cumpăra cu preţul stricării a 5 ciorchini.
Teamă? Ba bine că nu! Mi-e teamă că într-o zi mă voi trezi alături de alte babe cu coşurile aliniate pe toată lungimea raftului de legume sau fructe, voi lua dooj de pungi de plastic, fiindcă ştiu sigur că fetele de la casă nu-mi vor cere să le returnez pe cele cinşpe pe care nu le-am folosit - Yupiii, nu mai trebuie să dau 1.25 lei pe un set de doo sute de pungi asemenea - şi mă voi proţăpi în dreptul lăzilor cu caise din care voi alege cam 5, nu înainte însă de fi zdrobit măcar 3 kile aruncând în stânga şi-n dreapta cu ele peste celelalte lădiţe.
Iar după ce voi plăti la casă, nu voi ezita să petrec măcar cinşpe minute să pun totul direct în sarsanalele mele, nicidecum în coş, ca să economisesc vreo 5 minute din existenţa mea zbuciumată, chiar dacă în spatele meu văd cum se tot lungeşte coada - Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăştia că tre' să-nveţe să mă respecte la vârsta mea!
Şi de-aici, tule-o! Mă voi năpusti cu trolerul de cumpărături chiar în uşa autobuzului, să fiu prima care se aburcă înăuntru pe scară, fie că or avea pe unde să coboare cei aflaţi deja în maşină, fie că nu - Fir-aţi ai dreaqului cu neamu' vostru de reatebeu cu tot, nenorociţii dreaqu care nu veniţi mai repede! Da', mişcă-te, băăă, ce stai aşa ca vita la capăt, nu vezi câţi aşteptăm în staţie, stingă-vi-s-ar neamu' vostru cu totu' să vi se stingă, că eu nu blestem nicodată, da' uite ăştia cum mă fac să....
Atunci când nu mi-e jenă de vreo băbuţă care îşi ia cu mâini tremurânde 2 morcovi şi o ceapă pentru o ciorbă sau tocăniţă, când nu mă rupe mila de sărăcia pe care o simt răcnind din coşul pe care îl împinge cu greutate, ezitând printre rafturile de obscenă abundenţă, în zilele în care nu mă sufocă furia la vederea spectacolului deprimant al deznădejdii bătrâneţii, atunci îmi vine să-i iau la bătaie pe bătrâni.
Nu fiindcă i-a ajuns vărsta, aşa cum şi mie mi se întâmplă tot mai des, nici pentru că neputinţa lor mă încetineşte din goana mea tipică. Bătaia îmi vine să le-o dau pentru risipa teribilă pe care o lasă în urmă cu aroganţă. Pentru legumele zdrobite unele de celelalte cu dreptul recent câştigat de a fi iresponsabil cu tot ce nu e al tău, pentru fructele storcite între degete, iar mai apoi azvârlie de sus, parcă pentru a maximiza efectul devastator asupra celor încă sănătoase din jur, pentru că nu măsura pare a-i caracteriza, ci ura pentru tot ceea ce mai e încă viu, pentru vinetele pe care le vor la piaţă fără coadă, deşi nu pot fi coapte dacă nu ai de ce să le apuci, pentru cărucioarele cu care te izbesc fără jenă peste glezne, dar mai ales fără a-şi cere SCUZE  pentru că te-au lovit.
Nu ştiu dacă sărăcia i-a urâţit şi înrăit în aşa hal sau doar aşa au fost mereu aceşti bătrâni care nu mai mulţumesc, nici nu mai răspund la salut, care lovesc înverşunat tinerii fără cea mai vagă intenţie de a se scuza, ca şi cum şi-ar fi câştigat dreptul de le învineţi gleznele prin pieţe, magazine, autobuze sau pe trotuare.
Uneori mi-e ruşine că îmi permit să fiu încă în putere, dar de cele mai multe ori mi-e frică să nu îmbătrânesc aşa.  





  

miercuri, 13 iulie 2016

Distracţie la sală? Sanchi! Un coşmar

Să vă fie foarte clar că prostia aia cu presimţirea pericolului, anticiparea dezastrului şi alte alea este exact asta -  o prostie. Presimţi precis un mare rahat, anticipezi o frecţie, ţi se arată un căcat - bine, asta dacă ai noroc şi nu eşti constipat, fiindcă dacă mai te mai chinuie şi constipaţia, ai pus-o, căci asta nu face altceva decât să contribuie la starea generală de ghinion.
Uite eu, m-am trezit astăzi chiar binedispusă, cu braţul proaspăt tatuat mult mai puţin dureros, o parte din inflamaţie retrasă, aproape bine aş spune. Atât de bine mi s-a părut că mă simt, încât am decis să plec la sală după ce ieri am stat pe coadă fiindcă nici să ridic braţul drept nu puteam.
Păi, nu merg eu la sală? Merg. Aşa că la 8 intram deja în sala de fitness pe care o speram goală ca în celelalte dăţi când m-am dus la fel de devreme. Goală pe naiba!
La unul dintre aparate trăgea din greu un bărbat de vreo treij de ani; mai precis se tot frichinea de pe un aparat pe altul, ba ridica greutăţi cu picioarele, ba se crăcăna în chipuri şi feluri mişcând nişte greutăţi, cu curu' în sus înşirat pe o banchetă părea că aburcă nişte elastice sau naiba ştie ce erau chestiile alea care arătau ca tendoanele vinete ale unui animal preistoric, aşezat în spatele unei mastodontice maşinării ale cărei pârghii se silea din greu să le urnească. Totul fix în spatele meu.
Ce mare lucru?- mi-am spus încercând să mă prefac indiferentă - eu nu sunt aici ca să fac impresie, sunt ca să fac o brumă de condiţie fizică şi aşa e şi el. Wrong again. O fi fost el acolo pentru exerciţii, dar dacă tot avea spectacolul ratării în faţa ochilor, de ce nu l-ar fi urmărit. După acea privire nedumerită iniţială - Mamae, matale ce crezi că faci aicişa? - a urmat interesul - Ieteee, mamae crede că a venit la sală. Nebuno, care eşti tu nebună, ia să te văd ce ştii să faci! Eu ştiam să-mi fac încălzirea cu speranţa sinceră că privirea curioasă de care tot dădeam în oglindă va înceta. Nici prin cap nu-i dădea să rateze vreun minut, deci umilinţa avea să fie totală
Între două icnete scurte, pe când mă răstigneam cu curu' în sus pe o banchetă pentru exersarea muşchilor lombari, ridicam privirea odată cu torsul doar ca să-i întâlnesc ochii în oglindă fixaţi curios pe disperatele mele încercări de a-mi duce rutina la bun sfârşit.
Nu-i de-ajuns că îmi tremurau toate fasciile, inclusiv cele pe care nici nu cred că le-am avut vreodată, ca să nu mai spun de şuncile care încă mă împodobesc cu generozitate scârbavnică, dar acum, fixat cu ochii pe ele, tremurânde, transpirate şi temătoare cum erau, se găsea un tip fascinat de eforturile mele, tot mai încrâncenate, de a finaliza cele 15 mişcări din fiecare serie. Şi erau 4 serii. Măiculiţa ta Doamne! 4!
Singurul moment în care mai scăpam umpic privirii lui vultureşti era când făceam abdomene şi asta numai pentru că am ginit o băncuţă într-un colţ mai ferit al sălii care îmi permitea să ridic picioarele pe stativ cu o oarecare decenţă dată doar de faptul că agerul meu coleg de antrenament, prins cum era de aparatele lui din rutină, nu bătea cu privirea aşa departe.
Cu cele 4 serii de abdomene inferioare şi superioare terminate, am realizat cu o strângere de inimă că urma să fac nişte genuflexiuni atârnată de corzi. Înger, îngeraşu' meu care mi te-a dat Dumnezeu, te rog eu fă-l să obosească pe maniacul ăsta că alte corzi nu sunt decât astea din dreptul lui! Te rog io, îngeraşule, ascultă-mă şi pă mine că sunt necăjită şi dacă mai stă mult p-aci, cum naiba mă las eu cu toată Lăcrămioara să atârn dizgraţios de firele astea ca apoi să mă mai şi smulg din abisurile în care mă târăşte curul înapoi către poziţia bipedă?
Ei, bine, să nu credeţi cumva că îngerii nu există. Al meu a apărut astăzi diafan, plăcut mirositor şi bun ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor pe care poţi s-o mănânci toată fără să te-ngraşi măcar un gram.
E greu, eh? Mno, ce să zic acum -spune măsurându-mă din cap până-n picioare - nici uşor n-are cum să-ţi fie. Zici că ţi-ar prinde bine să plece tipul ăsta de aici? - întinde o aripioară către bărbatul care e acum aşezat pe burtă bâţâindu-şi nevricos gambele. Ştii că noi nu prea facem treabă aşa. Ai putea să-ţi pui o dorinţă legată de tine. Aş putea să-ncerc să ţi-o îndeplinesc. Adică nu garantez, că nu sunt vreun duh din vreo lampă, sunt doar îngeraşul tău.
De ce nu mă mir? Nu puteam şi eu să am un ingeraş mai acătării, a trebuit să te am tocmai pe tine care pari la fel de nevolnic ca mine - îi spun eu aproape isterică şi ce credeţi, ridică neputincios din umeri. Uită-te la tine că în afară că miroşi ca o brutărie şi ai aripile alea din care plutesc acum fulgi în toate direcţiile prin sală, nu e mare brânză de tine! - îi spun în timp ce mă lupt cu toate cataramele corzilor doar-doar oi reuşi să le ajustez pentru înălţimea mea.
Păi, nu  prea e, ce-i drept. Şi tu ce-ai vrea acuma? Doar sunt îngeraşul tău păzitor, nu al lui Charlize Theron - răspunde el sprijinindu-se de coarda pe care o tot potriveam eu.
TROSC! se aude catarma care, ruptă iremediabil de pe coardă, cade cu zgomot pe podea cam în acelaşi timp în care responsabilul cu binele meu individual se face dispărut. Doamne, bunule Dumnezeu şi tu, Iisuse Hristoase, înger, îngeraşul meu care mi te-a dat Dumnezeu, slăvit fie-vă numele, am scăpat de panaramă! Las' că acum voi folosi stepperul în schimb şi asta e mai puţin nevolnic.
Atunci a intervenit al doilea ceas rău. Abia apuc stepperul şi-l aşez aliniat cu oglinda când dă năvală în sală demonul fitnessului- mamaia atomică, aia posedată de dorinţa de a ţopăi pe aparate. E bronzată ca o zeiţă, plină de suspectă energie şi mai presus de orice, veselă. Bună dimineaţa!- salută zâmbind de parcă tocmai i-ar fi fătat ploşniţele. Spor la treabă!
Femee, spor la treabă îmi spui când mă apuc să fac curat, dacă mă vezi cu zarzavaturile pregătite să fac o zacuscă, dacă dai peste mine şi-s cu aspiratorul în mână, nu când îmi flencăn şuncile în susul şi-n josul stepperului ridicând genunchi şi coate în direcţii pe care nu le prea înţeleg. Îi răspund totuşi cu falsă bucurie, în timp ce simt sudoarea alunecându-mi adânc în chiloţi de atâta vânturare sus-jos, sperând în mod ticălos că nu va veni să se încălzească lăngă mine.
Ceee? Încălzire? Mamae e mai fierbinte ca o plajă în iulie, e mai focoasă ca tartorii care asmut flăcările iadului asupra credincioşilor, mai încinsă ca o plită pe care sfârâie de zor grătarele; mamae se năpusteşte direct în fundul sălii pe aparatul ei preferat, îl setează la 54906 de km pe oră şi se lasă legănată în toate direcţiile, de parcă s-ar fi născut zbătându-se neîncetat să ajungă foarte repede la destinaţie, orice destinaţie, numai repede să fie.
Cu frica deja curgându-mi prin vene, fac şi cea de a 3-a serie de urcat, coborât, ridicat genunchiul drept şi cotul stâng, respirat, sau nu, iar sus, apoi jos sau invers, ascultând zgomotul îndrăcit al maşinăriei care o poartă pe mamaie pe noi culmi de fitness şi cardio şi rugându-mă iar la îngeraş să o facă pe apucată să plece înainte ca eu să mă urc pe bandă.
N-ai să vezi! Când pe jumate leşinată îmi târâi corpul acolo, mamaia, cu bronzul ei enervant cu tot, e tot acolo, respirând ritmic, aşa...cam cum aş face eu după ce am reuşit să ajung la mine la uşă, mai precis după ce am urcat până la etajul 1.
Eh, nu, nu ajungea că apucata aia nici măcar nu gâfâia în timp ce tot apăsa butonul de creştere a intensităţii, dar în dreapta mea s-a instalat, proaspăt venită de la bicicletă, o alta care după ce a mers rapid pe bandă vreo 5 minute, s-a apucat de alergat.
În timp ce acceptam că orice rugăciune e inutilă şi că pot cel mult să-i cer pufosului să-mi dea destulă energie să rezist cele 30 de minute, mi-am promis să nu opresc nici de-a dracului banda până nu pleacă mamaia posedată din stânga şi muieroiul ăla impasibil care nu înceta să tot măreacă viteza bandei, de parcă ar fi vrut să ajungă cel puţin în Militari în următoare juma' de oră.
Ei, bine, am înfrânt. Două picături au căzut astăzi delicat pe bandă; nu, nu era saliva din gura mea cascată a prostie şi nici niscai untură, ci picături de sudoare pe care nu am apucat să le şterg cu prosopul, pentru că asta ar fi presupus să descleştez măcar una din mâini de pe bare şi încă nu am atins asemenea culmi de învârtoşare a muşchilor.
Adevărata catastrofă m-a lovit la intrarea în vestiar, sub forma a două femei tinere aflate în chiloţi care tocmai se schimbau.
Nu, îngeraşul nu m-a făcut invizibilă cum l-am rugat. Ca şi mine, este un îngeraş destul de neisprăvit, cu toane şi cam imprevizibil, deci m-a lăsat prăduitoarelor.
Fiindcă asta erau: tipicele prăduitoare. Ştiţi femeile alea mai slabe ca o scândură de călcat? Alea care trăiesc numai ca să arate bine şi nu ezită să-şi petreacă toată viaţa în faţa oglinzii pentru asta? Cele care au răbdare infinită să-şi pună unghiuţele de plastic fierte în etuvele alea speciale şi care petrec la spa mai mult timp într-o singură săptămână decât aţi petrece voi la serviciu? D-alea.
În timp ce mă îndreptam spre toaletă, faţa mea roşie ca un cur de maimuţă m-a privit gol dintr-una dintre oglinzi; îngeraşul meu îşi făcea probabil veacul prin rai, bârfindu-mă cu alţii asemenea lui, aşa că blocată în cabină am zăbovit ceva mai mult decât ar fi fost necesar cu speranţa că poate se vor fi schimbat până ies eu.
Reuşiseră să-şi pună pantalonii asortaţi, desigur, cu bustierele minuscule, tot echipamentul profi în nuanţe de negru cu turcoaz-Yupiii.
Aţi văzut-o vreodată pe Carmen Brumă şi corpul ei fără nicio firimitură de slană, daor muşchi, catralioane de muşchi în locuri în care nici nu ştiaţi că există? Ei, bine, aşa erau astea două; fibră, carne macră, muşchi şi vitamine, piele bronzată până la maro, ape ionizate, şeicuri proteice şi...sandale cu platforme, pitite sub băncuţele din dreptul dulapurilor lor, care să ascundă cei 150 de centimetri ai fiecăreia.
Pentru toate celelalte există cardul Visa, dar privirea pe care mi-au aruncat-o pe când îşi luau mănuşile a fost cu adevărat priceless. M-am uitat uneori cu mai multă afecţiune la unii gândaci când mi-au invadat casa; am avut vreo doo ocazii în care vederea unor şobolani de dimensiunea unei pisici zdravene m-a îngreţoşat mai puţin, dar şi situaţii în care beţivi prăbuşiţi în propria lor urină şi vomă m-au scârbit mai puţin decât le-am dezgustat eu pe cele doo dive ale fitnessului.
Cu chiu cu vai am reuşit să mă schimb, terorizată de perspectiva ca, după ce le îngreţoşasem pe fetele alea, să mă trezesc şi cu matroana fitnessului pe care o lăsasem unde altundeva decât călare pe bicicletă pedalând cu energie în tăcere, dar sistematic.
Sigur că mă bucur că l-am cunoscut pe îngeraşul meu neputincios şi capricios, dar mi-ar fi plăcut dacă mi-ar fi bătut şi el umpic în ţeavă de dimineaţă, să fi bătut şaua ca să priceapă iapă, să fi dat şi el un mes, măcar un emoji, aş fi apreciat orice formă de avertisment care m-ar fi pus în gardă: STAI ACAS' AZI!
De supărare, mă gândeam acum să mănânc o îngheţată, da' mi-am amintit de picăturile alea şi dacă o halesc în trei minute, parcă văd că tre' să-mi scuip sufletu' o oră juma' oferind spectacole de circ, dar la sală.




marți, 12 iulie 2016

Mi-aș face un Vlog

Să tot fie vreo 3 luni de când discutând cu elevii mei m-am trezit că mă pocnește iar unul cu o întrebare capcană fix în față.
Paranteză 1: așa-s elevii ăștia ai mei, mai liberi de felul lor; nu prea-și cunosc lungul nasului și când ți-e lumea mai dragă ți-o mai trag umpic la oase de juri că ești măcar Ronaldo în finala cu Franța. Sigur că poți să le dai cartonașu' roșu și să-i dai pe tușă, dar ăștia te lucrează pe sistem, că au energie gârlă, și te blochează ei mai târziu că-s tineri și se grupează în apărare de zece ori mai bine ca băieții lu' tata Puiu, așa că mai bine le răspunzi și ai face bine să le răspunzi cinstit pentru că au niște organe speciale de detectat gogomăniile ce n-ați văzut.
Acum că închid parateza să vă spui și că m-a întrebat unul dintre dujmanii ăștia mici dacă tot profesor m-aș face dacă aș lua viața de la început. Ete, fleoșc! Nici prin cap nu mi-ar da!
Ochi beliți, nedumerire, liniște subită în clasă. Eh, lasă că sunteți voi jmecheri, da mai știu și io să vă lucrez la neuron. Tot pă sistem. M-aș face motiveișănăl spicăr, blogăr profesionist, persănăl căuci, Vlogger...- și las lista deschisă pentru alte trăznăi pe care le-ar mai putea ei adăuga.

Hai, dă-mă dracu! - se aude dintr-un colț. Dacă insiști - răspund eu.
Paranteză 2: așa-s elevii mei, se mai trezesc vorbind când ceva îi ia prin surprindere, iar eu prefer să-i moderez altfel, doar-doar vor continua să se exprime liber.
Păi, dacă poate Costela Claudia să facă vlogging, eu de ce n-aș putea?  Ca să fii popular pe Iu Tiub îți trebe decât camera de la calculator -bifat-, niște zvâc - bifat-, de 3 lei cunoștințe de utilizare a calculatorului -bifat- și nicio inhibiție, cam așa:
 

Ăăăăă, deodată nu mai sunt așa sigură că pot s-o fac. Oare chiar e musai să fac așa zdroncăneală ca să fie riciul mare și să am fani destui care să râdă pe ruptelea de mine? Hmmmm. Aș putea, de exemplu, să filmez în fiecare zi după ore și povestesc ce a mai fost pe la școală.
Episodul 1: Dragii mei, sunt nouă pe-aicea pă Iu Tub și m-am gândit să mă prezint ca să mă cunoască toț fanii mei care încă nu-i am. Io-s profesor de dooj de ani în București (aplauze furtunoase/ huiduieli grămadă, depinde de inspirație) și-mi place rău ce fac (doar huiduieli grave). Azi am fost iar la liceul unde predau ingliș (aplauze) și am predat elevilor mei propoziția condițională a 18965 mia oară (huiduieli și vreo doo roșii fleoșcăite în capu meu- pe partea cealaltă a conexiunii, publicul râde de cade de pe scaun cu leptopu' în cap). Mă șterg de roșii și revin: Stați calmi, nu au reținut nimic nici acum. Tot azi am evaluat și niște proiecte despre câte un stat din SUA(deja s-au închis vreo 10 calculatoare) și m-am certat și cu o colegă pentru că vrea să-i dau mustrare scrisă unui elev de la mine din clasă (cele 10 PC-uri s-au reaprins și lor li s-au adăugat deja încă 14). Nu vă pot oferi, desigur, detalii (toate vizionările au încetat brusc), dar pot să vă asigur că nu voi ceda așa ușor. (Nimeni nu mai urmărește vlogul de cel puțin 5 minute).
Să dea naiba dacă mi se mai pare o idee așa bună. Îmi trebuie totuși ceva mai...hard core, ceva care să rupă, provocator, ceva ca Ilie's Vlog:
Episodul 2: Drajii miei, am deșis sî accept niști provocări di la ielevii miei. (Scrinșot de pe feisbuc -Bozi, mănâncă-i cranțele lui Voly. Eu mă lupt o vreme să iau salamul cu craci în brațe, el se luptă ca eu să eșuez, se zvârcolește ca apucat de streche, dar reușesc să-l înșfac și să-l aduc în fața camerei, cu toate că el mârâie, rânjește dinții și continuă să încerce să-mi sară din brațe. Iau câteva din cranțele lui cu somon și mi le-ndesc în gură, apoi încerc să le și mestec. EPIC FAIL! Putoarea grețoasă de ulei de pește, fărâmiturile maronii și zeama îmi trezesc o mare revoltă în stomacul care, răzvrătit cum e, îmi aruncă toată haleala pe ecran. Numărul de fani a crescut vertiginos cu câteva mii) - Bozi, bea tot atâta Cola ca Ilie - (Înșfac o sticlă și o deschid bărbătește; beau din ea curajos și simt cum acidul îmi iese pe nas. La propriu. Continui să mă ambiționez și mai beau oleacă până când o râgâitură epocală țâșnește din abisurile ființe mele; doar efortul meu de a continua să dau Cola pe gât sunt încununate de succes, o jumătate din sticlă fix acolo ajunge, pe gât, dar pe-afară. Numărul vizionărilor e deja de ordinul zecilor de mii.)
Mda. Nu s-ar putea să încerc și ceva care nu presupune să mă bat cu Voly pe mâncarea lui? Nu de alta, dar mi-ajunge că mă lupt cu el oricum pe mâncarea mea, n-aș vrea să cad în penibil sub nivelul dimensiunii umane.
Mă documentez să văd dacă nu găsesc totuși ceva care să mă facă mai populară ca Teo. Destul de greu; ar presupune să debitez platitudini, să spun cât de frumos e să fii mamă sau tată, copil, barză, eventual viu, în loc de mort, să fii iubit, nu urât, că frumusețea vine din interior și nu contează că ești gras și urât, o să găsești tu pe cineva la fel de umflat și slut ca tine cu care să-ți duci viața și să te bucuri de ceea ce ai, fără să visezi ca proasta la Chris Pratt sau Ryan Reynolds.
Aș putea să mă filmez gătind. Uite ce bine le merge cu asta unora:
Păi, dacă eu nu știu cum e cu transformările vârstei cine să știe? Anne asta ar putea să ia lecții despre celulită de la mine, să stea cu carnețelul de notițe să-și noteze detalii picante despre mărirea fundului, despre cure de slăbire și mâncatul de fructe, cu kilogramul.
Episodul 3: Bună, sunt Lăcră și astăzi am să vă vorbesc despre micul dejun. Eu nu ratez niciodată micul dejun. (Se vede. Nu ratezi nicio masă - apare și primul comentariu la 3 secunde după postarea filmului pe Iu Tub) Aceasta este bucătăria mea, în care vă voi pregăti un mic dejun specatculos și foarte sănătos. (Mamaee, stai, bre, calmă și lasă dreaqu filmările! Fă și matale o ciorbă, o plăcintă, ceva...chear nai nimic de făcut? - al doilea comentariu nu întârzie să apară)
Revin la Costela Claudia. Cum naiba poate fata asta și eu nici o poză la sală nu mi-aș face, chit că mi-ar depinde viața de asta? Poate că n-am destui dujmani care să-mi puarte pică și d-aia. Că dacă m-ar dujmăni lumea ca pe copila asta, nu m-aș mai opri din filmat și la toți le-aș răspunde pe măsură:
Ultimul episod (promit): Făi panaramelor care naveț voi față de mine și muriț de grija mea fă păi aț vrea voi saveț așa valuare k mine fă pruastelor. Și ce dak fă nu mă duc io la spa sămi pensez sprâncenele trompetelor k nu ma duc fă k ali mele e tatuate panaramili dreaqului shi nici nu vaț dat seama dă pruaste ce sunteț. Nu vă place dă tataușele mele fă săracelor k voi naveț fă cu ce să vă tatuaț vai dă capu vostru că vaț  dat toț bani voștri pă o coroană tatuată kr shi paia va facuto freun prieten kr vaț traso cu iel k sa va deseneze shi pă voi amarîtelor kr muriț voi dă grija mea. Bozi e decât una trompetelor kr mă mușcaț voi pă mine de cur shi dak nu vă place de mine k sunt grasă e decît k nici ce să mânince gura voastră naveț shi vă ie ciudă pă gemurili mele shi pă zacuștili mele cu ciuperci și fasole că nicio ciorbă nu știț fă să faceț la bărbaț voștri. Ia dațvă fă dreaqu k mam shi plictisit dă voi trompetili dreaqu!
Încă mai caut o soluție de succes pentru vlog. Ultima mi se pare destul de bună. Staț paci k urmează shi filmarea!

vineri, 8 iulie 2016

Distracție la sală - Episodul doi

Sunt două variante: ori sunt un om prost, ori sunt un om foarte prost. Cale de mijloc nu există. Acum doar încerc să-mi dau seama care din două e adevărat.
1. Sunt doar un om prost. Iar m-am dus la sală; budigăi mulați, maiou - mov închis de data asta-, adidași Nike -doar n-o s-o ratez p-asta cu adidașii de la orice altă firmă decât Adidas- prosop și apă. Level entuziasm= 0, level haleală în burtă = 0, level energie = 0, level cafea = 125 ml (nesemnificativ), level mobilitate =10%, level prefăcătorie = 90% (pot mult mai bine).
Îmi ia o juma de oră să urc scările în varianta camuflaj, adică ținânîndu-mă strașnic de perete și înjurând din cauza absenței barelor; pomenesc de grijanii, paști și alte elemente religioase, multe necunoscute mie, dar suficient de populare în zicerea furioasă de înjurături, încât să-mi curgă din gură la un debit ce ar face și un taximetrist isteric să roșească.
Cristi Antrenorul, slab ca o coadă de mătură, mă așteaptă cu cheia de la dulăpior pregătită pe tejghea și cu o energie care numai dintr-unul din borcanele alea de prafuri de le vând ei poa' să vină.
Aveți febră musculară? Iar mă uit la el tâmp și o să ajungă curând să fie convins că sunt pe juma' redusă mintal, dacă nu chiar complet. Dau să răspund ceva, da' mă trezesc oarecum râzând în toata regula. Acu' dumneavoastră ce credeți? - spun când reușesc să stăpânesc guițăturile care îmi ies din gâtlej pe post de râs nervos, în timp ce indic mușchii picioarelor pe care aproape că nu le mai pot mișca.
Dar abdominal aveți febră musculară? Un om isteț ar fi realizat pericolul și ar fi spus că da, mai ales abdominal are, da' eu, nuuuu, eu, ca prostu' neg senină și bucuroasă că măcar ceea ce indulgent s-ar putea chema abdomenul meu este în regulă.
O să aveți acum, că lucrăm la abdomen astăzi. Băăăăă, băăăbăăăeteee, ejti apucat de demoni, ce ai, copilule? Care abdomen? Ah, al meu, zici tu? Despre ce naiba vorbești? Chestia asta flască vrei tu s-o lucrezi? Aha. Bineee, uite că nu încep să plâng din prima. In your face! Să mori tu de ciudă că nu izbucnesc așa repede în hohote, mă păstrez pentru acasă.
Nu doar că nu a renunțat la acel grotesc atârnat de corzi pentru a face genuflexiuni, dar mi-a cerut să-mi ridic numai în brațe greutatea, adică TOATĂ GREUTATEA pe care mai întâi trebuia să o las să se prăbușească pe spate.
Eu cred cumva că e umpic nebun. O fi văzut tatauajele astea badass și în capul lui o fi impresia că mi le-am făcut așaaaa...ca să ascund niște mușchi vârtoși sub ele. Well, I' ve got news, antrenorule, sub tatuaje nu e NIMIC. Nu i-a păsat prea tare și a numărat impasibil în timp ce eu cu NIMICUL ăla am ridicat toată Lăcrămioara de vreo treij de ori și nici nu am bocit.
Hai că mi-am strofocârțat ceea ce Cristi se ambiționa să numească abdomen în vreo dooj de ridicări de picioare la nooj de grade, în timp ce pluteam cu majoritatea curului în afara unui aparat, a mai fost cumva, mai exact fooooarrteee nașpa, dar salteaua...
Vă spun că aștia la fitness au o fixație - cum să facem grașii să se simtă cât mai patetici. Au sigur niște convenții la care singurul subiect este exerciții la saltea în patru labe , pe burtă sau pe spate și la care tot felul de sadici vin cu idei inovatoare menite să-ți amintească de fiecare prăjitură pe care ai mâncat-o în viata ta și să ți-o scoată pe nas la propriu.
La sfârșitul unei rușinoase zvârcoliri pe saltea, m-am coțopenit pe banda pe care am rezistat eroic o juma' de oră, ținându-mă așa de tare de bare că mă dor și acum degetele, în principal ca să nu mă pun și aici în cele patru labe în care de-abia mă obișnuisem să stau la saltea. Și nici azi nu am vomat; nici pe mine, nici pe băiatu' ăsta care m-a lăudat că în loc de dooj de minute, am mărit la treij de minute, din care 5 le-am și alergat. Yupii!
2. Sunt un om foarte prost. a. Fiindcă am stat ca o vacă sedentară până când coloana mea vertebrală a ajuns să fie mai strâmbă ca un semn de întrebare desenat de un copil de grădiniță; b. Fiindcă am pus botul la mitul nătărăilor care își închipuie că cineva ar trebui să le aprecieze doar inteligența, căci frumusețea e trecătoare; c. Fiindcă am lăsat prejudecățile despre sport și nivelul de istețime al celor care îl practică să mă domine, crezând că doar cei pe care nu-i duce mintea mai bine se dedică sportului; d. Fiindcă nu m-am dus la sală când aveam măcar patruj de ani.
Așa că dacă mai aud vreun prieten virtual sau real că râde de sportivi, considerându-i proști, nu doar că nu-i voi da unfriend, dar îl voi căuta ca să-l bat cu noii mușchi pe care sper să-i am în câteva luni.
Vaaaiii, dar filosofii și oamenii de știință sunt singurii care pot schimba lumea - parcă vă și aud zicând.
Hai, zi ZĂU cu limba scoasă! Cum se face atunci oare că specialiști în fizică cuantică, cititori de filosofie, critici de teatru, romancieri, poeți și dramaturgi, economiști sau medici de renume stau alături de strungari, paznici sau mineri și cu toții se entuziasmează pentru că 22 de bărbați în izmene fug după o beșică, punânându-și unul altuia piedică, asudând și scuipând?  
Nu e cu nimic superior intelectualul în efortul lui sportivului care își asumă durerea fizică, își testează limitele și și le depășeșete, perseverază. mai ales când și-ar dori să renunțe.
Ați reținut partea aia cu bătaia și tot mai vreți să-mi spuneți că sportivii sunt blegi? Bine. Pentru că sunt un om prost, credeți-mă că măcar puternică voi fi.


 


joi, 7 iulie 2016

Ajutor! Cum să-mi mint copilul?

Am și eu o problemă. Bine, ÎNCĂ o problemă, în afară de faptul că îmi trebuie puteri de Wonder Woman să-mi aburc întregimea corpului meu de la orizontală într-o aproximativă poziție verticală, în care oricum arăt de parcă m-am cacarisit pe mine și-ncerc disperat să-l țin în izmene până la cea mai apropiată toaletă care se găsește la celălat capăt al lumii mele de 3 camere din Baicului.
Hai că treaba asta cu febra musculară mă chinuie oarecum - bine că mă pot totuși transporta aproximativ biped prin casă -, dar dincolo de ea, stă la pândă o mult mai gravă chestiune morală din care să mor dacă știu eu cum să ies. Cât de mult poți să-ți minți copilul? Na, am zis-o!
Ce, nu știți despre ce vorbesc pentru că voi nu vă mințiți niciodată plozii, nu? Mda. Toți moralii s-au găsit să mă citească pe mine și să-mi dea humilitation, de parcă nu-mi ajunge că-s profesor. Uite că eu îi mai mint pe ai mei.
Le-am băgat-o p-aia clasică despre Moș Crăciun și vărul lui mai sărăcuț, Nicolae, Iepurașul, Măseluța, p-aia mai grea cu mie mi-a plăcut mereu spanacul (doar nu era să le spun că-l mâncam doar de groaza că mama chiar mă va pune să-l bag pe sub nas și dacă îl vomez); eu mi-am făcut întotdeauna singură curat în cameră și alte asemenea gogomănii pe care nici eu nu sunt sigură că le-au crezut sau doar s-au prefăcut și ei frumos- doar sunt totuși copilașii mei.
Acuma treaba cu cel mare e cam clară- abia ce a terminat facultatea și mă minte el pe mine mai mult decât l-aș putea eu tromboni vreodată- dar ce mă fac eu cu ăsta mic? Ăsta e așa un copil bun că ieri i-am spus că nu a prea mâncat prăjitură cu fructe și ce credeți că mi-a spus? Păi, ce să fac dacă nu mi-ai mai dat tu?Fără să-mi dai tu, eu nu iau.
Adică pe bune, ați mai auzit de așa ceva? Un băiat de 14 ani să stea cu tava de prăjituri în bucătărie și el să nu o glojdească pe toată, eventual noaptea, pe furiș, ca să nu fie nevoit să împartă vreo felie cu vreunul dintre cei doi posibili doritori?
Să vă mai spun una: acum vreo 3 săptămâni, după ce a primit bursa, s-a oprit să-și ia o prăjitură în drum spre casă și fiindcă știa că mă găsește acasă, mi-a luat și mie un echer d-ăla de care îți place ție. Dietă, nedietă, am mâncat echerul de la el și am plâns ca o proastă ce sunt gândindu-mă că nu merit un copil așa bun. Ziceți și voi, cum naiba să-l mint pe copilul ăsta? Fir-ar!
Și totul mi se trage de la nenorocirea de listă de lecturi dată de profa de română. Gogol? Dadadadada. Cehov? Dadadadadada. Hesse? Chiar mai bine. Slavici? Mdaaa. Băi, nene, dar să-i dai Sadoveanu de citit? Dă-o-n mă-sa de treabă!
Poate că mai iertam Cireșarii, deși, oricât mi-ar fi plăcut mie, n-am cum să nu admit că roman pentru adolescenți mai fals și mai artificial e destul de greu de găsit acum. Să-i spui copilului care îndoaie tastatura jucând LOL, Doom sau Overwatch, celui care își face rezervare pentru lansarea celei mai recente variante de joc pentru PPS sau XBox să citească despre pionerii care îi demascau pe dușmanii poporului ascunși prin peșteri împreună cu tezaurul furat de la gura cetățeanului comunist onest este o dovadă de prostie cu crăci.
Gamerul în devenire va citi, poate, cu stoicism, dacă e cuminte ca al meu, și va înțelege că trebuie musai să urască visceral lectura. Totuși puteam să accept inepția asta, ba încă și La Medeleni cu tot romantismul lui desuet, dar Baltagul? OMG!
Baltagul l-aș fi pus să citească dacă era pedepsit fiindcă s-a îmbătat la școală și a borât pe ciubotele profei de română. Sadoveanu îi puneam în brațe dacă făcea sex fără prezervativ cu vreo colegă de la clasa a VI-a de la care lua herpes. Vitoria Lipan ar fi devenit idolul lui în viață, atâta cât ar mai fi crezut el că are, dacă asculta manele și voia bani să meargă la concert la Sorinel Puștiu.
De ce, Doamne care mi-ai îngăduit să-l aduc pe lume, să citească tocmai oroarea asta? De ce?
Mă înțelegeți cât de tare sufăr? Atunci spuneți-mi voi cum să-l mint pe bietul meu băiat, care nici prăjitură nu ia dacă nu i se oferă, că trebuie să citească un roman atât de plictisitor? M-am gândit la câteva abordări, dar toate mi s-au părut jalnicăloase:
1. Nici mie nu-mi place să curăț toaletele, dar o fac totuși. În viață faci mai mult ce nu-ți place, decât ce-ți face plăcere - Chestia e că exact așa e majoritatea vieții și nici eu nu pricep de ce să fie așa și când are doar 14 ani. Deci, SHIT!
2. Că așa spune profa și-ți trebuie la examenul de anul viitor. Mda. Asta e chiar logică. Doar că eu de ani de zile pregătesc elevi care iau Bacul cu note peste 9 fără ca ei să fi citit bibliografia, nici măcar Moara cu noroc. SHIT! Cât de ipocrită să fiu?
3. Fiindcă nu ai aspirat bine sâmbăta trecută. Asta e abisală. SHIT again.
4. Este important să cunoști literatura română și Baltagul e un roman reprezentativ. Cam în ce fel mai e reprezentativ pentru o generație care nu a citit Miorița, nu înțelege cum vine aia să nu chemi poliția că ți-a dispărut bărbatul sau să-l pui pe fi-tu să-l omoare pe ăla de l-a căsăpit pe taică-su și să fiți toți mândri că ați restabilit echilibrul lumii voastre meschine de oieri cu frică de Dumnezeu? SHIT!
5. Că așa spun eu și gata. Double SHIT!
6. Îți dau 100 de lei dacă-l citești. SHIT și rușinică pentru mine.
7. O să-mi mulțumești când vei fi mare că te-am forțat să citești Baltagul și vei avea cultură generală. Asta e chiar de râs. Asta numai dacă se va face și un joc pe calculator în care Vitoria și Gheorghiță fac un quest. Pe drum dau peste niște magi, trebuie să facă taskuri, colectează gold, fac alianțe cu alt trib...
8. Nu avem cartea și nu găsesc să o cumpăr. Sunt ordinară deja, știu. SHIT!
9. Sunteți o generație de inculți. Vrei și tu să fii la fel? Adică nu pot să citesc altceva decât prostia asta plictisitoare ca să fiu mai cult? Mi-a dat headshot și humilitation ca în WOW.
10. Mie mi-a plăcut foarte mult. Este o poveste înduioșătoare despre familie, descoperire de sine, pedepsirea răului. Asta e cea mai gogonată. Nici să o scriu măcar nu mi-a fost ușor, darmite să mă uit în ochii lui albaștri și să rostesc asemenea nerușinare.
Am tot scris și n-am ajuns la nicio concluzie. Baltagul tot o mizerie mi se pare. Mă gândesc să fiu bărbată și dacă tot am curajul să mă-mbrac în colanți și maiou de fitness și să mă crăcănez în toate felurile la sală, să-i spun adevărul: nu-i nevoie s-o citești. Bagă-le p-alea de Reverte care-ți plac ție!
Deocamdată îl las să termine o carte fantasy la al cărei al doilea volum tocmai a trecut și dacă îmi dă prin cap vreo altă minciună mai frumușică pe care să i-o servesc, poate că i-o bag ca să-l conving să ridice Baltagul mai ceva ca Gheorghiță al Vitoriei Lipan.
Dar cum presimt că n-o să am chef să-mi bat capul cu scornirea vreunei scuze ca să-l păcălesc să accepte spanacul metaforic, cred că îi voi face niscai prăjituri pe care să i le dau personal și am să-l las în plata Domnului să-i citească pe Hesse, Reverte sau Zafon înainte de a umple ecranul de sângele monștrilor din Doom cărora le taie căpățânile pe rudă pe sămânță. 


 

miercuri, 6 iulie 2016

Distracţie la sală - Episodul 1

Ca în Războiul Stelelor, viaţa mea se termină unde trebuia să înceapă- la sală. N-o luaţi chiar pe bune, dar nici rău n-ar fi fost dacă nu aşteptam să mă apropii de 50 ca să înving lenea, jena, inerţia şi prejudecăţile şi să-mi cărăbănesc trupul la fitness. Uite că n-am făcut-o până azi!
Dar astăzi...,,Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium"- adică m-a izbit inspiraţia mai ceva ca pe Eminescu când a scris el Scrisoarea III şi încărcată cu rucsacul în care mi-am îndesat echipamentul m-am înfăţişat la sala Energy.
Energie nu prea aveam că eram prea ocupată să mor de nelinişte; de zbucium deci nu duceam lipsă, doar că  mi s-a tuflit oleacă agitaţia când îmbrăcată în maiou şi budigăi de fitness am intrat în sală. Ce-oi căuta eu acilea la ora asta?- a fost primul meu gând. De fapt al doilea, că primul a fost - Tule-o, Lăcrămioaro, acasă că nu-i de tine aici!
Mda. N-am tulit-o pentru că antrenorul se uita aşa fix la mine, de mi-am spus că o să sară să mă placheze ca la rugby dacă dau năvală pe uşă şi mai bine evit încă şi mai mult penibil decât reflexia mea în oglindă- un şarpei supradimensionat, biped, cu un maiou mov şi o mutră gata să izbucnească în lacrimi şi să promită că nu mai face, numai să fie lăsat să fugă acasă.
Haideţi să facem o încălzire! - spune el oarecum nesigur. Mă scuzaţi, dar astăzi chiar nu ştiu ce se întâmplă că mă simt rău- adaugă.
Doamne, Dumnezeul meu care eşti tu bun şi milostiv, pot să plec!- îmi dă prin cap, dar tocmai atunci aud: Nu vă faceţi probleme că îmi revin imediat. Eh, nuuu, dacă nu vă e bine, nu aş vrea să...-dau să scap. Staţi, doamnă, liniştită. Nu-i o problemă. Doar m-a luat un pic prin surprindere-el de colo. Clar, Dumnezeu a fost bun şi milostiv până acum, dar acum trebuie să mă apuc de fitness.
Încălzirea este ca să mobilizăm articulaţiile şi muşchii ca să nu ne apucăm de exerciţii brusc, neîncălziţi -şi-mi arată câteva mişcări pe care trebuie să le repet de vreo 10 ori. Bă, ejti nebun? Asta-i încălzirea? Asta-i toată mişcarea pe care am făcut-o eu în ultima juma' de an, nebunule! Exact ca încălzirea de la orele de sport de la şcoală, aceleaşi exerciţii- spune prietenos.
Îl privesc tâmp în oglindă şi dau din cap ca un căţel d-ăla de pluş de se pune la luneta maşinilor să-şi zguduie ţeasta în toate gropile. Antrenorule, trăi-ţi-ar familia matale, nu cred că o pipăia taică-tu pe maică-ta prin parc când am făcut eu ultima încălzire la ora de sport, doar nu crezi că-mi mai amintesc altceva decât zbierătele lui Goicea să mişcăm picioarele?
Cretinismul înşirat pe chipul meu îi spune că nu e bine să mai apleze la amintirile mele din copilărie şi după ce se asigură că înţeleg ce trebuie să fac se pune pe numărat. Eu nu m-aş fi supărat dacă număra, să zicem din doi în doi, dar el nuuuu...trebuia să se încăpăţâneze să spună fiecare număr. Haideţi să mai faceţi încă o serie de 10, vă rog. Bine, mă, că mă rogi tu. Uite că fac aşa...doar să nu zici că-s chitroasă.
Ce să vă mai spun, m-am mai bălăngănit încoace şi-ncolo o vreme, după care îmi explică etapa următoare- individual compus pe aparate, în sensul că tre' să lucrăm zona lombară. Nu ştiu sigur cine a inventat aparatele astea, da' cre' că e descendent direct al unei spiţe perverse de călăi care şi-au transmis meşteşugul sinistru din generaţie în generaţie, până a luat forma sălilor de fitness, în care vreun nene cu dooj de ani mai tânăr decât tine te pune să faci 3 serii de 10 întinderi la sfârşitul cărora nici unde ţi-e creieru' nu mai ştii.
Acum trebuie să trecem să lucrăm la saltea-îl aud. Dumnezeule, în mare puterea ta, fă-l să nu mă pună să fac abdomene că va trebui să-l bat (bine, să-l scuip, că nu am cum să-l bat fără să mă rănesc mortal)!
Sanchi abdomene! Nuuuu. La saltea ba stai în 4 labe şi-ţi mişti mâinile şi picioarele în direcţii pe care nu prea le înţelegi, bă tre' să te crăceşti, ba să faci podul, ba să-ţi zbânţui picioarele în feluri care te-ar distra teribil dacă le-ai vedea la altcineva. Aşa, că-i la tine, doar gâfâi şi-ţi doreşti să se termine odată ca să nu pocneşti tu de ruşine sau budigăii pe la cusături.
Cel mai mult mi-a plăcut să fac genuflexiuni. Mai ales că nu puteam să le fac corect, aşa că mi-a dat nişte corzi de care să mă atârn ca să las gravitaţia să-şi facă treaba ei de gravitaţie, anume să tragă de curul meu în jos pentru ca apoi eu să-l ridic iar la verticală numai ca apoi să-l tot las aşa să cadă cât mai aproape de podea de cel puţin patruj de ori. OMG!
Vă simţiţi bine?- mă întreabă grijuliu. Bine că-mi duci grija acuma; mai aveam puţin şi muream când m-ai pus cu cracii în sus pe aparat să fac şi eu nişte încercări ratate de abdomene. Norocu' meu că am spondiloză şi după 20 am ameţit de-am zis că dau afară toate cerealele, că altfel nu mă lăsai, perversu' naibii, în pace.
Credeţi că rezistaţi şi un pic de bandă? Hai să mori tu că trebuie şi bandă- gândesc. Desigur-răspund ipocrit, prefăcându-mă că încă nu-mi vine să mă pun în 4 labe şi să răcnesc din toţi rărunchii să mă ducă cineva urgent acasă.
Ei, bine, nici nu mi-a setat bine banda la o pantă moderată şi o ruşinoasă viteză de vreo 2 km pe oră că apare mamaia atomică. Din care abisuri ale iadului o fi ieşit nu ştiu, dar fix lângă mine i-a venit cheful să se instaleze la un aparat pe care şi l-a setat singură să o zdroncăne în feluri şi chipuri de parcă era posedată de toţi demonii fitnessului. Dacă păşea, alerga, pedala sau schia în acelaşi timp nu vă pot spune, dar orice ar fi fost, mamaia părea foarte relaxată.  FLEOŞC!- s-a auzit în clipa aia; era faţa mea căzută pe jos.
Nu putea şi ea să profite că încă era răcoare să coacă o plăcintă sau un ardei. Nuuuuu. Ea ţopăia ca o capră, făcându-mă să mă simt şi mai ratată pe când încercam cu disperare să nu cad pe banda a cărei înclinaţie şi viteză o crescusem şi eu treptat.
Am zis bogdaproste când a sărit veselă de pe aparatul ăla satanic şi 10 minute mai târziu l-am oprit şi eu pe al meu, nu de alta, dar mi-era că nu voi mai putea amâna mult momentul când, încă spânzurată de barele aparatului, aveam să mă înşir în toate direcţiile şi valurile de vomă greu stăpânite aveau să ţâşnească în toate părţile.
Cu aceleaşi teribile ameţeli, m-am bălăngănit până la vestiar unde mi-am tras alte ţoale pe mine, am băut o găleată de apă şi mi-am propus să ajung acasă, cu micul-dejun încă în stomac. Aş fi apreciat ajutorul cuiva la coborâtul spre ieşire, în sensul că era bine să mă fi aruncat vreun binevoitor din capul scărilor; aşa nu aş mai fi fost nevoită să le cobor personal şi să mă împing cu toată greutatea într-o uşă care, de fapt, se deschidea spre interior.
Mulţumesc pe această cale tuturor celor care mi-aţi spus după prima şedinţă de antrenament -ha! ce glumă bună asta cu antrenamentul- că nu trebuia să mănânc vreo două ore înainte; sper să ţin minte dacă voi mai apuca să văd lumina zilei încă o zi şi să mă mai şi duc în acel loc de durere şi amarnică ruşinare.




marți, 5 iulie 2016

Sunt o mare norocoasă

Mă tot gândesc în contextul acesta al examenelor naţionale că tot ceea ce sunt se datorează mamei mele, dar şi profesorilor mei.
Mama m-a învăţat să vreau mereu să ştiu, mi-a citit când eram mică, mi-a povestit mult, mi-a deschis enciclopedii, cărţi de istorie sau geografie, romane, ca şi cărţi în franceză. Cu ea am deprins pasiunea pentru documentar, puţin şi trunchiat pe vremea aceea când singura formă de acces la informaţia ştiinţifică sub formă televizată erau scurtele programe Teleenciclopedia, pe care le urmăream alături de ea cu aviditate în fiecare săptămâna.
Din puţini ei bani, nu înceta să ne cumpere cărţi şi una dintre cele mai intense amintiri de lectură este legată de o serie de 3 cărţi, format A4, bogat ilustrate, scrise în franceză, pe care mi le-a citit seara, la lumina unei veioze asemănătoare unei ciuperci maro-roşcate, prinsă pe speteaza patului pe care îl împărţeam cu ea.
Le petit lapin volant a fost povestea care mi-a plăcut cel mai mult din serie şi îmi închipui ochii mei beliţi la ciuboţelele zburătoare ale iepuraşului în timp ce vocea mamei mă încuraja să pronunţ după ea, apoi citea iar şi-mi traducea spre marea mea fericire ori de câte ori voiam să o ascult din nou.
Mamei îi datorez apropierea de limba franceză, dar cunoaşterea ei este legată de doamna Băloiu, profesoara mea din gimnaziu, femeie aspră care nu făcea rabat la calitatea actului educaţional pe care îl practica într-o şcoală meschină de provincie, la Moreni.
Dacă încă mai pot citi şi înţelege franceza şi acum, la 30 de ani de la absolvirea liceului, trebuie să-i fiu recunoscătoare doamnei Băloiu care ne ridica în picioare să cântăm La Marseillaise, ne dădea test după fiecare noţiune gramaticală studiată şi ne scoatea la tablă să traducem, scriem şi exersăm cu o cerbicie greu de descris elevului care acum îşi întreabă profesorul la ce-i va ajuta lui să ştie una sau alta. Sigur că expunerea la franceză de acasă m-a ajutat, dar nici măcar unul dintre elevii dânsei de atunci nu a părăsit şcoala fără a fi capabil să citească fluent, chiar dacă nu avea şi capacitatea de a înţelege în întregime mesajul transmis de cele citite.
Iubirea mea pentru biologie o datorez doamnei Gheţe; mică şi fragilă, avea o inepuizabilă resursă de energie, ne aştepta cu microscoapele pe mesele de faianţă ale cabinetului, lamelele pregătite la catedră, planşele aşezate la vedere pe perete, mulajele gata să fie desfăcute şi prezentate nouă, dacă nu tuturor, măcar acelora care muream de curiozitate să ştim cum arată interiorul corpului uman sau cel al unei plante.
Respectul pentru istorie mi-a fost trasnsmis nu doar de mama, dar şi de doamna Drăguşin, înaltă, rece ca un şarpe, rar zâmbitoare în clasă, dar plină de entuziasm în predarea istoriei prin planşe, diapozitive sau filmuleţe puse la un epidiascop rusesc, albastru sineală,de proporţii epice, aflat chair în dreptul băncii mele. Când nu vedeam filmuleţe sau fotografii, aveam harta cu becuri ce luminau bătăliile lui Ştefan cel Mare, ale Războiului de Independenţă sau răscoalelor româneşti despre care ne vorbea sau ne cerea să căutăm noi informaţii pe care să le prezentăm în clasă.

Cunoştinţele de geografie sunt rezultatul orelor cu doamna Gavra; masivă ca unul dintre munţii despre care ne vorbea, domnia sa se aştepta să avem atlasul pregătit pe bancă, alături de globurile pământeşti aflate la marginile fiecărei bănci. Hărţi nenumărate erau desfăşurate la orele dânsei, imagini proiectate la geamănul urieşesc al epidiascopului  din cabinetul de istorie, legende ne erau relatate despre râurile noastre, după cum petreceam ore făcând rezumate pentru a putea oferi informaţii suplimentare cu care noi elevii eram îndemnaţi să contribuim de fiecare dată la ore.
Favoritele mele erau însă două piticuţe: profa de chimie şi cea de rusă. Urâţică, cu un păr rar vopsit un roş nefericit, uşor saşie şi veşnic înveşmântată într-un halat alb, profa de chimie părea un copil nereuşit dacă o vedeai în afara orelor.
Când începea însă să vorbească despre electroni şi sarcini pozitive, despre straturi sau molecule, se întâmpla ceva magic, doamna Stoian se transfigura. Toată pasiunea ei pentru chimie ţâşnea cumva spre suprafaţă, energia căpăta formă palpabilă şi simţeai că nu puteai rămâne indiferent faţă de ce are de transmis. Voiai să ieşi la tablă să-i confirmi că ai înţeles, să faci primul, cel mai bine, experimentul pe care ţi-l pregătea înaintea orei, să fii cel dintâi care ridică paharul ăla Berezelius să-i arate substanţa abia obţinută în urma indicaţiilor sale, totul ca să vezi bucuria sa că tu ai învăţat ceva.
Doamna Călăraşu, profa de rusă era încă şi mai mărunţică decât chimista noastră. Abia dacă era cât unele dintre noi de înaltă când ne-a devenit profesor în clasa a V-a şi poate fiindcă era aşa minionă, ne-a faultat de cartonaş roşu în primele ore până am priceput că e departe de a fi egala noastră. Doamne, ce-i mai plăcea să fie profesor!
Cocoţată pe podiumul de la catedră scria, rostea, corecta pronunţii, citea, cânta cu noi, ne învăţa poezii, repeta iar şi iar, până când deprindeam alfabetul chirilic, scrisul atât de diferit, rostirea moale a cuvintelor ruseşti.
Nici nu mi-am dat seama când m-am surprins că vizionând filme ruseşti la televizor sau cinematograf înţelegeam o parte din cele spuse de personaje şi-i trânteam mamei câte un cot, şoptindu-i  o traducere aproximativă pentru care pleznea pielea pe mine de mândrie şi pe mama de nervi, căci puţine lucruri ura ea mai mult ca limba celor care-i distruseseră familia.
Noi, pe de altă parte, nu prea comentam la ore şi oricât de lungi ar fi fost temele, oricât de grele poeziile pe care le aveam de învăţat sau complicat de căutat acele informaţii cu care profesorii noştri ne cereau să contribuim la ore, o făceam, de cele mai multe ori cu drag.
Mama mă învăţase că nu trebuia să-mi fie ruşine cu munca mea, că e bine să ascult la şcoală ce mi se predă şi fac tot ce mi se indică, aşa că asta încercam să fac, mai ales pentru acei profesori pe care îi admiram sau iubeam.
Cumva cred că tuturor ne fusese indusă aceeaşi idee că şcoala era un spaţiu al învăţării şi trebuia respectat ca atare. De-aia nu-ţi trecea prin cap că ai putea înjura pe holuri, că ai putea să urli măscări sau doar să strigi numele vreuni coleg, cu atât mai puţin că ai putea să pleci pur şi simplu de la ore când te plictiseşti sau nu ţi-ai făcut tema.
Nu la fel au stat lucrurile şi la liceu, din păcate. Excepţie făcând proful de română şi prietenul meu- Christian Crăciun - căruia îi datorez dragostea pentru literatură şi scris, ceilalţi profesori erau lipsiţi de pasiunea care-i anima pe aceia pe care îi lăsasem în urmă odată cu examenul de admitere la liceu.
Degeaba era frumoasă ca o cadră doamna Preda, ai cărei ochi albaştri şi silueta gracilă bucura ochiul, dacă orele erau la fel de pline de energie ca o broască ţestoasă în hibernare. Chimia a devenit brusc ternă, plictisitoare, o înşiruire tâmpă de abstracţiuni din care lipsea bucuria de a fi profesor a doamnei Stoian.
Oricâte eforturi aş face, nu reuşesc să o vizualizez pe profesoara de rusă din liceu, fiindcă ne era doamna Călăraşu pe care şi acum mi-o amintesc plimbându-se de mână cu soţul, un bărbat extrem de înalt care părea ieşit cu copilul la plimbare când o purta pe străzile orăşelului de provincie în care în mod normal rareori soţii se afişau ţinându-se de mână.
Abia dacă ţin minte altceva decât coafurile ţopeşti ale profesoarei de istorie din liceu şi buchetele de flori ce îi erau cumpărate, dar şi astăzi, după 34 de ani, îmi amintesc bucuria prostească pe care am simţit-o când, după o pauză de 3 luni, am revăzut-o pe profa de rusă, proaspătă mămică, venită la şcoală cu un boţ de copil peste măsură de frumos care nu semăna deloc, dar deloc cu ea.
Într-o lume cât un lighean, boanghina de naşterea căreia m-am bucurat ca de cea a unui frate a mai intrat o dată tangenţial în viaţa mea cu puţin timp în urmă, ca o conspiraţie a universului menită să-mi amintească de norocul meu extraordinar de a o fi avut pe mama lui ca profesor.
Profesorii chiar pot schimba destine. Sau măcar puteau pe vremea când tabletele, HBO-ul, PC-urile şi telefoanele nu erau mai deştepte decât utilizatorii lor. Atunci, ca şi acum, nu erau plătiţi bine, nu aveau beneficii şi, cu excepţia celor de română, mate şi fizică, nici meditaţii nu făceau ca să se pricopsească.
Cei pe care am avut şansa de a-i avea profesori aveau, în schimb, dragoste şi respect pentru profesia aleasă, pasiune, devotament, dorinţa de a forma.
Poate că noroc nu înseamnă să te naşti în familia unui machedon bogat, a unui baronet de provincie sau bisnismen de Dâmboviţa, ci ceea ce mi s-a întâmplat mie. Noroc ar putea fi să asculţi vocea mamei citindu-ţi sau spunându-ţi poveşti, să ai profesori ca doamnele Călăraşu, Stoian şi Duţu sau să înveţi literatură de la Christian Crăciun.
Poate că a avea noroc înseamnă să creşti în Moreni, departe de agitaţia smintită a capitalei, scufundat în cărţi şi miros de ţiţei, în izul de petroxin al podelelor bibliotecii orăşeneşti, având ca unică busolă CUVÂNTUL şi pe cei cel rostesc. Dacă-i aşa, mare noroc am mai avut!