miercuri, 31 august 2016

Distracţie la sală, dar pentru elevi

Ce să faci în ultima zi de vacanţă altceva decât să reiei antrenamentele, şi aşa patetice, la sală?
Păi, da, după 3 săptămâni de tândăleală cileanu', fără griji (acum şi fără bani- ca la dooj de ani) ba la plajă, ba pe drumuri de munte, ce altă idee mai strălucitoare ca soarele sfânt de pe cer ţi-ar putea veni alta decât să suni antrenorul şi să stabileşti aşa...pe la 9.30 o întânire de gradul 3.
Daaa, de gradul 3, ca aia cu extaartereştii, că tot aia era dacă veneam de pe altă planetă, ţinând cont de flexibilitatea mea derutantă şi capacitatea cu atât mai confuzantă de a (nu) ridica picioarele, în încercări repetate de a storci ţâţele ce stau abuziv în calea unirii de drept a găluştilor cărora antrenorul se ambiţionează să le spună genunchi şi pieptul aflat la kilometri distanţă, undeva suuus, unde nici gând să reuşească găluştele să acceadă.
În timpul plimbării matinale cu Voly, ideea asta de a mă dedica panaramei fitnesso-cardio-răscrăcărate devenea tot mai apăsătoare, la fel şi amintirea celor doi papanaşi înecaţi într-o baie grosuţă de smântână, deasupra căreia se revărsase şi un borcan de dulceaţă de cireşe negre sau aceea a ciorbei de fasole cu ciolan afumat pe care o mâncasem fără ruşine cu doar o săptămână înainte.
Am încercat şi o rugăciune mică, aşa pentru de dimineaţă, sperând, prosteşte desigur, că fiind miercuri şi ceasurile rele epuizate de activitatea de marţi antrenamentul se va desfăşura în limitele normale ale jalnicului: Hai că mai aveţ doar 10 secunde! genunchii sus! adică sus la piept doamnă, nu ajunge că-i ridicaţi de la pământ! aşaaaa...spatele drept şi pieptul înainte! drept, doamnă! drept înseamnă să trageţi de umeri în spate, nu în faţă!
Cine credeţi că ţopăia de pe un picior pe altul aranjându-şi nădragii în vestiar? Îhî! Aţi ghicit foarte corect: Mamaia zbuciumată. Strânşi pe pulpe erau budigăi cu animal print, avea un maiou negru elastic pe care abia îl mai deosebeai de pielea ei aşa bronzată că ai fi zis că e scorojită ca o mumie de atâta plajă.
Bună dimineaţa!- spun eu ipocrit. Care bună că deja era de căcat şi puţea până la lună şi-napoi. Începeţi sau aţi terminat?- întreb cu o ruşinoasă speranţă că se schimbă de plecare. Acum încep - zice veselă- prima dată după două săptămâni  de concediu. Hahaha- râd eu fals- şi eu după aproape 3. Înger, îngeraşu' meu, mulţumescu-ţi! Măcar astăzi o s-o ia şi apucata asta mai încet, să nu mă ia cu leşin de la cât se zbuciumă.
Hai, Lăcrămioaro, doar n-o fi mai rău ca-n prima zi când numai că n-ai borât pe bandă!
Daaa? Asta ar presupune ca rahiticul ăla de îngeraş să nu stea să spargă sămânţă pe o băncuţă de pe marginea raiului cu alţi rataţi de protectori, uitându-se la viaţa noastră amărâtă ca la meci. Cum el nu-i bun la altceva decât la cârcotit, de cum intru în sala plină de nisaci bărbaţi necunoscuţi şi icnitori sub discuri ce le turteau abdomenele, dau cu ochii de mamaia deja ţopăitoare ca o capră-n călduri şi de ,,prăduitoare".
Amândouă au ciubote cu fuchsia fosforescent, au mănuşi turcoaz fosforescent, maiouri roz fosforescent, păr albastru nefosforescent şi nişte priviri care, deşi nu m-au trasformat într-o grămăjoară de căcat- aşa cum mă simţeam şi cum mă percepeau ele- mi-au lăsat dâre adânci de scârbă pe corp.
Băi, cât ghinion poate avea totuşi un om!- m-am trezit spunând în gura mare, spre surpriza unui ţigan uriaş asudat abundent care tocmai mai punea un disc pe abdomenul altuia întins între două băncuţe, de parcă voia să-i scoată maţele, dar pe gură.
Csf? Ncsf! Am făcut o încălzire chinuită, am întins de niscaiva muşchi spinali, deşi mai mult m-am luptat cu efectul papanaşilor înghesuiţi parşiv pe burtă şi am stabilit o serie de exerciţii. Luaţi-mă umpic mai încet azi, ca după vacanţă!- spun eu ca proasta. Ete, na! Încet, cum adică mai încet? Facem ce avem de făcut- spune Cristi cu un rânjet diabolic înşirat pe chip. Deci asta cu încet nu ştiţi cum e- adaug şi mă atârn de un aparat gata să zbor în aer purtată de greutăţile pe care abia am reuşit să le deplasez oleacă către piept de 10 ori.
Dooj de abdomene  şi squats acum- aud de cum reuşesc să nu-mi arunc vreo 3 greutăţi direct în cap.
Spânzurată de terex pentru nişte squats care smulgeau trosnituri nefireşti în articulaţii, mă trezesc să spun ca proasta, tocmai când una dintre prăduitoare mă privea ca pe o insectă suficient de dezgustătoare încât nici să o striveşti să nu-ţi vină: Acu' - gâfâiala gravă- ce dracu' se mai poate întâmpla- hâââc!- numai elevi mai lipsesc- hâââc!
Hahahaha! Zău aşa, doamnă, nu v-aţi săturat de elevi?- râde Cristi zdravăn. Păi, tocmai, d-asta ar mai şi lipsi. După ce că-mi iese sufletu'.
Şi dăi şi luptă-te Lăcrămioaro hâţa-hâţa când pe aparate, când crăcită pe băncuţă storcând şuncile de pe burtă în nişte abdomene schingiute grav. Doar două mai aveţi- îmi spune antrenorul, dar chipul meu vineţiu mă priveşte cu ochi rătăciţi, imploratori de milă din oglinzile de pe peretele opus.
Aveţi idee cum e să stai înşirat pe spate, cu picioarele în jos ţinând între labe o ganteră de un kil pe care să te scremi să o ridici până la nivelul fundului? Vă spun eu, greu al naibii când tot ce ai mâncat vreodată pare a complota împotriva ta.
Eiii, bineee, cum mă storceam eu cu gantera între craci să-mi ridic picioarele împotriva gravitaţiei şi bunului-simt, numai ce aud un bună ziua şi văd aplecându-se deasupra mea chipul zâmbitor al lui David.
Fleoooş a căzut gantera, apoi faţa şi viaţa mea în haznaua destinului de unde mânjită de căcat am ţâşnit direct în cur.
Dă-mă dracu'!- am scăpat-o. Tot ce-mi mai lipsea era un elev, acum am şi d-ăsta. Săru' mâna, doamna! Dumneavoastră eraţi? Ce faceţi aici? Mă mut la marmacie- mi-a venit să-i spun ca-n banc, dar m-am abţinut în ultima clipă.
Ah, vă cunoaşteţi?- întreabă Cristi. Nu v-am spus că doar elevi mai lipsesc să fie circul complet? David, de la unşpe F- spun eu gata să izbucnesc în plâns. Doişpe F- spune copilul vesel. Acum sunt a doişpea.
Dacă mai insişti mult, s-ar putea a doişpea să şi rămâi- îmi spun în gând. proptesc iar gantera între labe şi o iau de la capăt aşa furioasă că din greşeală am reuşit să fac 20 de abdomene în loc de scremutele doişpe pe care mi le ceruse antrenorul.
La capătul unei ore jumate cu greutăţi, abdomene, aparate, bandă-n pantă - Vreau măcar o jumătate de oră la 4 înclinaţia- Bine, mă, că foloseşti tu persoana I de parcă ţi-ar ieşi ţie sufletul ăla neîndurător- m-am târât spre casă şi mi-am verificat mesajele. David, zis Iggy, mă urmăreşte acum. Şi pe Fb.
   

marți, 30 august 2016

Pe drumuri transilvane


Hai că acuş se termină! Vacanţa, ce altceva? Cu doar două zile rămase şi amintirile proaspete încă, fac bilanţul celei de a doua părţi a concediului, cea transilvană.
Voiam de mult timp să merg în inima secuimii, la Corund, dacă nu ca să mă bucur de ceramica tradiţională de acolo, măcar să-mi scot din sistem prejudecăţile cu care am crescut; fie mi le confirmam, fie scăpam de ele, una peste alta, drumul merita.
Ce prejudecăţi? Alea cu ungurii cei răi care refuză să-ţi dea o pâine pentru că eşti român, cele cu secuii care vor să-ţi scoată România ţie pe nas şi s-o anexeze la Imperiul Austro-Ungar demult inexistent, cu steagurile secuieşti ce flutură falnic în ciuda oricărui român rătăcit prin zonă, care bine ar face să-şi păzească spatele ca să nu ajungă pastramă pe sub şaua vreunui urmaş de-al lui Atilla, hunul din care toată ungurimea se trage.
Iac-aşa, cu sufletul mai strâns ca geanta de voiaj şi cu teama că vom sfârşi ori nemâncaţi cu zilele-că de nu ştii ungureşte, se ştie că ghiujul de maghiar nu-ţi dă fir de potol -, ori mâncaţi de fioroşii unguri verzi plecat-am spre secuime.
Şi dacă tot ne riscam viaţa, de ce să n-o facem cu stil? D-aia după Braşov, am apucat-o pe drumuri judeţene pierdute între dealurile Transilvaniei. Surpriza a fost de-a dreptul de proporţii: şosele înguste, dar foarte bune şerpuiau pe coamele împădurite ale zonei submontane transilvane când mai elegant, când mai abrupt, prin sate aşezate bine de sute de ani, cum o confirmau bisericile fortificate omniprezente în fiecare comunitate.
La fel de omniprezent era şi mirosul de balegă pierdută de vite pe drumul dinspre sau înspre păşune, greu, însă plăcut, într-un mod neaşteptat, mirosul de ţară încă bogată, de gospodărie, de muncă simplă, ţărănească, cu atât mai rară zilele astea, cu cât tindem să dispreţuim toate lucrurile astea care nu ne conectează cu tehnologia, de parcă viaţa adevărată s-ar reduce la produsele bio achiziţionate din supermarketuri în recipiente de plastic.
La Lupeni, pe vârful celui mai înalt deal, l-am zărit printre nori pe Iisus. Da, da, Iisus îmbrăţişează cu braţele sale metalice deschise întreaga umanitate ce se i se întinde la picioare, într-un gest protector, în egală măsură, faţă de turistul rătăcit pe-acolo şi localnicul ce-şi duce viaţa sub privirile lui de inox.
Iisus din Lupeni veghează
  Şi apoi, la capătul unui drum de o frumuseţe simplă, redusă la curbele line ale dealurilor şi pădurii ce-l mărgineşte, am ajuns la Corund, capitala ceramicii de lut smălţuit în nuanţe de alb, roşu, verde închis sau albastru, culorile steagului maghiar şi secuiesc deopotrivă.
După câteva ore de mers cu inima strânsă că vom vorbi prin semne zile bune, în faţa porţii bogat decorate de la Mako Panzio  ne-a întâmpinat o unguroaică blondă cu minunaţi ochi albaştri, la fel de bună vorbitoare de română ca oricare dintre noi.
Poarta secuiască Mako Panzio
Nu numai că nu-şi ascuţeau cuţitele care să ne căsăpească, dar familia Mako ne-a aşteptat cu zâmbetul pe buze, un râs sănătos şi o palincă de bun-venit, nu ca să amorţească vigilenţa, ci ca să ne dezmorţească sufletul după drumul lung.
Da, ne-am simţit bine în secuime, unde toţi ungurii pe care i-am întâlnit vorbeau româna nu mai puţin bine ca unii dintre dacii neaoşi pe care îi tot aud eu prin capitală ucigând fără pic de milă acordul subiectului cu predicatul şi asta deşi nu au, asemenea maghiarilor, probleme de bilingvism.

În egală măsură în restaurante, dar şi la magazine, prin atelierele de ceramică sau pe stradă oamenii ne-au zâmbit, ne-au dat indicaţii când nu eram siguri cum puteam ajunge la vreo destinaţie, ne-au ajutat chiar şi atunci când nu stăpâneau româna foarte bine.
După o dimineaţă petrecută la Praid în salina bine amenajată şi dotată inclusiv cu un traseu de aventuri pe 3 nivele de dificultate unde puşti de la 5 la 50 de ani se pot distra pe cinste, am trecut prin Canionul de sare, o experienţă dezamăgitoare după 7 Scări şi Valea lui Stan, canioane în toată puterea cuvântului, apoi am cotit-o spre Sovata pentru după-amiază.
Parcul de aventuri Salina Praid
 Zău e frumoasa Sovata, dar trebuie să fiţi pregătiţi că preţurile vă vor scoate din sărite bine. Nu ştiu dacă doar mie mi se pare prea scumpă o tocăniţă de cartofi cu pretenţii de gulaş care ne-a fost oferită contra sumei de 28 de lei, dar nu mi-a fost ruşine nici cu ciorba de 13 lei în care 3 bucăţele vinete de vită zăceau anorexic pe fundul castronului.



În afară de o sănătoasă bălăceală în apele heliothermale ale lacurilor din staţiune, trebuie neapărat să încercaţi o călătorie cu mocăniţa între Sovata şi Câmpia Cetăţii. Trenul deschis vă oferă posibilitatea să admiraţi în voie peisajul lipsit de spectaculos, însă aşa bogat împădurit că nu se poate să nu-ţi taie respiraţia cum urcă şi alunecă apoi spre vale pe coastele dealurilor, învelite în stejari, aluni şi fagi ale căror crengi te ating pe faţă de stai spre fereastră.
După 3 zile am părăsit Praid-Corund cu părere de rău şi promisiunea că vom mai reveni, dar şi cu o traistă zdravănă de decoraţiuni ceramice, în tonuri de roşu şi verde, care să se asorteze cu cele albastre care deja ne împodobesc holurile apartamentului nostru bucureştean în care tot aducem artizanat de peste tot unde călătorim.
Sâmbăta dimineaţa, traversând secuimea de la Odorheiul la Cristoru Secuiesc am admirat flăcăii şi fetele în port tradiţional, în căruţe trase de cai sau călare, cu straiele lor alb cu negru împodobite cu panglici verzi şi roşii.

De acolo am alunecat între saşii din zona Sighişoarei, lăsând în urmă porţile spectaculos sculptate şi portul tradiţional. Cetatea medievală, aglomerată ca întotdeauna, nu a mai reuşit să ne impresioneze cum a făcut-o prima dată, iar Pavel şi-a manifestat vadit nemulţumirea faţă de lipsa ghizilor care ar fi făcut de neînţeles vizita dacă noi nu am fi cărat în bagaj Ghidul României misterioase care să-i ofere informaţiile pe care noi nu le aveam.

Turnul cu ceas
Vedere din turn



















Cetatea Biertan, însă, renovată aproape complet, cu toată lemnăria restaurată şi zidurile ei triple ce încing biserica ridicată, asemenea tututror celorlalte din Transilvania, de cavalerii teutoni cu sute de ani în urmă, este o destinaţie ce nu trebuie ratată în caz că vă decideţi să daţi o raită de câteva zile prin propria ţară. 

Scara acoperită către cetate
Turnul divorţaţilor



















Surpriza cea mai mare am avut-o în Mediaşul în care am ajuns doar accidental fiindcă nu am găsit cazare în Bietanul luat cu asalt de amatorii de film fantasy şi horror prezenţi la festivalul Lună Plină.
Dacă treceţi indiferenţi pe lângă alte oraşe, nu o faceţi cu acest mic târg ce ascunde o cetate medievală care îi dă clasă Sighişoarei în orice clipă. Lucrările de restaurare au fost făcute cu simţ de răspundere, redându-i cetăţii o bine meritată clasă, iar biserica evanghelică Sf. Margareta este amuţitoare nu numai ca dimensiuni, ci şi ca istorie.
Atestată documentar prima oară în 1414 şi terminată în 1488, poartă urmele acestor sute de ani de istorie într-un mod unic, după ştiinţa mea: este singura de acest fel în zidăria căreia au rămas urmele a 3 etape de construcţie de la zugrăveala originală de secol al XII-lea, urmată de cea catolică şi cel de al 3-lea nivel adăugat după reforma luterană.

Turnul înclinat
Altarul bisericii originale din sec XII



















De vă ţin nervii, plecaţi din Mediaş spre Sibiu şi apucaţi-o spre Cârţişoara ca să intraţi pe Transfăgărăşan cu o oprire la ruinele abaţiei cisterciene sau la oricare dintre bisericile fortificate pe care le veţi găsi pe drum. Nu veţi regreta decizia nici măcar o clipă, atât de frumoase sunt locurile.
Bâlea Lac, unde veţi ajunge la capătul unor curbe strâmte care vă vor freca frânele olecuţă, cu verdele lui intens sigur va face nişte coarde să vibreze, dar nu neapărat şi cele mai armonioase.
Peisajul e încărcat de prezenţa turiştilor de toate calităţile închipuibile, de gunoaie părăsite pretutindeni, turme de porci şi oi, comerţ cu amănuntul de brânză, şuncă, mici sau cârnaţi care se revarsă râuri-râuri de pe tarabe ce fac aproape imposibilă parcarea sau deplasarea maşinilor pe şoseaua şi aşa îngustă.
Să îmbucăm ceva?
Au fost 5 zile care au trecut prea repede. Mi-au spulberat toate prejudecăţile despre secuii cei degrabă vărsători de sânge de valah care s-au dovedit simpatici, ospitalieri şi necăjiţi că românii nu vin să-i cunoască cum sunt cu adevărat.
Am descoperit sute de biserici fortificate a căror istorie stă ascunsă prin sate despre care nici măcar nu ştiam că ar avea potenţial turistic şi l-am întâlnit pe Iisus la Lupeni, dar şi sub amvonul bisericii de la Biertan sau în cel al bisericii Sfânta Margareta din Mediaş, în liniştea dealurilor care se întind pe tot cuprinsul Transilvaniei, sub porţile secuieşti sau în spatele zidurilor emaciate ale cetăţilor noastre, în livezi şi păduri, în mirosul cipercilor vândute pe marginea drumului şi în oamenii de lângă mine.

marți, 23 august 2016

Pe drumuri (inter)naţionale


Acum că e 23 august, pe bune, ce altă ţărişoară în lumea asta largă mai are munţi falnici ca ai noştri, mare mai ...neagră ca a noastră, dealuri nesfârşite şi câmpii mănoase ca cele ale ,,grânarului Europei"? Zău aşa, numi-ţi-mi voi una!

Dacă ai cultura generală a unui borcan de zacuscă şi intelectul mai puţin alert ca al unui iaurt ce colcăie de viaţa bacteriilor lactice, s-ar putea să şi crezi că România e cea mai cea, fapt dovedit din plin de încrâncenata admiraţie a românilor pentru ţara lor pe care o fură la campionatul naţional de jecmănit viteză, defilând cu tricolorul ferm proptit în piept.
Pe de altă parte, de ai şansa de a fi înţeles măcar o dată pozele alea de pe o hartă, ca să nu mai spun că de ştii şi să citeşti olecuţă, îţi cresc exponenţial şansele de a realiza că Alpii au de două ori înalţimea Carpaţilor, Mediterana e disproporţionat de mare prin comparaţie cu Marea Neagră, după cum vecina noastră, Bulgaria, are un relief cât se poate de asemănător unicei noastre Românii.
Da, e vorba despre Bulgaria aceea pe care am învăţat din fragedă pruncie că trebuie să o dispreţuim ca o ţară de zarzavagii, de ,,bulgăroi cu ceafa groasă" -cum bine ne-a informat poetul nostru naţional, Mihai Eminescu-, un locşor de lucie sărăcie, departe de belşugul revărsat asupra noastră.
Eu una încep să fac o fixaţie pentru Bulgaria după ce în iulie anul trecut am descoperit nordul litoralului lor, un loc neamenajat, mai pustiu ca plajele Corbu şi Vadu la un loc. Atât de mult mi-a plăcut liniştea de pe limba de nisip ce se întindea pe kilometri, încât am revenit acolo din nou şi în august pentru vreo 4 zile în care mi-am ascultat gândurile izbindu-se de valuri, am absorbit căldura soarelui prin fiecare por al pielii, am tăcut sau am vorbit cu bărbatul meu în pauzele dintre bălăceli.
Un an mai târziu, am luat iar drumul Bulgariei, de data asta către Veliko Târnovo, vechea capitală a ţarilor bulgari. Ce am găsit pe drum? Dealuri împădurite, drumuri înguste, dar foarte bune, şerpuind de-a lungul unui peisaj deloc plictisitor.
Veliko Târnovo stă cocoţat pe stâncile Balcanilor cu partea sa veche, istorică, dar şi cu oraşul nou, întins pe înălţimile cucerite de comunişti mult după ce ţarii dispăruseră.
P-aici am stat
Am stat în chiar inima oraşului vechi, pe ale cărui străduţe înguste pavate cu piatră ne-am plimbat printre turişti din toată lumea la fel de încântaţi ca noi de magazinele cu suveniruri şi atelierele meşteşugarilor locali care exact asta făceau, meştereau sub ochii turiştilor.

Meşteri artizani şi turism bine făcut
 Nimic din kitschul agasant al Branului în care brânza de burduf şi cârnaţii tronează pe tarabe alături de mingiuţe de plastic, halviţa pe jumătate topită în căldura prostitoare a verii, covrigii spânzuraţi alături de gogoşele dubioase şi plasticării în culori orbitoare care ard retina, ţiganii care-ţi vând fructe de pădure, cerşetori şi ţăranii înghesuiţi în costume populare subdimensionate pentru proporţiile lor actuale într-o încercare de a oferi autentic, totul eşuând lamentabil sub povara artificialului mercantil.
Cât despre cetatea Tsarevets, reşedinţa primilor ţari bulgari, fraţii Asen, pot să vă spun că turul ei complet ne-a luat cam două ore şi ne-a impresionat înţelegerea unei realităţi despre care nu ştiam prea multe: nu mai puţin de 10 aşezăminte monahale se aflau între zidurile acestei fortificaţii menită să apere, înainte de orice, credinţa ortodoxă, singura prin care bulgarii îşi mai puteau menţine identitatea sub tăvălugul otoman.
Latura estică a CetăţiiTsarevets

Ca să nu mai vorbim de catedrala cetăţii, reconstruită şi pictată să cinstească tocmai această identitate credinţă ortodoxă-istorie naţională, un loc în care modernitatea s-a împletit în mod fericit cu tradiţia, într-un mod care le-a cam dat peste nas românilor care au dat cu bidineaua peste un grafitti din apropierea bisericii Sf. Gheorghe.





Şi fiindcă tot ne pregătim să mai cheltuim nişte bani, deloc puţini, pe un monument de o vastă urâţenie pentru a marca suta de ani de la Marea Unire, nu pot să nu amintesc de Monumentul Asen- fraţii ţari- ale cărui dimensiuni şi calitate artistică m-au lăsat cu gura căscată mai ceva ca după şocul provocat de înghesuiala de statui de domnitori şi cartofi ecveştri din centrul Bucureştiului.
Monumentul Ţarilor Asen
În caz că aveaţi impresia că avem monopolul peşterilor, poate e bine să vă documentaţi în legătură cu grotele din ţara vecină şi prietenă. Prima pe care am vizitat-o se află la nici o oră distanţă de Ruse şi seamănă cu un canion acoperit- Orlova Chuka. Ghidul vorbeşte o franceză cu accent bulgar, dar compensează prin energia cu care cântă, se mişcă şi povesteşte fără oprire cu un entuziasm străin puţinilor ghizi pe care i-am văzut prin peşterile noastre.

Orlova Chuka
 Devetashka, săpată de apă şi vânturi în stâncile din mijlocul podişului bulgar, este un spectacol grandios în sine. De la uriaşul portal de intrare şi până la tavanul care se înalţă la 58 de metri deasupra capetelor turiştilor, totul este imens, inclusiv găurile din plafon prin care soarele pătrunde în unghiuri ciudate luminând un spaţiu ce pare rezultatul unei colosale glume pe care Dumnezeu a făcut-o într-o zi de maxim plictis.
Mama cu copilu' minunându-se





Cascada Krushuna
Podul acoperit din Lovech
Da, am văzut locuri şi lucruri minunate în Bulgaria vecină. Am mers prin pădure la cascadele Krushuna, cu nimic mai prejos decât mult lădatul Bigăr, am străbătut cetăţi medievale agăţate precar pe vârfuri de munte ca cea de la Lovech, am admirat meşteşugari lucrând lemnul sau metalul în atelierele înşirate de o parte şi de alta a podului acoperit de la Lovech, am ascultat greieri sau lăcuste în întinsul câmpiei şi am simţit mirosul de piatră caldă sau abia răcită de ploaia scurtă de vară.
Nici nu vă mai spun că preţurile sunt la jumătate din ceea ce aţi plăti pentru cazare şi masă în România, că deja o să vă enervaţi major, dar tot vă sfătuiesc să comandaţi o kavarma de pui sau porc, un fel de tocăniţă cu legumele trase înainte la tigaie iar apoi puse la vas de lut să fiarbă oleacă la cuptor dinspreună cu un ou, podoabă ce va pluti la suprafaţa unui sos făcut, bag seamă, cu niscai ingredient dumnezeiesc, altfel nu ştiu cum de e aşa bun.
Enervaţi-vă şi luaţi şi o bere Kamenitza, numai aşa la mişto sau, mai bine zis, că e mişto de tot sau vin bulgăresc alb, demisesc şi bunuţ care unge sufletul turistului la marele fix, iar la finalul sfârşitului cereţi o îngheţată Phoenix din iaurt cu fructe de pădure al cărei borcănel de lut merită lins cu hotărâre, deşi puteţi încerca şi cu limba, dacă vă lipseşte hotărârea de la atâta turism.
 Poate aveţi chef şi de nişte mare, de unde de altfel de-abia m-am întors. Ei, bineee...acolo e de mers să te asculţi pe tine în capul tău, să citeşti în zgomotul valurilor şi să stai la popoul gol pe placul inimii.
Nu vă spun însă niciun cuvinţel în plus fiindcă, spre oroarea mea nedisimulată, anul acesta românii au luat cu asalt şi pustietatea asta şi au fost zile în care zbierătele lor nebuneşti, şlipii fluturaţi vesel deasupra capului după ce s-au dezbrăcat doar în apă să nu le vadă alţii ciucuraşii, dar şi porumbii aduşi de acasă mi-au zdruncinat încrederea în umanitate.

În spiritul sărbătorii uitate de azi, închei spunându-vă că plec iar, dar la noi în ţară de astă dată, către Harghita, pe care nu am văzut-o încă, şi Biertan. Nu am speranţe mari că m-am vaccinat deja împotriva turismului de pe la noi unde drumurile sunt proaste şi aglomerate, mâncarea scumpă cu flăcări, cazările dubioşele şi gazdele puse pe jecmăneală.
Aşa-s eu patrioată peste poate şi continui să-mi târăsc copilul să-şi cunoască ţara, chiar dacă încep să cred că dezgustat de cele două ore pe care le vom face probabil între Nistoreşti şi Braşov, blocat la vreo coadă interminabilă la salina Praid sau înghesuit în vreun pat de 15 cm, îşi va dori confortul camerei de la Veliko Târnovo şi sătul de omniprezenţii papanaşi, va dori să dea o fugă peste graniţă la o prăjitură cu miere.


miercuri, 10 august 2016

Supărarea când îmi vine/Îi dau block lu' orşicine

Un prieten căruia îi datorez tocmai curajul de a gândi mi-a reamintit astăzi prin acest citat de ce îmi place atât de mult Emil Cioran şi cît m-am identificat cu el când eram tânără: „Gândirea este indiscreție, uzurpare. Să gândești înseamnă să nu lași lucrurile la locul lor- este un efort de dislocare. Gândirea e forma cea mai subtilă a agresivității. Chiar dacă vorbește despre milă, gânditorul o face ca un speriat în stare de orice. Tensiunea secretă din spatele oricărei gândiri dezvăluie natura sa aventuroasă, implacabilă - brutală. Îți trebuie un suflet dur ca să poți duce o gândire la ultimele ei consecințe - nici un mare gânditor nu s-a purtat cu menajamente.”
Eu nu sunt ,,un mare gânditor", în caz că vă temeţi că am început să bat şi mai rău câmpii, dar încerc în permanenţă să nu rămân corigentă la cugetare. Asta mă face indiscretă de la o vreme- strig destul de tare pe blogul meu, comentez postări, scriu pentru alţi boggeri- după ce ani de zile m-am străduit din toate puterile să trec complet neobservată.
Da, nu las lucrurile la locul lor, le disloc. Aşa fac şi cu această adulaţie năpustită brusc pe capul poporului nostru în care s-a trezit o neaşteptată admiraţie pentru o defunctă ,,regină" despre care prea puţini dintre noi ştim mai mult decât cele 92 chestiuni inedite pe care ni le serveşte presa cu insistenţă şi panarama mediatică care pare a se intensifica pe măsură ce se apropie înmormântarea.
E agresiv să râzi sau să condamni ipocrizia unei biserici ortodoxe care nu mai departe de câteva săptămâni decreta oficial ilegalitatea căsătoriei dintre un ortodox şi un catolic, pe care nici măcar creştin nu îl consideră, dar nu ezită să trimită nu mai puţin de 6 dintre preoţii săi de frunte să oficieze ceremonii şi să însoţească un cortegiu funerar al unei ,,regine" catolice? Atunci sunt agresivă în gândirea mea lipsită de admiraţie pentru chipuri cioplite. Eu numai lui Dumnezeu mă închin şi mamei mele cărora le datorez tot ce sunt.
Ca să ne înţelegem puţin despre ce prefăcătorie e vorba, vă informez că prinţesa Ana a solicitat dispensă pentru a se căsători cu ortodoxul Mihai şi nu a primit-o de la Papa Pius al XII-lea, tocmai fiindcă papa îşi mai luase ţeapă de la Boris al Bulgariei care în schimbul dispensei necesare pentru a se însura cu o prinţesă catolică promisese să nu-şi boteze copii ortodox, dar văzându-se cu sacii în căruţă, făcuse exact cum doriseră muşchii lui regali.
Ana a devenit ortodoxă de nevoie după ce i s-a refuzat să rămână şi catolică şi măritată cu un ortodox, dar imediat ce a fost posibil, anume când noul Papă, Paul al VI-lea, a fost disponibil, ea a redevenit catolică prin ridicarea edictului de excomunicare. Mai exact, Ana este catolică de 51 de ani, din 1965. Pam!Pam!
Aceeaşi biserică mobilizată exemplar împotriva unui candidat la preşedinţie păgân, romano-catolicul Iohannis, defilează cu odăjdii şi prapurii ăi mari în faţa cortegiului unei femei catolice, iar oamenii îmi spun mie că sunt lipsită de tact când iau în derâdere această atitudine dual-ipocrită. Aşa o fi!
N-aveţi decât să vă jeliţi regina cât doriţi şi să participaţi la această mascaradă alături de ,,domnii" din politica noastră. Sunt aceiaşi care au refuzat retrocederea integrală a terenurilor şi proprietăţilor celor distruşi de comunism, dar nu au ezitat o clipă să returneze tot ce a cerut casa regală, ba încă şi ce nu i-a aparţinut vreodată, dar a cerut mizeria de Paulică, bastardul aceluiaşi Carol al II-lea căruia îi datorăm şi dinastia asta minunată care bate palma cu un condamnat pentru fraudă, în speranţa că vor fi scutiţi ŞI de plata impozitelor pentru castelul de la Săvîrşin.
Ştiţi în câţi ani ne returnează statul român nouă cele 3 lulele la cât au evaluat proprietatea mamei noastre? CINCI. Dar voi, ştiuleţi de rând, aţi recuperat ce v-au furat comuniştii? Nu de alta, dar iar v-a luat-o neamul ăsta cu sânge albastru înainte. Vedeţi ce păţiţi dacă nu aveţi şi voi măcar un bastard aristocratic în familie?
Unul dintre unchii mei nu s-a mai întors niciodată din închisorile în care l-au trimis tovarăşii, celălalt s-a întors după o vreme, dar nu mai era defel acelaşi om şi nu a ajuns niciodată în Elveţia, ci a muncit să-şi întreţină copiii încercând să repare răul pe care îl plasaze involuntar asupra lor sub forma unui dosar de duşman al poporului.
Prin urmare, lăsaţi-mă în pace cu textele lacrimogene despre sărăcia familiei regale. Dacă tot era prinţesă, nu trebuia să aibă şi ea o zestre, ceva şi să aibă ce pune pe masă la fetele alea fără să mai fie nevoie de tâmplărie? Doar nu erau cumva doar denumiri goale de orice substanţă, aere datorate unui trecut demult pierdut pe la mese de joc, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii aristocraţilor cu sânge albastru?
Vreţi menajamente? Daţi fără jenă unfriend, unfollow, orice vă asigură liniştea, numai lăsaţi-mă cu păcatul lipsei de menajament şi gândirii, că şi aşa mi-a trebuit mult să capăt curajul de a vorbi, iar la mine nu veţi găsi pic de menajament pentru cei care se complac într-o cumsecădenie căldicică, însă prefăcută.
Mult înainte ca acel citat atribuit greşit lui Meryl Streep să facă ocolul internetului purtând în eter hotărârea de a nu mai pierde timpul cu chestiuni neimportante, am descoperit că am trecut de jumătatea vieţii şi n-am pic de chef să petrec restul, care şi aşa e cel mai nasol, tăcând, prefăcându-mă că sunt de acord cu lucruri care mă revoltă sau privind în altă parte când mă cuprinde scârba prea tare.
Dacă sunteţi în căutarea cuiva care să spună drăgălăşenii, platitudini inspiraţionale care să vă determine să fiţi excesiv de fericiţi ca Danny, patriarhul degrabă adunător de bani din bugetele primăriilor bucureştene şi buzunarele tuturor pentru o catedrală de proporţii colosale într-o ţară de sărăcie aproape lucie, nu contaţi pe mine deloc.
Vă supără comportamentul meu ireverenţios la adresa monarhiei? Nasol! Gândiţi-vă că monarhii pe care brusc îi admiraţi au proprietăţi şi bani gârlă încă de prin 1997, că şi-ar fi permis orice tratament medical, orice fantezie, dar tot au preferat să trăiască în eleganta Elveţie, departe de frumuseţile mioritice pe care le-au vizitat doar de sărbători să se pozeze cu ştiuleţii locali sau la ocazii oficiale, să se pozeze cu politicienii, oricare le era culoarea politică sau trecutul.
Plângeţi-o pe Ana, dar năvăliţi mâine în stradă revoltaţi că un copil a putut să moară de tetanos plimbat de la un spital la altul, iar o femeie însărcinată a fost lăsată să moară cu zile într-un spital imund, foarte difeirt de condiţiile în care este îngrijit Mihai sau a fost Ana.
Nu lipsa de respect faţă de Ana mă mână, aşa cum greşit aţi putea crede. Ea este doar o răposată nevinovată de panarama mediatică dezlănţuită ca o repetiţie pentru adevăratul event - moartea lui Mihai. E folosită pentru scopuri mediatice, ridicată într-un rang care i-a lipsit, lăudată pentru merite inexistente cum ar fi intrarea României în UE şi NATO, două evenimente pe care le datorăm exclusiv intereselor europene şi americane în zonă, interese militare, politice, strategice sau economice fără pic de legătură cu regalitatea sau cu Romănia.
În caz că aveţi vreun dubiu că ne vor azvârli ca pe o măsea stricată dacă nu vor mai avea nevoie de noi, vă reamintesc aşa...ca o picanterie că Ana şi Mihai s-au cunoscut la nunta Elisabetei la Londra, eveniment la care regele a strâns mânuţa grăsună, dar fermă a fostului prim-ministru britanic Churchill, acelaşi care la conferinţa de la Yalta, în timpul negocierilor cu Stalin, a vrut Grecia pentru capul de pod în Mediterană şi a sacrificat pentru asta România, lucru marcat cu creionul pe o hârtie devenită celebră între timp.
Încă un lucru: în timp ce membri ai familiilor voastre sau prieteni dragi au plecat să muncească în stăinătate pentru că România nu le recunoştea meritele, îi muncea prea mult pentru prea puţini bani sau le punea beţe în roatele şi aşa fragile ale micilor lor afaceri, pe când medicii ne fug pe capete din cauza spitalelor fără dotări, a corupţiei din zona farmaceutică sau infecţiilor nosocomiale ascunse sub preş, avem un rege care deşi nu mai e demult exilat, A ALES să nu trăiască printre noi cu tot bănetul pe care îl are şi privilegiile de care se bucură.
Ca să nu vă mai plictisesc mult că până şi eu obosesc uneori să bat lumea la cap, nu-mi cereţi să renunţ la ceea ce sunt: iconoclastă până la os şi spurcată la gură, fiindcă am descoperit arma block şi nu mie-a frică să o folosesc.




marți, 9 august 2016

Fotoşop-1 Turism-0

Ca un făcut, de bine ce m-am hotărât să mă dau cu barca pe Cheile Nerei în vara asta, tot universul conspiră împotriva mea.
Mai întâi a venit pe la mine o prietenă abia întoarsă din rezervaţia Nerei-Beuşniţa care mi-a trântit-o fără pic de menajament:...şi cum mergeam noi prin pădure, pe o potecă de trebuia să ne croim drum prin buruieni până la brâu, ne-am trezit cu vipera drept în cale. Aşa că să căscaţi bine ochii pe unde mergeţi.
Stop joc! Cu ce? O ce? Viperă zici? Ahaaaa!  Mereu mi-am dorit să merg prin pădure cu ochii beliţi în toate părţile să nu-mi sară aspida la jugulara piciorului şi să mor ca tălâmba prin vreun spital de la cotul Dunării unde să mă întrebe fals-naiv vreun medic dacă am şi eu nişte ser anti-veninos, că lor tocmai ce li s-a terminat la turistul muşcat cu doar 10 minute înaintea mea.
Altminteri, foarte mişto mersul prin pădure, doar că vă trebuie bocanci înalţi că dacă plouă înainte o să fie şi mocirlă, nu numai buruieni.
Da' de ce să merg doar cu bocanci înalţi când pot să-mi iau cizmele de călărie şi o macetă nou-nouţă pe care am luat-o pentru ocazii d-astea speciale de relaxare montană printre ierburi şi jivine otrăvitoare? Sau pot să comand anticipat nişte ser anti-veninos, în caz că, şi vreo două-trei perechi de budigăi izolanţi de costă un modic 250 de euroi bucata.
Să nu te-aştepţi totuşi la mare lucru de la cascade. Noi am avut noroc să plouă mult înainte, adică ne-a făcut fleaşcă la Electric Castle, da' măcar am avut ce vedea pe Cheile Nerei, că altfel sunt doar nişte firicele prăpădite de apă. Ah, şi Bigăr e...cum să spun eu...un izvor care şiroieşte peste un pietroi. N-are nimic în comun cu fotografiile pe care le ştii tu, iar la Cascada Beuşniţa o tăntiţă făcea baie şi se certa cu bărba'su că a uitat gelu de duş. Mai bine să ştii decât...
Am făcut o scurtă recapitulare: 1-vipere+2-buruieni gârlă=bocanci noi+3-Bigăr=izbuc peste bolovan = CIU-CIU ENTUZIASM!
Nu se poate să nu fi trecut măcar o dată în viaţă printr-o experienţă similară. Să nu fi văzut fotografii ale unor locuri minunate din ţărişoara noastră, poate de aiurea, să nu vă fi emoţionat şi să nu fi plănuit un concediu în destinaţia de vis. Ajunşi acolo- FLEOŞC! Realitatea v-a izbit-Zbang!- ca un baros în moalele capului.
Am mai păţit-o aşa la Sarmisegetuza unde la capătul unui drumeag care a pus serios la încercare suspensiile Logănaşului, ne-am căţărat pe deal şi am admirat mult... nimic. Spaţiile alea generoase din fotografii erau inexistente, pietroaiele care se ghiceau de prin buruieni de un stat de om nu au reuşit să-mi transmită altă emoţie mai intensă decât frica care m-a stăpânit din clipa în care am citit indicatorul pe care scria că nu avem voie să mergem decât pe traseul limitat, ca să nu ne înşface vipera de craci.
Nici măcar nenicul care cosea calm prin zona arheologică nu a reuşit decât să mă înspumeze încă mai tare cu burta lui răsfrântă peste resturile unor pantaloni 3/4 şi dezgolită în totală indiferenţă faţă de noi, demni urmaşi ai lui Zamolxis, Deceneu şi ai altor daci.
La Peştera Scărişoara a fost încă mai rău de atât. Urcuşul din Gârda pănă la peşteră ar pune la grea încercare nu doar glezne nevinovate, ci mai ales suspensii şi punţi de maşini, astfel că majoritatea turiştilor aleg să facă ascensiunea în maşini de teren ale investitorilor locali, contra unei sume deloc mici, dar mai ales în groaznice hurducăieli din pricina cărora rareori mai vezi peisajul.
Odată ajunşi acolo, după clasica coadă, cobori pe o scară metalică dătătoare de fiori până-ntr-o groapă prost luminată unde afli că e gheţarul. Ah, nu, nu e nicidecum verde cum vi l-au oferit imaginile, nici transparent şi e departe rău de arăta ca al doilea cel mai mare gheţar din lumuliţa cunoscută; e doar un ţurţure fleoşcăit şi murdar de la expunerea la praf, poluare sau turism.
Cu umpic de noroc, de o parte şi alta a podului de lemn care străbate găuroiul vor trona în devălmăşie ambalaje de napolitane sau cola, aruncate nonşalant de un admirator al frumosului natural, de nervi că i-au îngheţat cracile-n şlapi şi părul de pe pieptul greu de pitit în spatele unui maiou aşa firav.
Norocul meu că am fost acolo cu Bozieru, fost speolog amator la tinereţele lui, care avusese şansa de a vizita şi peştera subterană cu o expediţie a lui Lascu; el mi-a explicat că fotografiile alea spectaculoase sunt făcute în rezervaţia subterană, aia inaccesibilă ştiuletelui de rând aruncător de gunoi, ceea ce m-a bucurat că măcar sub pământ e curăţel şi frumuşel.
Nu că ar fi compensat pentru dezamăgirea de a constata că între legendele lui Mitru, pozele din broşurile turistice sau de pe site-urile de promovare şi realitatea locului e o diferenţă aşa mare că parcă eram pe altă planetă nu doar în altă parte a ţării.
Să vă mai spun de Venus? Las' că sigur ştiţi şi voi că juma' din staţiune zace într-o dezolantă ruină, în timp ce partea cealaltă e aşa de sufocată de turişti care lasă potop de coceni de porumb în urmă, de-ţi vine să iei la rând site-urile de turism şi să le pomeneşti neamul adormit şi neadormit de la maimuţă la robot.
Colac peste pupăză, ieri mă sună şi sora mea proaspăt revenită acasă din concediu să-mi spună ce mult i-a plăcut un drum prin pădure către Orşova şi ce dezamăgită a fost de Cascada Bigăr (alta care mi-a dat cu Cheile Nerei peste ochi): Ce să-ţi spun, Lăcră?(chicoteli amuzate) Cascada Bigăr e...un izbuc, un fir de apă peste o peatră acoperită cu muşchi. Şi lumeeeee, fatăăăă, ca la Arsenie Boca.
Gataaaa! Totu' până la Arsenie Boca! Nu mai merg în vara asta să fac niciun rafting. Măcar ştiu că zeul Fotoşop a lucrat spornic, deci nu mă duc şi cu sacu' când m-oi încumeta să merg pe Cheile Nerei prin septembrie, nu pentru săptămână, cum plănuisem, ci doar un weekend.


  

luni, 8 august 2016

Nuţi Spaima Puţii

După ce am aflat că sunt însărcinată din nou, ani buni după ce mi se spusese că niciodată nu voi mai avea copii, ne-am bucurat aşa mult că vreo 3 zile am acceptat şi ideea că viitorul copil ar fi putut fi fată. Ba chiar ne-am întrebat ce nume am alege pentru potenţiala noastră fetiţă, de parcă ne-am fi şi bucurat de aşa urgie(vă spun altă dată în ce fel sunt misogini cei doi Bozieri )
Mie îmi place foarte mult Elena, i-am spus eu lui Bozieru, aproape împăcată cu gândul că ar fi putut fi o Elenă fojgăitoare în burta mea.
Ce trebuie neapărat să ştiţi e că Bozieru are nişte ochi fuuuarte verzi, ca de şarpe, lucitori peste fire dacă îi beleşte nervos ridicând sprâncenele până la jumătatea frunţii lui înalte. Aşezat într-o rână-n pat, a căscat ochii cât cepele şi singura dată în viaţa noastră comună a folosit un ton poruncitor: N-o s-o cheme niciodată pe fata mea Elena, chit că o fi frumos numele. Vrei să-i spună toată lumea Leana? Sau mai rău, NUŢI SPAIMA PUŢII?
Sinceră să fiu, dacă nu mă convingea acest argument de o logică zdrobitoare, verdele sticlos al ochilor lui mi-a transmis că nu-i cale de întors şi mai bine mă reorientez spre ceva mai puţin predispus la glume de autobază.
Fata noastră a avut gonade şi a ieşit băiat, iar povestea cu Nuţi am uitat-o până a apărut diva de pedeu, purtătoare a nefericitului nume, dar a încă şi mai deşănţatei atitudini. Spaima Puţii chiar asta s-a dovedit a fi- o ciumă.
Cum adică despre cine vorbesc? Despre zeiţa politicii româneşti, această Ecaterina Teodoroiu, soldata eroină a pedeului şi mai apoi a pedeleului, despre măicuţa galelor de box supraevaluate, o Evă a cărei frunzuliţă turistică a făcut să curgă râuri de cerneală tipografică şi încă mai multe pagini virtuale vitriolante, dar a ridicat nivelul penial al nenumăraţilor bărbaţi afiliaţi politic la portocaliul domnului şi stăpânului inimii ei generoase, cine altul decât trupeşul Cocoş, afacerist a cărui virilitate nu avea cum să nu o impresioneze pe verginala NUŢI.

Iubirea le-a luat minţile celor doi amorezi şi fugit-au împreună în îndepărtata Americă unde, romantic incurabil, Cocoş a cerut-o pe NUŢI şi a luat-o cu acte în regulă în veselul Las Vegas. Acu' nu mai pot să ascund invidia mea că acest munte de masculinitate a preferat-o pe ea şi nu pe mine. Adică, totuşi, ce are ea şi nu am eu? Să fi fost asta?
Sigur că mi-ar fi plăcut dacă aş fi avut o fată, să fie aşa chipoasă şi populară ca NUŢI. Ce altă femeie din politica noastră a mai avut aşa fulminantă ridicare în rang şi totul doar pe baza unor indisputabile merite personale? Nici una nici două, mai ceva ca Făt Frumosul din poveste, NUŢI a crescut într-o zi în pedeu cât alţii într-un an.
Şi înainte să apuce băiatul meu, pe care l-a ferit Dumnezeu să fie o fată pe nume Elena, să termine grădiniţa, această sufragetă de Dâmboviţa, mândră purtătoare a stindardului feminismului autohton de dormitor ajungea la Ministerul Turismului unde tăia frunza cea verde şi-o punea pe harta călătorilor din cele străinătăţi să se preaminuneze şi să năvălească hoarde-hoarde să ne viziteze tărişoara binecunoscută pentru frumuseţile sale feminine ieftine, promovate din belşug de un alt corifeu al turismului nostru, regele de iarmaroc Mazăre.
Ţinându-se bine de cârma fermă a mândrului navigator al corabiei naţionale, NUŢI a ridicat genţile Vuitton, ciubotele Manolo Blahnik şi ţinutele Raf Simons la rang de politică de stat, aşa încât puţine au fost profesoarele care nu s-au văzut silite de noile standarde să nu poarte şi ele asemenea ţoale, iertate fiind numai cele care predau la ţară şi atunci aveau dezlegare de la inspectorat să nu fie tot atât de elegante ca madam ministru.
 Nu ştiţi cum e cu dezlegarea? Tot NUŢIŞOARA vă poate explica.
După ce cârma şi-a pierdut masiv din fermitate după debarcarea pe plaja Omaha a politicii româneşti unde, exact ca americanii in iunie 1944, navigatorul ţărişoarei noastre mult încercate a fost ciuruit la sfârşitul celor excesiv de lungi 10 ani, NUŢI s-a trezit trasă de hăinuţe de nişte procurori obraznici şi fiindcă a scos limba la colegii ei cu cârme mai mici, a ajuns alături de alte ,,doamne" la fel de onorabile în arestul capitalei. Ce nedreptate!
În aceste timpuri de restrişte, asemenea lui Nicolae Steinhardt, în singurătatea celulei în care nici jacuzzi nu avea, NUŢI L-a descoperit pe Dumnezeu. Eu abia reuşesc să-i dau de capăt îngeraşului meu stafidit, darmite să am vreo epifanie şi să dau nas-n nas tocmai cu Creatorul!
Păi, vă daţi seama cum o fi să umbli toată viaţa dezgolită amplu ca o marfă pe tarabă la Obor, pregătită să înşfaci următoarea cârmă care ţi-o ieşi la nevoie în cale şi să te trezeşti cu aşa un eveniment a cărui magnitudine o depăşeşte până şi pe cea a galei Bute? Şi nici şpagă să nu-ţi iasă!
Zău dacă mă surprinde pioşenia care o străbate acum pe NUŢI, preacuvioasa şi evlavioasa marcatoare a fiecărei zi de post! Cei drept, NUŢI e bună; doar ne-a spus-o de pe toate zidurile când a candidat la preşedinţie, deci nu-i bai mare, face ea faţă.
Nu ştiţi ce meniu de post să pregătiţi familiei voastre? NUŢI vă ajută cu postările ei cucernice în fiecare zi de la bunul Dumnezeu. Luaţi cu humus şi legume crude, daţi pe gât o cafeluţă cu soia şi un strop de caramel, haliţi guvizi cu mămăliguţă, nu înainte de a citi Psalmi pe burta goală să vă ajute la digestie. Începeţi-vă ziua cu o amplă lectură din Primul Paraclis al Maicii Domnului şi mâzgăliţi-vă cu pixu sau creonu' chimic ,,FERICIRE" pe coloana vertebrală, ceea ce garantat vă va umple de bani, glorie eternă, dar şi de un sentiment cald de...cum să spun oare?...penibil.
Eu cred în Dumnezeu pentru ştiu că e bun, nu se poate să nu aibă simtul umorului de moment ce a creat furnicarii şi leneşii, urangutanii şi pe noi, ne îngăduie să vieţuim, să păcătuim şi ne iartă când deraiem prea tare, dar eu nu sunt NUŢI şi nici nu mi-am dorit vreodată să dau sfaturi despre masluri şi molifte.
Dumnezeu precis te va ierta, NUŢI! Nu cred că înţelegi că noi nu o vom face. După ce ne-ai arătat nurii din diverse poziţii şi în circumstanţe nu tocmai potrivite, după ce ne-ai oripilat cu vulgarităţi şi obrăznicii pe care ni le-ai vârât fără măsură sub ochi, după ce ai furat, minţit sau ne-ai râs sfidător în nas, nu prea ne vine să batem metanii alături de tine. Poate doar vreo doi bărbaţi mai băuţi ca să ţi se uite sub batistuţa pe care o numeşti matale fustă.





luni, 1 august 2016

O scârbă de îngeraş


Să mor de inimă, nu alta când deschid vestiarul sălii în dimineaţa asta; tolănit pe băncuţă îngeraşul meu nevolnic se scobea în dinţi cu un capăt de pană.
Hai, salut! zice el vesel, continuând căutările prin ceea ce ar fi putut fi gura. M-ai cam stresat aseară cu rugăminţile. S-a-ntâmplat ceva? Eu mă uit la dulăpiorul meu, mă holbez nătâng la el, apoi scutur bine de tot din cap, dar fără pic de succes; îngeraşul rămâne neclintit, scobindu-se calm şi sugându-şi probabil dinţii.
Nu vrei să ieşi umpic până mă schimb şi eu? îl întreb cu speranţa că o va lua din loc şi nu se va întoarce decât după ce termin antrenamentul. Păi, de ce? Că doar te ştiu de când te-ai născut. Ai uitat că-s îngeraşu' tău dintotdeauna?
Chiar aşa, asta explică foarte multe lucruri. Uite, dacă nu era aşa ogârjit şi vlăguit, poate că în loc să mă fac profesor, ca pruasta, mă bătea gândul să intru-n presă şi dacă dădeam destul de vârtos din coate, poate că-mi azvârlea şi mie Vântu vreun os-doo de ros, ca să mănânce şi gura mea un zgârci acolo, în loc să tot ling la ce mai cade din coşul guvernului la câţiva ani odată.
Auzi, da' ce pana mea te tot freci între dinţi acolo? Ţi-a rămas micu'-dejun între măsele? întreb în timp ce mă sug toată să încap mai bine în budigăii strâmţi de fitness. Aşi, de unde! Nu prea are ce să rămână; suntem mai pe raw aşa noi acolo sus, lapte, miere, d-astea, nu cine ştie ce. Mă cam plictisesc aşteptând să-ncepi milogeală şi aşa îmi mai trece şi mie umpic de urât, îmi spune folosind celălalt capăt al penei să se scarpine vârtos între aripi.
Ce milogeală? mai întreb chiar când termin de legat şireturile de la ciubota dreaptă. Las că vezi tu! mai zice şi dispare înainte să apuc să-l implor să-mi spună cinstit dacă să mai ies sau nu din vestiar.
Acu sincer vorbind, nu tre' să ai aichiuu lu' Stephen Hawking ca să înţelegi cum funcţionează lumea şi mai ales să pricepi că dacă îngeraşu' tău famelic, slab ca un supravieţuitor de lagăr nazist, cu aripile lui jumulite de parcă abia-abia a scăpat cu fuga din ghearele unei mâţe sălbatice, te aşteaptă direct la sală, cel mai bine ar fi să te duci dreaq acas' şi să te fereşti din calea izbiturii nemiloase a sorţii.
Bine că m-am născut uom, că dacă eram pisică, la ce instinct de conservare am şi cât de bine pot anticipa pericolul, îmi iroseam toate cele 9 vieţi experimentând diverse modalităţi de a-mi pierde viaţa, una mai ticăloasă, dar mai ales mai dureroasă ca cealaltă.
Una peste alta, am ieşit totuşi din vestiar cu sentimentul că incapabilul ăla de îngeraş s-a căţărat pe spatele meu de unde continua să se scarpine fără ruşine prin diverse părţi anatomice, după cum, în timpul încălzirii, mi s-a părut că l-am şi rostogolit de vreo doo ori pe jos de unde mai smotocit ca până atunci, cu chiu şi vai, s-a agăţat din nou de mine.
Duamna Lăcrămioara, după ce lucraţi 3 serii de lombari, azi vreau să-mi faceţi nişte forţă pentru umeri şi spate, spune Cristi de îndată ce-i confirm că hâţâneala mea de încălzire este gata. Hahahahaaa! Te ascult după prima serie - aud un glăscior ca de castrat în urechea dreaptă.
E timpul să recunosc că am o slăbiciune pentru bruneţi, iar băiatu' ăsta, Cristi, e un brunet veritabil cu ochi albaştri care ar convinge şi o orcă să facă 10 genuflexiuni, dar la fel de mare e şi iubirea mea de gramatică şi semantică, aşa că nu pricep neam ce e cu pronumele astea pe care le foloseşte. MI? Să-I fac? Adică nu pot să mi le fac mie? Sau, mai bine, să mi LE facă el mie şi io să stau de vorbă cu paraziticul meu înaripat?
O să folosim ganterele astea...pentru început de 3 kile. Răsuflu uşurată - Înger, îngeraşu meu care mi te-a dat Dumnezeu, ai priceput şi tu o dată cum e treaba cu ajutoru' şi l-ai făcut pe antrenor să preia o parte din treabă. Adică eu cu o ganteră şi dumneavoastră cu aialantă, spun încântată. Muaaamăăă ce-a mai râs Cristi. Nu, duamna Lăcrămioara, le luaţi pe ambele dumneavuastră şi le duceţi aşaaaa, în faţăăă, pe rând, de 10 ori, spune şi-mi aruncă cei doi drugi de metal în braţe. Nu putem pentru început cu...un kil, puate chiar amândoo un kil, încerc să-l conving, că io acasă am d-alea verzi de un kil. Poa' să fie şi mov alea de-acas', aici ne forţăm, facem cu astea, răspunde tot numa rânjet.
Mno, bine, nu mor de 10 ori, mai încerc resemnată. Doozeci de fapt, câte 10 pentru fiecare braţ, pentru început, insistă iar cu începutu' ăsta care sună din ce în ce mai ameninţător de câte ori îi iese lui din gură.
Bănenică, lasă-mă să mor, trăiţi-ar neamu lu matale! Care, mânca-ţi-aş, început că e sfârşitu' meu, băiatule! Cum? Cu genunchii uşor flexaţi? Aha. Ca şi cum m-aş căca pe mine, deci. Fuuuarteeee tareeee, nenicule! Dacă nu scap o băşină, voi lua premiu întâi cu cununiţă numa' să nu-mi zboare vreo ganteră fie direct în moalele capului, fie Trosc! în oglindă.
Coţopenit pe gantera stângă într-un echilibru precar, îngeraşu' se ţine bine cât îl vântur încoace şi-ncolo, bâţâind în ritm din aripile subţirele. Staai aaaşaaa căă ce-i mai rău abeeaa duuupăăă astaa urrrmeeazăăă! spune abia respirând. Fă, dreaq ceva atunci! îi poruncesc inutil. Ejti nesimţită şi rosteşti numele celuilalt. Doar ţi-am spus că nu funcţionează aşa. Zbate-te de capu' tău, nerecunoascătoareo! mi-o trânteşte şi se face iar nevăzut.
Schilod cum e, avea dreptate zburătorul. Etapa următoare a fost de flotări; sigur numai eu cu indulgenţă le puteam numi aşa pe teribilele scremete de a împinge multiplele mele personalităţi, dinspreună cu tuate kilele lor, de la piept, către o poziţie de un oblic dubios fără a mă prăbuşi nici măcar o singură dată cu trompa mea de nas -Pleosc!- peste braţele puţitoare ale aparatului de care mă sprijineam.
Nişte cărnuri care în lipsă de alt termen mai demn pot fi numite generic muşchii braţului stâng tremurau mai ceva ca piftia în disperatele încercări de a evita prăbuşirea tuturor kilelor mele înapoi peste aparat, spre deliciul unui bărbat care atras de spectacolul de circ gratuit se trăsese mai aproape de antrenor şi mă încuraja şi el plin de zel- Haideţ, duamna, că mai aveţ decât doo!
Să muară mă-ta că mai sunt decât doo! spun aşa scremut printre dinţi de nu se înţelege decât PFOAAMM şi mă atârn apoi de trx,trex, tirex sau cum s-o numi şfuara de care trebuie să mă ţin ca să mă ridic în fleoşcăitele piei ale braţelor din nou la verticală.
Aaaaşaaaa, trageţi de braţe deasupra capuluuuiiii şi iar pe spateeee, trageţi cu muşchii braţelor!  
Dom' le, spun eu cu ce mi-a rămas din glas, ca să pot să trag cu muşchii, ar trebui să am cu ce. Acu, pe bune, mai spun pipăind pleştile de pe braţul stâng, chiar vi se pare că ăştia-s cumva muşchi?
Sunt, sunt, duamna Lăcrămioara, şi dacă nu sunt, îi facem noi până în iarnă, râde Cristi la mine sau de mine cu toata faţa.
La sfârşitul a 6 serii de exerciţii, ceea ce a rămas din mine s-a târât tremurând spre banda pe al cărui monitor stătea nimeni altul decât scofâlcitul de îngeraş pe a cărui mutră plutea o expresie de maximă satisfacţie.
Hai, bagă şi tu măcar 3 kilometri! îmi spune ştergându-şi faţa cu prosopul meu. Repede până nu vine baba motorizată să te descurajeze iar.
Ejti o scârbă, îi spun mărind panta la 2.5. Mno, dacă mai vorbeşti urât cred că or să fie niscai consecinţe, spune el scărpinându-şi coastele slăbănoage. De ce nu-ţi faci treaba şi nu-l faci pă apucatu' ăsta să mă lase şi pă mine umpic mai uşor? întreb holbându-mă după Cristi prin sală.
Antrenorii de fitness lucrează pentru partea cealaltă, zice şi-mi face ca jmekeru' cu ochiu. N-ai băgat de seamă până acu? Păi, şi tu? Eu lucrez pentru ...înţelegi tu. Nu prea ne băgăm unii peste alţii să ne dăm la gioale; fiecare îşi face treaba lui şi la sfârşit tragem linie şi adunăm. Uneori ne descurcăm noi mai bine, alteori le merge lor din plin. Mai depinde şi de voi, adaugă reluându-şi scărpinatul în pene.
Tocmai atunci îmi zboară dopul sticlei din mâinile tremurânde pe jos şi ce mi-a mai rămas din apă mă împroaşcă pe piept şi pe burta care se zbate de zor în ritmul celor 6 km la oră pe care mai mult îi merg decât îi alerg eu.
Băbăete, nici nu mă mir că-s aşa cu ciunga-n păr, de-am ajuns ciuca bătăilor îngeraşilor, trânteşte el pana cu care se tot freca între aripi. CSF? N-AI CSF! Şterge-te măcar pe bărbie că a intrat baba maratonistă şi mă faci mai tare de râs. Şi cu un Spuf! a dispărut.