joi, 27 octombrie 2016

Iubire și usturoi



În primăvara 1993, stăteam la căminul de la Drept într-o cameră pe care o împărțeam cu numai două fete, doar pentru că a patra locatară avusese decența să nu-și vândă locul după ce se mutase cu prietenul ei, mai ales că noi decisesem să-i plătim lunar taxa numai să rămânem cu oleacă mai mult loc.
Una dintre colege, Lenuța, era o ucraineancă zdravănă din Rîmeți, Maramureș, fată de comitet care mânca ceapa ca pe mere și închina toate bucatele pe care le însoțea fără abatere cu un păhărel de palincă țapănă de prună care nu lipsea de la nicio masă.
Cealaltă era o dâmbovițeancă de-a mea, prietena mea de suflet care mă tolera cu stoicism până când scăpam în ceapă și usturoi. Deși trăită și crescută la țară, nu putea să suporte acest obicei tâmp al meu de mă înfunda fie cu ceapă, fie cu usturoi, pentru că, susținea ea, de câte ori a încercat să mănânce a făcut crize teribile de fiere. Eu nu fac nici acum, când o piatră cât o bordură îmi îngreunează fierea, așa că tânără fiind, nici atât nu-mi băteam eu capul cu asta, ceea ce o sufoca pe biata Dora mult prea des.
Înainte de Lăsata secului pentru postul Paștelui, cum iubirea noastră era fierbinte, m-am trezit că-mi spune viitorul bărbat că-s invitată la masă de doamna mă-sa și că vine să mă ia cam pe la 13.30 de la cămin. Păi, nu mă duc eu la masă? Mă duc...
Ș-uite-așa am mers eu la bibliotecă dimineața, am citit oleacă, apoi am venit cu Dora la cămin, mi-am făcut tradiționalul duș cu apă rece, m-am gătit frumos ca de vizită și m-am pus pe așteptat. Și am așteptat, nenică! Omul nu a mai venit.
Furioasă ca dracu și flămândă peste fire, m-am răzbunat prăjind o bucată de carne de porc pe care am glojdit-o cu o căpățână de usturoi spartă cu pumnul pe marginea mesei la al cărei capăt, Dora încerca fără prea mult succes să facă un conspect.
Degeaba a deschis ea geamul, în zadar m-am spălat eu pe dinți după ce m-am înfruptat din jumatea de kil de usturoi care a însoțit unsuroasa halcă de friptură pe care am înghițit-o fără remușcări, putoarea a făcut-o până și pe colega noastră ucraineancă să lăcrimeze înainte de a-și arunca niște țoale pe ea și să dispară exasperată în oraș.
,,Ah, ce mi-ar plăcea să vină Nelu acuma și tu să duhnești în halul ăsta. Mamă, ce bine ar fi! Să văd eu ce faci atunci” îmi spune Dora turbată de nervi și sufocată de vaporii de mujdei. ,,Vine pe mă-sa!” am trântit-o furioasă. ,,Și dacă vine ce? Eu l-am așteptat, n-a venit, am mâncat și gata. Așa mănânc eu, așa că să mă pupe în cur!” am mai adăugat și mi-am văzut de citit.
Nu vă mai spun cât am trântit în ziua aia, ce înjurături de mamă, neam adormit și neadormit de la maimuță la robot am  scos pe gura împuțită iremediabil. Am citit și am înjurat, am râgâit spre oroarea Dorei, apoi am mai înjurat umpic până la lăsarea serii când mi-am mai făcut un duș rece, apoi m-am băgat la pijama să mai citesc oleacă în pat.
Pe la 7.30 se aud ciocănituri la ușă. ,,Să vezi ce râd dacă e Nelu”, spune Dora cu un rânjet malefic pe chip. ,,Lăcrămioara e supărată, nu?” aud vocea lui Nelu pe holul camerei și mă azvârl sub plapumă prefăcându-mă că dorm.
Cu plapuma în cap, o zăresc pe Dora așezată pe marginea patului cu un interes nedisimulat întins pe față, zâmbind răutăcios în așteptarea momentului în care aveam să deschid gura spre răpunerea iubitului venit să-și ceară iertare că nu mai ajunsese la prânz, dar venise totuși.
După vreo 10 minute de scuze și rugăminți de iertare, de frică să nu mor sufocată de mirosul propriu de sub plapumă, scot capul și mă ridic în capul oaselor gata să eliberez toată putoarea de usturoi și numai ce-l aud pe Nelu: ,,Aoleo, Lăcrămioara, să mă ierți, dar eu am mâncat niște chiftele și aveau cam mult usturoi!”
În patul aflat în partea cealaltă a camerei, Dora trântește cartea pe care se prefăcea că o citește și izbucnește -,,Pur și simplu nu se poate așa ceva!”- apoi iese izbind ușa de sare tencuiala de pe perete.
În seara aia am plecat cu Nelu la el acasă și am lăsat-o pe prietena mea să respire în voie după ce a aerisit vreo oră camera, până când aerul a redevenit respirabil.
,,Cum dracu” vă suportați?” m-a întrebat când m-am întors a doua zi. ,,Iete-așa!” i-am răsuflat în față cu ce mai rămăsese din putoarea de usturoi. Ce face iubirea din om!
În seara asta eu am mâncat niște pește cu mujdei, iar Nelu și băieții noștri o salată cu o găleată de ceapă roșie. Vine cineva în vizită?

miercuri, 19 octombrie 2016

Sunt o babă



Când am răspuns astăzi unui comentariu pe Facebook nici gând să mi-o amintesc pe autoarea acestuia, o absolventă de acum mai bine de 10 ani.
Am remarcat numai că e prietena Brânduşei, o altă fostă elevă pe care mi-o amintesc foarte bine pentru că am pregătit-o pentru facultate şi am fost mândră tare când a fost admisă la buget, dar şi pentru că a fost protagonista unei scene care mă mai bântuie şi acum.
Era toamna anului 2003 şi trecuse numai un an de la naşterea fiului meu cel mic. Am intrat în clasa lor cu inima strânsă fiindcă erau a 12-a şi diriginta insistase să-i preiau ca să-i pregătesc bine pentru Bac, după cea avuseseră doar suplinitori până atunci.
M-am prezentat, aşadar, şi le-am spus că aveam 35 de ani şi doi băieţi, dar mai ales că mi-era dor de copilul meu de numai un an, aşa că s-ar putea să nu fiu mereu în apele mele, că trebuie să ciocăne la uşă dacă întârzie şi să-şi facă mereu tema, că-mi filează o lampă dacă nu o fac.
Ne-am înţeles destul de bine şi deşi erau mulţi în clasă, orele mergeau ca unse, căci erau drăguţi şi preocupaţi, nu de alta, dar cred că i-ar fi executat diriga lor de-ar fi mişcat vreunu' în front.
În iarna aia, feşioniştii din toată lumea şi-au pus neuronu' cu axonii în sus rău de tot şi-au venit cu ideea ca fetele să poarte ghete de box -  fără toc, tălpi mai plate şi mai netede ca obrazul de fată mare, şireturi de la vârfuri pănă la genunchi, preferabil de culori cât mai ţipătoare- de-o urâciune care-mi supunea retina la perversiuni din cele mai grave.
Eh, într-o zi cu ger necruţător şi dispoziţie mai proastă, mă trezesc că de sub prima bancă de la uşă scot limba la mine o pereche de ghete de box de un roşu aşa aprins că s-ar fi zărit de pe lună ca Marele Zid chinezesc- erau în picioarele colegei de bancă a Brânduşei.
Aşa de intensă a fost izbitura în ochi, că aproape că m-am temut că mi se-nvineţesc ochii de la ea, dar am reuşit cumva să nu spun nicio răutate, lucru tare rar la o aspidă ca mine. Cred că aş fi reuşit chiar să ignor ghetele dacă pe la jumătatea orei, vaşnica lor posesoare nu începea să le bâţâie de parcă voia cu tot dinadinsu' să mă bage în boală.
Şi dacă tot erau în vârful listei mele de,,cele mai hidoase" articole vestimentare ever, mă trezesc remarcând în gura mare faptul că sigur ghetele sunt mai vizibile ca piramidele din Egipt. Mare greşeală!
,,Ete, na! Ce-oţi vrea, doamnă, să port acu'? Doar n-am 35 de ani să mi se fi terminat viaţa!", vine replica imediată a posesoarei ciubotelor.
Cu ochelarii pe vârful nasului, aud zăngănitul feţei mele căzute pe jos sunând mai strident ca al unui capac de cratiţă pe gresie. Brânduşa, colega de bancă a feşonistei, îi năpusteşte un cot adânc în coaste şi se apleacă la urechea ei spunându-i că fix 35 de ani am eu.
Un scurt moment de panică străbate feţişoara simpatică a mâţei încălţate, apoi se regrupează şi drege busuiocul: ,,Haideţi, doamna, că n-am vrut să sune aşa. Înţelegeţi dumneavoastră!"
Abia ridicată de pe jos, faţa mea cred că spunea că nu prea înţeleg, aşa că o aud adăugând instantaneu:
,,Adică am vrut să spun că doar nu-s măritată, să am vreo doi copii şi să nu mai am ce să aştept de la viaţă!"
Brânduşa beleşte ochii ei cei verzi cât cepele, apoi se dă cu capul de bancă renunţând să o mai înghiontească, poate de teamă să nu dea aia cu mucii în fasole şi mai rău, eu izbucnesc în râs, iar restul clasei nu prea ştie ce să mai facă.
Că viaţa mea era deja terminată la 35 de ani nu-i mare bai, dar problema mea acum e alta. Nu cumva autoarea comentariului de astăzi e purtătoarea de ghete roşii de box de acum 13 ani?
Şi dacă ea este, într-adevăr, vă daţi seama ce crede despre mine acum că nici măcar nu am recunoscut-o?

luni, 17 octombrie 2016

Ce-i în neregulă cu adulţii?



Helău, pipăl, cum adică ce-i în neregulă cu adulţii? Ia mai scuturaţi oleacă din cap! Nu cumva trebuie să reformulăm: E ceva ÎN REGULĂ cu noi adulţii?
Dacă-i ascultăm pe elevii mei, zău că ni se face ruşine. Urlăm mai mereu, avem prea multă dreptate şi prea des, de asemenea, ba chiar şi când nu avem dreptate, insistăm că am avea, refuzând să ascultăm argumentele pe care ni le-ar putea oferi copiii noştri sau ai altora.
Ne înghesuim în transportul în comun, ţipându-ne dreptul la locuri pe scaune în timp ce rupem glezne cu trolere mai grele ca un vagon CFR, blocăm accesul în curţile spitalelor cu maşinile noastre parcate aiurea, înjurăm cu nonşalansă mai ales când noi facem greşeli în trafic, ca să nu mai spunem că n-am deschide geamurile nici dacă ar mai o singură moleculă de oxigen rămasă în tot troleibuzul de frica atotputernicului curent.
Despre ce se petrece acasă nici măcar nu cred că mai trebui să aducem vorba. Sigur că toţi ne-am plâns cândva că nu ne înţeleg părinţii, dar acum ca adulţi nu facem mare efort să ne schimbăm perspectiva, îmbrăţişând-o, fie şi pentru câteva clipe, pe cea a copiilor noştri.

Sigur că viaţa lor poate părea infinit mai uşoară decât cea pe care am avut-o noi în anii '80, dar numai fiindcă încercăm să le oferim confortul care ne-a lipsit nouă, nu înseamnă că ştim ce îţi doresc mai mult. Iar ei îşi doresc să fie ascultaţi, ca opiniile lor să conteze şi ca noi să dăm dovadă de empatie, mai precis să ne punem în locul lor.
Eu am încercat să o fac astăzi când i-am auzit spunând că părinţii nu au timp pentru proprii copii. Vă daţi seama cât de tragic este ca nişte adolescenţi de 18 ani să considere aproape în unanimitate că părinţii nu au timp pentru ei?

Asta mi-a amintit de o elevă care nu a avut nicio problemă să găsească 50 de lei în portofelul bine căptuşit, dar îmi spunea anul trecut că s-a săturat să mănânce piure pe pâine, că mama oricum nu găteşte niciodată decât o fiertură pentru câine pe care, credea ea, îl iubeşte mai mult decât pe ea.
Şi dacă avem prea puţină încredere în ei? Libertatea pe care ei şi-o doresc ar putea să nu fie un lucru atât de înspăimântător cum credem noi, părinţii care-i ducem cu maşina la şcoală, de parcă transportul în comun ar fi o ameninţare de moarte.

Ce ar putea ei să facă cu această libertate pe care o cer aşa vehement? Da' noi ce am făcut cu ea? Am tot ales pentru ei şcoli, cursuri opţionale, sporturi şi activităţi, le-am impus religia sau tovărăşiile până când au crescut suficient de mari să nu ne mai asculte, iar atunci am intrat în vrie, îndepărtându-ne de ei ca de nişte străini cu care nu mai simţim că rezonăm sau, mai rău, am perseverat în a le impune propriile opinii minunându-ne că am retezat orice punte de comunicare cu ei.
Elevii mei, aşa imaturi cum par adulţilor, au avut azi destul discernământ încât să separe regulile părinţilor lor pe care le găsesc absurde, de cele pe care ei înşişi le vor aplica atunci când vor fi părinţi, iar eu cred că nu e puţin lucru să poţi gândi suficient de obiectiv şi empatic să stabileşti acest set de reguli de bază:


Nu de simpatie, ci de empatie duc lipsă mulţi dintre copiii noştri, de timp petrecut împreună cu ei, de atenţie, de uimirea de a râde cu un adult, de încredere în ei, de bună-dispoziţie.
Ai mei de la şcoală spun că se hlizesc la orele mele ca la stand-up, aşa că în loc de poze, data viitoare poate mă înregistrez să vă distrez şi pe voi că la ei m-am făcut destul de râs.
I'll be back!

duminică, 16 octombrie 2016

Plouă, plouă, babele se ouă?



Chiar a venit toamna. Plouă de simţi că ţi se-nmoaie oasele, copiii ajung la şcoală cu budigăii uzi până la jumătatea gambelor, prost dispuşi, de multe ori cu mari întârzieri şi plini de nervi mai ceva ca adulţii de la atâta aşteptat prin staţiile de maşină.
Adormiţi în faţa calculatoarelor abia spre ziuă, se trezesc pe fugă şi ajung în clase cu maţele ghiorţăinde, ochii cârpâţi de somn, zombalăi în căutarea unei cafele de la aparatul de pe hol în care înghesuie bancnote mototolite prin fundul buzunarelor ca să-şi cumpere câţiva mililitri de zeamă neagră, înecată în zahăr care să le alunge somnul din vene.
Cei mai mulţi nu au la ei pacheţele de senvişuri; mame prea grăbite sau sătule de atâta maternitate nu mai fac decât rareori efortul de a mânji două felii de pâine cu unt pentru a azvârli apoi nişte caşcaval şi o felie de şuncă între ele.
Părinţii găsesc în schimb în portofele bancnote de 5 sau 10 lei, uneori şi mai mult, care iau calea buzunarelor copiilor, aceiaşi care se clătesc pe maţe cu Cola la ora 7.30, alungând pe gât resturi de biscuiţi, merdenele sau covrigi, cât să le umple burţile şi să uite de foame până pe la prânz când se vor propti la McDonalds-ul de la Obor.
Pe feţele unora dintre ei nu se citeşte mai nimic. Sunt dezolaţi şi dezolanţi. Nu-ţi pot spune de ce dragostea vindecă răni, dar îşi fac fotografii cu colegii în fiecare pauză şi le postează pe Facebook mimând sentimente de multe ori inexistente.
Noi umblăm la fel de dezabuzaţi de lipsa lor de interes, căutăm soluţii sau nici măcar nu ridicăm un deget mulţumindu-ne să luăm salarii jalnice pentru care nu facem nici noi nimic. Sâc!
Andreea, Alin, Andra şi Tina
Şi totuşi ce sursă inepuizabilă de minunare sunt aceşti copii! Nu mai departe de lunea trecută am avut o lecţie de drepturile omului despre avort, pornind de la controversa legii poloneze de incriminare a avortului. Am discutat pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe un articol al unui medic ginecolog care tot drepturile omului le invocă atunci când refuză să facă avorturi la cerere.
Adversarii avortului prezintă o listă de efecte secundare care ar face suferinzii de PTS(Post-traumatic syndrome) să roşească, iar militarii să se-ntrebe dacă nu cumva e preferabil să-ţi vezi camarazii rupţi în bucăţi de mine anti-personal decât să treci printr-o întrerupere de sarcină.
Nu puţine au fost opiniile bozierilor mei, dar cea care m-a lăsat bujbei a venit de la Vali, care-mi aminteşte atât de mult de propriul meu fiu mai mic: ,,Mi se pare aşa ipocrit", a spus bozierul meu, ,,să reproşezi unei femei că decide să întrerupă o sarcină nedorită fiindcă, vezi doamne, asta e crimă, dar să decorezi militarii care sunt plătitţi tocmai ca să ucidă cu sânge rele. DACĂ INVOCI DREPTUL LA VIAŢĂ AL FĂTULUI, ATUNCI TREBUIE SĂ RESPECŢI DREPTUL LA VIAŢĂ AL INAMICULUI ŞI SĂ NU-L UCIZI."
Recunosc fără ruşine că niciodată nu mă gândisem să abordez  aşa problematica asta a avortului, nici nu-mi mai fusese înainte punctată aşa ipocrizia sistemelor care acceptă fără remuşcare oroarea războiului, dar condamnă nemilos întreruperea de sarcină în numele aceluiaşi drept.
Cristi, Răzvan, Robert şi Mitruş
Cum naiba să nu-i iubeşti? De ce nu i-ai iubi când poate tocmai de asta au nevoie când ajung în clase plouaţi, înfriguraţi, de multe ori flămânzi sau însinguraţi, dornici să fie auziţi, singuratici într-o lume autistă sau veseli în mijlocul unei lumi care parcă s-a pornit împotriva lor.
Eu am mâine de la 7.30 oră cu bozierii mei, copiii mei de la alte mame, şi abia aştept să văd ce-mi mai spun. Nu de alta, dar să vă mai spun şi vouă.  

  

marți, 11 octombrie 2016

Ziua Internaţională a Fetelor

Ei, da! Aţi trăit s-o vedeţi şi p-asta!O misogină scrie despre fete de Ziua Internaţională a fetelor.
În calitate de misogină de talie mondială, cunoscută în toate mediile pentru opiniile ei de mare angajament, am fost nu doar o dată întrebată de câte un elev care voia să-mi dea la operaţie: Eh, şi ce aţi fi făcut dacă nu aveaţi băieţi, dacă aţi fi avut fete?
Iete, un rahat făceam! Ce să fac? Le-aş fi pupat tălpiţele şi le-aş fi supt degeţelele, exact aşa cum am făcut-o cu băieţii mei, le-aş fi căutat haine care să le pună în evidenţă culoarea ochilor şi blondul părului, le-aş fi făcut bunătăţi şi le-aş fi mângâiat când erau bolnave sau sănătoase, treze sau adormite, răutăcioase sau blânduţe, întocmai cum am făcut şi când i-am crescut pe băieţi.
Sigur că dorinţa de aduce pe lume copii este în mare măsură una egoistă, dar aceea de a avea băieţi nu a fost aşa. Pentru mine personal, poate că ar fi fost mai bine să am fete; sunt, de multe ori, mai docile şi mai ordonate decât băieţii, sigur sunt mai ataşate de părinţi şi comunică mai bine cu mamele, păstrează mai mult şi mai bine relaţia cu familia.
Nu mai spun câte am fi făcut împreună prin bucătărie, templul meu pe care nu-l împart cu băieţii care-s total dezinteresaţi de asemenea activităţi pe care le califică drept ,,mămeşti". Cel mai probabil fetele nu ar fi găsit niciun motiv pentru care să mă ,,deranjeze" de la treburile casnice, dar aşa am eu iluzii când mă mai gândesc what if.
De Ziua Fetelor recunosc: NU AM VRUT FETE FIINDCĂ VIAŢA LOR E MAI GREA.
Ia, nu mai strâmbaţi atâta din nas că ăsta e adevărul! Dacă sunt urâte, viaţa e de cele mai multe ori necruţătoare cu ele şi comentariile pe care le vor auzi le vor face biata existenţă încă şi mai mizeră.
Poate au noroc şi sunt şi proaste. Aşa măcar nu-şi dau seama când sunt ciuca bătăii de joc, nu? Şi slute şi proaste ca noaptea, deja sună a blestem drăcesc şi parcă nici mie nu-mi vine să mă gândesc la aşa o perspectivă.
Atunci frumoase şi proaste. Băbăete, nici nu ştiu ce să spun la asemenea gând. Adicăăăă...aşa...un fel de Bianca Drăguşanu? Şi care e gheşeftu'? Oricât de decorativă ar fi o femeie, inevitabilul se întâmplă, timpul trece şi nu întotdeuna în favoarea ei. În plus, nu cred că duce lumea lipsă de femei ca bibelourile: lucioase peste fire şi tot aşa de goale la interior. Deci- PAS!
Frumoase şi deştepte? Păi, cine naiba o să creadă că se poate? Majoritatea nu se vor deranja măcar să verifice dacă ambalajul vine şi cu ceva subtanţă cenuşie la mansardă, ba chiar vor refuza să accepte evidenţa, continuând etichetarea stupidă- Moamăăă, ce bucăţicăăă!
Deştepte şi urâte? Uite o combinaţie destul de reuşită. În mod tragic, s-ar putea să fie tocmai acea mermeleală pe care să fie mai toţi dispuşi să o accepte- Măăăiii, sărăcuţa de ea! Ce femeie deşteaptă, dom'le! Măcar umpic să fi fost mai chipoasă, parcă altfel ar fi stat lucrurile. În plus, cu minunile pe care le poate face acum machiajul, unsă bine şi retuşată, o urâtă deşteaptă sigur ar reuşi să se pună în evidenţă mai bine decât o proastă frumoasă.
Vedeţi câte dileme pot să apese existenţa unei fete? La ele se adaugă silueta, stilul, părul şi câte şi mai câte.
Pe când bărbaţii trebuie ,,să fie oleacă mai frumoşi decât dracul:" Şi dacă au o burtă de bere care ar ruşina o femeie gravidă în ultima lună, tot simpatici par, nu-i aşa?
Cum adică au curu' mic? Păi, ce le trebuie mai mare? Ce ei sunt femei să conteze dacă au sau nu pulpele suficient de musculoase ca să poarte pantalonii ăia mulaţi? Ete naaaa, şi ce dacă picioarele lor sunt asemenea unor grisine necăjite storcite în cracii pantalonilor care par direct pictaţi pe piele!
Mai ziceţi o dată! Ăăăă, de ce sunt băieţii ridicoli cu pantalonaşii de trening lipiţi de părţile anatomice? Ah, da, aveţi dreptate că nici nu prea au de ce se lipi nădrăgeii de tricot. Şi cui îi pasă? Offff, nu pricepeţi nimic- sunt BĂIEŢI şi la ei pot să arate oricât de tâmp cu ghete roşii de motani încălţaţi şi budigăi de tricot adânc vârâţi sub limbile belite ale ghetelor muiate parcă în vopsea de ouă.
Ia, imaginaţi-vă o tânără burtoasă cu bluza înfiptă în pantalonii îngropaţi în şuncile de pe burtă şi ciuboţele de plastic colorat în simteală! Sigur că s-ar întoarce nenumărate capete după ea şi nu puţine ar fi comentariile ce i-ar fi adresate.
Să ridice mâna cine a auzit vreodată să fie un bărbat aprostrofat pentru gusturile lui de căcat, pentru pântecele care i se revarsă generos peste budigăi sau pentru gusturile lui dubioase în materie de hair styling. Vedeţi acum de ce nu am vrut eu fete? Ca să nu le pipăie nimeni pe stradă sau în înghesuiala transportului în comun; ca să nu le îndemne nimeni pe stradă sau în parc să performeze servicii sexuale unor masculi fără control sau bun-simţ; ca să nu se lupte cu sisteme revolute care încă mai cred cu străşnicie că bărbaţii merită salarii şi poziţii mai bune în firme conduse tot de bărbaţi.
Nu vă place că-s misogină? Cum dracu' să nu fiu când văd atâtea fete care în loc să-şi trăiască adolescenţa cu bucuria acelei frumuseţi pe care doar vârsta ţi-o poate da, se ung cu asemenea cantităţi de machiaj, de nu mai rămâne nimic din trăsăturile lor nealterate încă de trecerea vremii?
Cum să-mi treacă misoginismul când ştiu câte adolescente trăiesc în umbra unor ,,masculi" feroce cărora le permit să le decidă viaţa, plimbările, ieşirile cu prietenele, excursiile sau chiar participarea la Balul Bobocilor sau la cel de absolvire?
Sunt misogină? DA! Am mare boală pe toate cele care nu îşi cunosc drepturile şi nu şi le cer. Nu le suport pe cele care îşi vând tinereţea ca pe o halcă de carne cui oferă mai mult. Nu-mi plac femeile care nu-şi înţeleg puterea, rolul formator şi responsabilităţile pe care le au faţă de alte femei.
E Ziua Internaţională a Fetelor şi nu ştiam de ea, căci  abia în 2012 a început să fie sărbătorită pentru ca lumea să devină mai conştientă de drepturile fetelor, multe vândute ca o marfă, abuzate mai ceva ca animalele, controlate ca deţinutele, anulate ca nişte rebuturi biologice.
LA MULŢI ANI FETELOR MELE DE LA ŞCOALĂ!
LA MULŢI ANI TUTUROR FETELOR!