marți, 10 octombrie 2017

Poveste horror cu o capră scelerată



Am citit și eu ca tot puiul de român Capra cu trei iezi și sincer vă spun că numai asta poate fi explicația pentru toate problemele mele cu nervii de până acum. Nu doar că m-a pus tovarășa învățătoare s-o citesc, dar când eram la grădiniță, tovarășa educatoare ne-a adunat pe toți copiii în clasă, ne-a pus cu mânuțele la spate pe scăunele și ne-a proiectat filmulețul de desenate animate în care mama capră îl pârlește pe lupul ticălos la foc mic și privește oroarea împreună cu iedul cel mic, la fel de scelerat ca ea. Noi am bătut din palme și ne-am bucurat că l-a mierlit pe lup, dar acum știu că așa a început sfârșitul neuronilor mei.
S-o luăm cu începutul. În primul rând că familia caprei nu era una tradițională. Țapul, capul familiei, s-a sustras de la îndatoririle părintești după ce a profitat de naivitatea bietei capre pe care a lăsat-o apoi să crească toți cei 3 iezi aflați la vârsta delicată a adolescenței fără pensie alimentară sau suport psihologic.
Acest lucru nu a împiedicat-o pe capră să fie independentă material și emoțional, fiind singura susținătoare legală a familiei pe care o hrănea cu ce putea și ea:
,,Frunze-n buze,/ 
Lapte-n ţâţe,/ Drob de sare/ În spinare, /Mălăieş/ În călcăieş,/ Smoc de flori /Pe subsuori.

Sigur, nu este de aprobat faptul că în cursul achiziționării celor necesare susținerii celor 3 minori, capra era nevoită să-i închidă singuri în casă, dar trebuie notat că la momentul respectiv, nu erau agenții de beibisiting căpresc. 
Pe de altă parte, acest fapt ar putea fi responsabil pentru comportamentul rebel al celor 2 iezi mai mari care, marcați de pierderea autorității paterne, se revoltă și împotriva celei materne prin deschiderea ușii, ceea ce atrage după sine drama, mai precis pe lupul cel hămesit.
Probabil tot din pricina stării de disconfort provocată de absența figurii paterne țăpești, cei doi iezi adolescenți supun constant iedul cel mic unui bullying dezgustător și, de asemenea, unei evidente discriminări de vârstă, desconsiderându-i opiniile pertinente și batjocorindu-l fără remușcare.
O întreagă discuție ar merita purtată în jurul caracterului infect al personajului ,,lupul”, ființă mai lacomă ca un politician, un mascul tipic, lipsit de empatie, dar suficient de viclean încât să convingă cei doi iezi adolescenți să încalce promisiunea făcută sărmanei lor mame, și așa victima unui țap macho și iresponsabil.
Când nenorocirea lovește această familie, marcată oricum de abandonul patern, singura soluție ce rămâne la îndemâna mamei și iedului supraviețuitor este răzbunarea. 
În scene parcă desprinse din filmele horror de serie B, capra complotează împotriva lupului pe care îl atrage într-o capcană profitând de lăcomia lui proverbială și, după ce îl îmbuibă cu bucate tradiționale, îl privește cum arde de viu, refuzându-i salvarea.
Cel mai grav este că această capră întinează valorile noastre creștin ortodoxe, pretextând că îl invită pe lup la pomana bieților ei iezi și împlinește ritualul păgân al arderii păcătosului într-o zi care ar fi trebuit dedicată slujbelor creștinești, colivei și rugăciunilor pentru iertarea păcatelor celor duși dintre...ea.
Crescând cu aceste lecturi, cred că este lesne de înțeles de ce am ajuns o depresivă cu asemenea tendințe maniacale, încât dacă văd femei abuzate, îmi amintesc pe dată de mama singură cu 3 iezi și mă ia așa un val de revoltă, de plâng râuri de lacrimi și muci.

miercuri, 27 septembrie 2017

Troll de Baicului




Home is where the heart is. Frecție, taică! Home is where the kitchen is! 
Vinerea e zi sfântă de lăfăit în crătiți, de supeciorbe, de tocănițe, de felul1+2/cină/aperitive/desert. După amiezele de vineri miros frumos a legume tunse scurt, să-ncapă în crătiți sub sosuri, de pătrunjel tocat și leuștean pus cu castronul.
Vinerea nu-mi pasă de altceva decât de crătițile duduind pe foc, de sfârâitul focului de aragaz si de mirodeniile pe care trebuie să le arunc sub capacele care tresaltă de atâta abur și așteptare.
Vinerea nu prea ascult nici măcar ce sporovăiește Pavel după ce vine de la școală, iar el, enervat de indiferența mea de bucătăreasă îndârjită, renunță să mă mai bată la cap și se pune pe trăncănit cu pisica în timp ce se aleargă cu ea dintr-o cameră-ntr-alta.
Într-o zi d-asta, mă găsește fimio cu un morman de morcovi pregătiți de ghiveci, vreo 2 verze, niscai borș de făcut și niște sos de paste pus pe foc la scăzut. Eu hârști-hârști retez nemiloasă destine de morcovi, el își spune poveștile de clasă, eu fleoșca-fleoșca prin crătiți cu linguroiul, el dă-i înainte cu trăncăneala.
Tot izbind de zor cuțitul de tocător, realizez că a dispărut și nu mai vorbește cu mine, dar îl aud în sufragerie spunându-i mâței: ,,Ia, spune, fă sormeo, tu ce vrei să te faci când te faci mare?”
Pisica miaună disperată, semn că e probabil în brațele lui Pavel care se aude apoi pupând-o în rafale scurte- țoc,țoc,țoc,țoc.
,,Termină, că omori mâța!”-strig din bucătărie dând cu cuțitul în tocător mai să-l tai și p-ăla de așa mieuneală ce răzbate de alături.
Țoc-țoc-țoc, liniște, mâța mă strigă disperată, țocăială, apoi pisica zdupăie spre dormitor abia scăpată de mitraliera de pupături, dar fugărită de câinele care în goană se izbește de toți pereții holului.
,,Mamaaaaa, când mă fac mare pot să mă fac pinguin?”
Zbang, se-nfige lama până la prăsele în tocător. Mă chinui enervată să smulg fierul din strânsoarea lemnului.
,,Nu, mămică, nu poți să te faci pinguin.”
,,Nu zici tu că pot să mă fac orice vreau eu când mă fac mare? Eu vreau să mă fac pinguin”
Ș-așa am despicat eu tocătorul fix pe jumătate.

miercuri, 20 septembrie 2017

Profesor modest visez hârtie igienică



Sunt un om așa simplu, încât până și visele mele sunt de-o banalitate vecină cu prostia. Una dintre fanteziile mele este să predau cândva într-o școală în care să fie hârtie igienică la toaletă. Și săpun. Chiar și d-ăla ,,Cheia”, din cel lichid de costă 5 lei 10 litri sau unul tare ca o pietricică pe care trebuie s-o freci vârtos să elibereze o duhoare sinistră, dar să facă spume și să spele mâinile după ce te-ai frecat de catedre pline de cretă și jeg pe care au stat în pauze câteva zeci de cururi de copii.
De toalete nu mai spun. Doamne Dumnezeule mare și Tu Măicuța Domnului Iisus Hristos, ajută-mi și mie să ajung în raiul liceelor unde pe vasele de veceu să fie colaci, iar pe perete să troneze un băț cu un sul de hârtie înfipt în el.
Ce fericire trebuie să fie să intri într-o cabină de veceu și să vezi un ditamai sulul de curpapir gri, d-ăla tare pentru cururi puse pe treabă sau din cel fucsia de-ți colorează popoul în dubioase nuanțe de roz de parcă numai acadele Chupa-Chups ai ținut între ,,obrăjori”.
Asta ar însemna să nu mai defilezi pe holul școlii cu igienica în mână, strecurându-te ,,discret” printre elevii care tot strigă sărumânuri după tine în timp ce tu abia nimerești să răspunzi de-ncordată ce ești să nu te scapi pe tine.
Dar cum ar fi să poți și trage apa? Doooooaaaamneeee, ce vis frumos ar fi să apeși butonul bazinului și chiar să auzi cascada apei ducând la vale pișălăul sau mai rău!
Ăsta-i cel mai nou vis al meu: să trag apa și ea să vină năvalnică, de nebună, direct în gura canalului. Asta după aventura de azi când m-am fofilat cu 5 minute mai devreme de la o oră să nu prind cele 2 toalete de fete deja ocupate, apoi am intrat camuflată într-o cabină și am reușit să scap de cele 13 cafele și o jumătate de litru de apă, fără să-mi susur lichidele în timp ce 10 eleve bat nervos în ușă.
Am înjurat copios printre dinți poziția de contorsionistă în care abia am reușit să mă ușurez, dar și pe fetele care nu trăseseră apa în pauza anterioară, după care m-am aranjat gigea iar și am apăsat butonul magic al bazinului. STUPOARE! CIUCIU APĂ!
În vas plutea o oranjadă densă, rezultatul multor vezici golite încă de dimineață și oricât apăsam eu butonul, niciun strop nu se-ncumeta să străbată țevile și să umple bazinul.
ȚÂÂÂÂÂÂÂRRRRR! se aude și soneria de ieșire, apoi primele glasuri de elevi pe hol. Haida, Lăcrămioaro! După o matură chibzuință de cam 3 secunde, am întredeschis ușa sperând să nu dau nas în nas cu vreuna dintre elevele mele care să intre în toaletă după mine. De data asta am avut noroc; nu era nicio coadă la veceu, eu m-am spălat pe gheare cu apă rece și bună de izvor, apoi am șerpuit pe lângă perete către cancelarie rugându-mă să nu mă vadă nimeni că am fost acolo să contribui la oranjada generalizată.
În timp ce mă ștergeam cu al țâșpelea șervețel umed pe mâini, am visat cu ochii deschiși la o toaletă mare, cu veceu cu colac, hârtie igienică, o bucată zdravănă de săpun și apă, multă apă în bazin care să spele oranjada.

luni, 11 septembrie 2017

S-a belit fengșuiu

Când ai 15 ani și e prima ta zi de liceu, razi de seara până la os cele 53 de fire de barbă blondă care oricum nu se văd și scapi discret din greșeală 1/4 dintr-o sticlă de after-shave pe mutră.
Apoi probezi toți blugii de 2 ori și vreo 5 cămăși, după care te hotărăști să nu mergi cu blugi și să iei altă cămașă din dulap. Dimineața, binențeles că te răzgândești și înșfaci blugii negri, schimbi iar cămașa și petreci vreo 15 minute aranjându-ți manșetele blugilor.
Gataaaa! Acum poți pleca liniștit la festivitatea de deschidere a celor mai mișto 4 ani din viața ta.
La liceu e mega bine; nu ai niciun prof ,,comunist” (așa spun ăia de la clasa a X-a și Clara care știe tot ce mișcă în CN M. Viteazu), fetele sunt ok, ceilalți 4 băieți cu care împarți clasa sunt mai timizi ca tine (dacă ai noroc căcălău, chiar ți se poate întâmpla una ca asta), diriga e cool deși e bătrână (o babă de-o seamă cu mă-ta, 50ish) și cum prima zi nu e tocmai ,,o zi”, tu și noii tăi colegi vă cărați după 2 ore la cel mai apropiat KFC.
Tu mergi acolo doar ca să te afli-n treabă că nu mai halești fast food pentru că-ți tuflește proaspătul tău six pack, de parcă ai merge la liceu numai la bustul gol să-ți vadă toate fetele mușchiuleții iar cele 5 aripioare i-ar transforma brusc într-o piftie tremurândă.
Ești chill când intri cu tovarășu tău Denis, singurii doi băieți ce mână o hoardă de fete spre mesele din KFC, și deodată auzi:
- Paveeeeeeel! Paveeeel! Ce faci, mămică?
Satana însuși și-a băgat moțul cozii lui negre și când te-ntorci împietrit spre celălalt colț al sălii dai cu ochii de mă-ta care-ți face disperată cu mâna.
Se holbează fetele, se chiorăște și Denis, mă-ta râde răsturnată pe o banchetă cu gașca ei de elevi de a 12-a care se sufocă și ei de răs, iar tu te gândești repede: Dă, Doamne, să nu vrea să mă și pupe!


duminică, 10 septembrie 2017

Hai cu școala!


Intru în cameră la Pavel astăzi. Șoc și groază! Copilul zace în pat holbându-se la tavan în nemișcare.
- Ce faci mămică, ți-e rău?
- Ete na, nuuuu! Mama, îmi dai și mie o carte? Ceva ușurel așa.
Inima mea s-a oprit în piept, apoi brusc a început să pompeze tot sângele spre creier, urnindu-i rotițele și ungându-i angrenajele înțepenite de săptămânile de vacanță. 
Să fie ceva SF, să-i dau oare fantasy? Dar parcă mai bine ar merge un thriller, ceva care să-l prindă de la primele pagini cum a fost Reverte. Sau poate în genul lui Miss Peregrine?
Nu, nu tot fantasy, ce-ar fi să-ncerc Hoțul de cărți sau o carte polițistă mai bine. Și mai bine ar fi un Neil Gaiman. Da, sigur Gaiman e cel mai potrivit să-i trezească pofta de citit.
Dar ce zic eu să-i trezească, uite că deja s-a trezit. Nu-i târziu nici acum. Și ce dacă am tot încercat până acum degeaba, mai bine mai târziu decât niciodată, să vezi acum ce citește dacă el însuși cere. 
Numai că nu prea știu ce să-i aleg, fir-ar. Mai bine întreb așa pe departe:
- Pavel, mamică, nu mai bine îmi spui tu cam ce fel de carte ai vrea.
- Una mai subțirică.
- Aha. Păi și gen să fie? Thriller, fantasy...
- Nu contează, că vreau să omor păianjenul ăla din colț. La o adică poți să-mi dai și papucul.
Cam asta-i treaba cu copiii. Nimic nu-i ce pare când e vorba de ei, de citit, de relațiile lor cu noi, cu ceilalți. 
Mâine începe un nou an școlar. Pentru mine va fi primul după 20 de ani fără dirigenție și e bine așa, chiar dacă voi simți asta la salariu. E răgazul de care am nevoie să accept că m-am despărțit, fie și numai fizic, de o parte din viața mea, de bozierii mei de la E, de cine am fost până acum și, eventual, să mă reinventez.
Asta cu reinventatul am învățat-o de la cine altcineva decât de la elevii mei, aceiași și mereu alții.

joi, 27 iulie 2017

O mână, două mâini


Mai cutat ca un shar pei și nervos peste fire, Tudose se răstește la Ministrul oilor și altor copitate că vrea să știe care e treaba cu alimentele pe care afară-i vopsită eticheta și-năuntru e mai mult șorici și grăsime decât amelioratori de gust și alte condimente.
Eeeee, ce suntem noi d-ăia de mâna a doua?- se burzuluiește bossul guvernului.
Nu, boss, cum să fim? Totul până la crăpelniță, nenicule. Românul rabdă orice, numai de potolul lui să nu te atingi că se umflă tărâța în el ceva de speriat.
Sigur, e destul de nasol că mulți dintre copiii români se duc la culcare cu mațele lipite de spate de foame după ce au mânat oile sau vacile din zori și până-n seară și apoi tot ce au mâncat a fost o bătaie zdravănă dată de un tată beat lopată sau de ,,stăpânul” la care l-au vândut părinții de sărăcie lucie.
Nu-i prea bine nici că 10 milioane de români nu au toaletă în casă și-s certați cu săpunul așa de tare, încât abia de se-ntâlnesc de câteva ori pe an, când se termină posturile mari și se cuvine să purceadă lăiați la sfânta biserică.
,,Mâncăm mai prost ca în Occident”- titrează televiziunile, întristându-ne mult mai tare ca eliberarea lui Voiculescu sau Relu Fenechiu, băiat bun care a tras câteva milioane bune numai din operațiunea ,,Transformatorul” să alunece lângă cele 900,000 de euroi luați șpagă în cea Siveco.
Nu-i deprimant că nu s-au recuperat prejudiciile de zeci de milioane de euroi produse statului revoltat acum de șoriciul din conserva de la supermarket, dar ne-am putea bate cu UE pentru dreptul de a avea 5 gr în plus în cutia de tablă care găzduiește niscai macrou sau hering.
Tudose nu țipă isterizat la bossul ANAF că nu a recuperat prejudiciile din care, eventual, ar putea asigura niște vaccinuri ca să nu se mai tot umfle la bossul sănătății căruia mai are puțin și-i cere să se care dreacului odată să bage el personal siringa cu vaccinuri prin brațele copiilor neînțepați, dar vrea numele produselor neconforme ca să scoată limba la reprezentanții supermarketurilor, că altceva oricum nu poate face.
Eu zic să ieșim cu furci și coase să le luăm gâtul, ca haiducii, dar să-i jugănim și pe producătorii noștri care fac telemea de oaie din margarină, șuncă presată din zgârciuri, parizer tradițional din oase dizolvate în praf de usturoi și sirop natural de vișine din amidon de porumb.
V-am lăsat că am de ascuțit niște obiecte tăioase după îndemnul popular:
,,Hai, cuțât, cuțât, cuțât/ De trei ori te-am ascuțât/ Pe tocilă de cosoi/ Să iau gâtu' la ciocoi!”

miercuri, 26 iulie 2017

Scurtă lecție de sex


La vreo două săptămâni după ce-l născusem pe Pavel, aud chemarea disperată a lui Matei- MAMAAAA- înșfac plodul și țâșnesc pe balcon să văd cine i-a crăpat capul de țipă așa disperat. I se luminează fața când dă cu ochii de mine ținând guguloiul de frate și se răstește către unul dintre copiii care stăteau cu ochii zgâiți și gurile căscate spre etaj:
- Vezi, bă prostule, că am un frate? Mamaaaa, prostu' ăsta de Alex nu mă credea că am un frate.
-Aha, da, ai un frate. Pot să intru cu el în casă acum? spun obosită și mă întorc la mămiceala gândacului.
Nici nu apuc să-l schimb pe micul căcăcios că aud ușa de la intrare trântindu-se și tenișii zburând în toate părțile, apoi Matei răzbește în sufragerie și se azvârle pe fotoliu în fața mea în timp ce eu încercam să conving gândacul să sugă un pic.
- Nu mai vorbesc niciodată cu boul ăla de Alexandru!
-Matei, acum ce s-a mai întâmplat? încerc să împac și sugarul și copilul de 9 ani.
- Boul ăla spune prostii despre tine și tata. 
Tatăl devine brusc interesat și belicos:
-Ce, măăă? Ce prostii spune, mă, Alexandru de mine și mama?
-Spune că....da, noooo, noooo, chiar nu pot să spun așa ceva.
După ceva codeală și la insistențele mele- doar știi că mie poți să-mi spui orice- Matei spune deodată:
-Cică, ce e prostia asta cu celulele pentru Pavel...
După câteva clipe de derută îmi amintesc explicațiile legate de copii și cum se fac ei, oricum altcumva decât aduși de barză, embrionul rezultat din fecundarea ovulului de către spermatozoizii produși în ouă, cum se dezvoltă în burta mamei și se naște apoi prin vagin.
- Pe mine cel mai mult mă interesează cum ajung spermatozoizii în uter să fecundeze ovulul - spusese atunci și tocmai partea aia i-o încredințasem tatălui care a considerat că e mult prea devreme să aibă o asemenea discuție cu fiso. Iar acum, blond, nervos și încă învelit în carnea de copil se certa cu prietenii la fel de cunoscători într-ale sexului.
 -Alex, zice că...da nu pot să spun așa prostie-roșește, se bâlbâie, apoi o trântește- cică nu e nicio celulă și că tu și tata v-ați futat.
- Poftim? Așa a zis? Ce prostie! , spun calmă, continunând să-l alăptez pe frati-su.
-I-am spus eu că e prost!, jubilează Matei cu ochii lui încă albaștri pe atunci strălucind de bucurie.
- Matei, te duci la Alexandru și-i spui că a zis mă-ta că e prost de moare și că eu cu tacto nu ne-am futat niciodată- pe fața copilului se întinde fericirea.
-Eu cu tacto ne-am futut, așa să-i spui.
- Îîîîîăăă- se aude un icnet de lăngă mine unde stătea tatăl băieților mei.
N-a durat prea mult să lămurim cum e treaba cu organele și numele lor simple din popor, cu sexul și celulele care formează embrionul din care ies apoi jivine ca Pavel sau ca el, chiar unele ca taso care brusc se scufundase în știri până la gât.
Cum gândacul adormise prefăcându-se că suge la sânul meu, m-am ridicat să-l duc în pat cam în același timp cu Matei care vesel nevoie mare mă întreabă:
-Acu' pot să mă duc iar afară?
-Sigur că da. Vii acasă când se aprind felinarele, da?
-Îhî. Mă duc să-i spun lui Alex că tu și tata v-ați futut! 

vineri, 21 iulie 2017

Uneori văd cu mâinile


Orbiți de farduri, etichete de haine și fotografii, abia mai vedem mâinile celor din jur. Cele care scriu postările în care ne scufundăm până la gât capetele prin metrou, cele care întind buchete de flori prin piețele străbătute cu pas mecanic sau cele care se întind înspre noi pe la intersecții unde copii ai nimănui înrobiți de soarele năucitor visează la o înghețată.
Mie îmi plac mâinile. Cele cu palma mare și dește scurte ale fiului meu mare, pentru că recunosc în ele genele mele adunate de la o bunică paternă niciodată întâlnită, dar și cele înguste, cu degete prelungi ale fiului celui mic în a cărui piele albă mă răsfrâng prea des.
Iubesc mâinile mari ale bărbatului meu, lopeți calde de carne în care stă promisiunea mângâierii și cea a încrederii cu care au spălat copiii noștri, ei înșiși firimituri din carnea lor îmbăiate, apoi trase bine cu ulei să se-ndrepte oscioarele cele strâmbe de la somnul din burtă.
Mă uit mereu la mâinile bătrânilor așezați cuminți pe marginea drumului, parcă uitați de viață la cerșit dreptul de a mai respira o zi; articulații deformate de artoze nemiloase, pete amare de maroniu hepatic, vene umfalte în care sângele îngroșat de experiențe își croiește anevoie calea spre mâine.
La capătul celălalt al vieții sunt mâinile elevilor mei; dincolo de unghiile de plastic violent colorat ale fetelor populare, sunt degetele nesigure cu unghii roase până la os ale celor care încă se caută pe sine în tot, cele cu pielițe delicate ce-nconjoară rozul neîncercat al vârfurilor degetelor sau cele vibrante ale băieților care n-au îmbrățișat încă nicio fată.
Și apoi sunt mânuțele copiilor; jucării pitite în palmele părinților poartă ades pe ele mâzgăleli de bomboane recuperate printre băluțe, firimituri de biscuit sau mozoleli de pufuleți amestecate cu praful parcurilor, prințese de plastic purtate nemilos de păr alături de vreun My little poney smotocit, pe care vreo bunică abia a reușit să-l scoată la lumină cu detergent de vase, spălându-l pe furiș cât dormea jivinuța în cine știe ce după-amiază.
Fascinației mele pentru mâini îi datorez și dragostea pentru tot ce făptuit manual, fie că-i un banal călcat de rufe, fie o pâine ieșită de sub apăsarea podului palmei. Pentru mine sunt frumoase torturile strâmbe, experimente culinare eșuate ale unor mame ce-și doresc doar să-și bucure copiii, literele înșirate pe bilețele naive de iubire, șosetele cârpite grăbit sau cele împletite savant de bunici care au răbdare, căci doar răbdarea le-a mai rămas, dulcețurile înfăptuite în borcane cu capace învelite în hârtie cerată și legate cu sfoară în funde firave.
Mi-o închipui ades pe prietena mea Simona sub copacii din grădina de la Breaza învăluită de gheme de toate culorile ce-i alunecă printre andrele sau croșete întrupându-se dintre degetele ei mici în jucării de pisici sau fesuri pentru băieții ei și miracolul ăsta al lucrului mărunt creat de mâinile unui om mă minunează la fel de mult ca literele scurse de sub degetele scriitorului de geniu așezat domol în fața tastaturii.
Până și tatuajele cred că-mi plac atât pentru că sunt îndesate de mâinile artistului sub pielea ce rămâne apoi să spună povestea mai departe, așa cum o spun goblenurile în care se scurg franjuri invizibili de piele pierduți în timp ce acul străpunge mărunt pânza.
Ridicat pe picioarele din spate, cățelul meu își pune capul lui prelung pe mână spre mângâiere; cu aceeași mână am frământat pâine și carnea copiilor mei, am corectat teste, am tricotat, am ținut lumânarea aprinsă ca lumina mamei să-și străpungă drumul în sus, am înfipt în pământ flori și am îmbăiat copiii botezați spre slava vieții și minunare.

joi, 20 iulie 2017

Valerian(ă) și orașul planetei România

După ce a reinaugurat mutarea Centrului de monitorizare a traficului, madam Firea ne-a asigurat că suntem proști cu crăci dacă nu băgăm de seamă că traficul din București este mult superior acum, desigur până în toamnă când din nou va fi mai inferior, Doamne ajută.
Eu am stat prizonieră în mașina 143 cam 20 de minute și vreo 5 semafoare roșu-verde și retur numai ca să trecem de intersecția dna Ghica-Colentina și am avut destul timp să observ unghiile lungi și negre ale bucureșteanului poziționat în fața-mi în dreptul ușii, cele 643 de grame de (poate) haur alb și d-ăla gălbejit care-i decorau încheietura stângă, ceara maronie care-i alunecase generos din ureche pe lob și să inspir aroma indiscretă de tutun împletită în plasticul tricoului cu însemnele lui Real Madrid.
Lângă el urcase cu o stație înainte o donșoară minionă cu un tricouaș din dantelă de poliester generos muiată într-un parfum care-mi făcea ochii să lăcrimeze abundent, în timp ce nasul ba mi se-nfunda, ba se desfunda brutal permițând întregului spectru de misme să se-nfigă nemilos în creierul și așa disperat de răgetele unei dudui care se certa cu copilul din dotare pe bancheta din spate a autobuzului, plesnindu-l periodic peste cap.
Când am fost eliberată din înghesuiala autobuzului, m-am strecurat pe trotuar printre tarabe amenajate din navete din plastic peste care se-nșirau chiloți roz și șosete de plastic, rochițe înflorate, pansamente și pepeni, crăițe strangulate în buchete alături de cârciumărese, legături de mărar și leuștean, ceva roșii și o mână de castraveți.
Am zis bogdaproste când am intrat în sediul CEC unde părintele unei foste eleve s-a răstit bine de tot la mine, apoi m-a informat că statul o fi emis titlul de plată, dar banii nu are de gând să mi-i dea, așa că să mai revin prin toamnă că ei au de lucru, hai pa, că mă plictisești madam.
Jur că abia dacă m-a deranjat apoi în piață cuplul care s-a oprit între tarabe cu un el cu ochii beliți aratându-i femeii tatuata, făcându-și cruci mari până la bietul lui sex pe care-s sigură că și l-a altoit de vreo două ori tot crucindu-se să țină satana departe de neamul lor preavoslavnic, așa să le ajute Dumnezeu.
Cruce mai că mi-aș fi făcut și eu în fața Băneasa Shopping City văzând blonda ravisantă în rochie mulată neagră gata să-i plesnească pe corp când s-a dat jos din Chevroletul parcat pe locurile de handicapat. Lângă ea, dintr-un Peugeot a coborât o familie veselă tare care a țopăit spre intarare, nu înainte de a propti în parbriz un permis de parcare special pentru invalizi.
După toate emoțiile astea artistice, Valerian și orașul celor o mie de planete a intrat la marele fix. Excesiv, hiperbolic până la sminteală, colorat suprarealist, dadaist în intrigă și impecabil realizat ca imagine, filmul lui Besson este tot ce trebuia ca să mă pot întoarce în realitate.
Nu am intrat în sală așteptându-mă la vreo interpretare de Oscar a unui rol de substanță care să-i implice pe protagoniști într-o poveste cutremurătoare de viață sau să-i provoace pe spectatori să-și pună întrebări filosofice despre rostul vieții și tocmai din cauza asta m-am putut bucura de spectacolul efectelor speciale realizate la nivel de excelență, de imaginea picturală, fără pic din adâncimea celei a lui Tarkovsky sau Innaritu, sau de CGI.
Valerian nu vă propune un scenariu bun. Dimpotrivă, are toate tarele hollywoodiene-poveste mucilaginoasă de iubire leșinată, protagoniști decorativi, însă lipsiți de zvâc actoricesc, generalul bun luptă cu cel rău, oamenii distrug o lume, tot ei ajută la reconstrucția ei, ascultă-ți inima, să mor eu de multă iubire care o am, na! și o perlă hiperenergetică să-ți dovedesc.
În schimb, vă oferă evadare într-un univers în care binele învinge, în care mai e loc pentru iubire sau sacrificiu; aici se poate visa la specii care coexistă, la ființe eterice sau doar gelatinoase, se poate râde sau doar urmări imagini fără niciun alt țel decât simpla minunare că poate cîndva, o astfel de realitate virtuală ar deveni posibilă.
Dacă nu aveți la dispoziție nici măcar valeriană sau un antidepresiv cât de mic iar orașul vostru e la fel de generos împodobit cu pungi de gunoi sfâșiate pe marginea drumului, dacă așteptați transportul în comun o juma de oră ca să rămâneți prizonierii autobuzului cu frica de atinge barele de susținere după ce altul și-a-nșirat scuipatul pe ele sau dacă v-au trezit manelele din taxiurile care trec pe stradă la 5 dimineața, Valerian e o soluție cu o condiție: nu intrați în sală cu alte pretenții și așteptări decât evadarea din cotidian, CGI și fantasmagoriile la care Luc Besson se pricepe mult mai bine ca madam Firea la primărit.

joi, 13 iulie 2017

Sunt un profesor ticălos

Nu un mic ticălos, ci unul mare.
Unul care a ignorat programa știind că majoritatea elevilor mei au nevoie să învețe să scrie un email mai curând decât să frece menta descâlcind meandrele concretului eseului reflexiv. Am dat cu flit și redactării de articole; mai bine știe să scrie un eseu argumentativ, că asta îi va cere și la Bac la română.⇒ Ticălos
De multe ori am făcut dirigenție în locul orelor de engleză pentru că elevii mei aveau atât de multe întrebări și aveau așa multe de spus, încât prostiile mele de propoziții relative și substantive nenumărabile mergeau învățate și direct în conversații.⇒ Ticălos mai mare
Nu i-am mințit nicio clipă pe părinți că au copii perfecți. Au copiii pe care i-au crescut și dacă nici la istorie nu reușesc să învețe sau să ia notițe, nu-i vina profesorului care nu a lipsit de la nicio oră și și-a predat materia cu obositoare insistență, ci a copilului care are alte lucruri mai interesante de făcut. ⇒Ticălos tot mai mare
Nici profesorii nu i-am cruțat când au luat-o pe arătură și nu de puține ori ne-am înfruntat ba că nu veneau la ore, ba că prea-i durea la bașcheți de elevi. ⇒Mother fucker bitch teach is my middle name. 
Și pe elevii mei tot așa i-am învățat să fie: asertivi, atenți la dinamica lumii din jur, să-și știe să-și ceară-n gura mare drepturile, să participe, să nu tacă, să lupte; d-aia nu-i plac unii profi și le reproșează că-s răi ca mine, iar ca răzbunare îi toacă prin catalog. ⇒Despicable me=Bozi.
Cea mai mare ticăloșie a mea a fost și este tocmai asta: de câte ori m-au întrebat elevii dacă să plece la studii sau să rămână în România, am spus PLECAȚI. Plecați pentru că la facultățile de drept predau profesori anchetați sau condamnați penal; plecați pentru că nu mai există sisteme de triere reală și admiterea este o glumă bazată pe un dosar dintre paginile cărora vi se preling pe degete minciuni sfruntate.
Plecați pentru că profesorii nu vor veni la cursuri, colegii nici atât, cursuri inutile vi se vor vinde pe sume înrobitoare și veți constata că nu ați deprins mai nimic folositor pentru viața din afara facultății la finalul celor 3 ani, iar bursele masterale, ca și cele doctorale, sunt oferite cu dedicație ca la concertele de manele, doar banii șpagă pentru ele nu se vor lipi cu scuipat pe fruntea ,,artiștilor”, ci vor fi livrați în plicuri delicate prin birouri pline de icoane aurite.
Nu doar i-am îndemnat, dar i-am și pregătit pe unii pentru alte țări, le-am corectat scrisorile de intenție sau eseurile motivaționale, i-am sfătuit, le-am scris până și scrisori de recomandare sau i-am tras după mine în acțiuni numai cu gândul la dosarul care avea să le garanteze acceptul a cel puțin 3-4 universități de peste mări și țări.
Nu-s nici două zile de când încă una dintre fetele care a crescut cu mine mi-a spus fericită că a trecut testul Cambridge; am plâns cu ea la telefon, am râs, ne-am făcut planuri de revedere și de pregătit dosarul ei de admitere în străinătate, apoi am plâns cu spor singură în baie.
Am jelit de durerea mamei care se va despărți lungi perioade de timp de singurul ei copil, de dorul tatălui, mare capsoman care nici picat cu ceară nu i-ar spune cât o iubește și nici cât e de mândru de ea, de jalea țării ăsteia blestemate să-i plece mereu copiii departe în căutarea acelei educații pe care ea le-o refuză.
Am mai jelit și azi după ce mi-am înscris fiul cel mic la liceu. Biata lui fericire de a se vedea intrat la marele colegiul național! Aproape că n-a băgat de seamă tonul milităresc, răstit agresiv cu care s-a strigat la noi să ieșim afară din sală și să așteptăm pe hol că e cald și luăm din puținul aer din încăpere.
L-am lăsat să-și savureze bucuria de a nu fi învățat 4 ani fără a-și fi atins ținta și aplecată în sinea-mi m-am lăsat copleșită de groaza că acea profesoară ar putea trânti în septembrie ușa clasei în care blegul meu și alți 27 de naivi vor spera să se bucure de anii de liceu.
Am plâns amarnic la gândul ăsta, ca și la cel că de ani de zile sunt o ticăloasă care nu-i mai învață pe elevi decât strategii de supraviețuire într-o lume mizeră, tehnici de înțelegere a textului citit ca să iei notă mare la teste de limbă și să pleci dracului din țară, cum să scrii eseul cel mai motivațional să-i păcălești pe engleji/daneji/ franceji că ești miezul fără de care universitatea lor se duce naibii.⇒ The biggest ticălos ever.

marți, 11 iulie 2017

Fasole și sidef



Or fi ele și alte bucate românești gustoase, dar parcă nimic nu se compară cu o fasole făcăluită cu simț de răspundere, o iahnie cu ciolan afumat sau măcar un borș de fasole.
Am mâncat-o la cazan prin tabere comuniste, la cantina facultății, din conserve când rătăceam pe munți sau savant amestecată cu niscai boia afumată și foaie de dafin, da-i-ar Dumnezeu sănătate Ligiei că m-a-nvățat și la așa bunătate.
Dar cea mai de soi ciorbă de fasole am băgat-o pe sub nas ca profesor într-o tabără prin Bacău, să tot fie mai bine de 12 ani de atunci. Cu bob mare ca oul de prepeliță, gras și cremos, generos împodobită cu niște leuștean numai cât să te ia cu leșin de la miros, mi-a fost împinsă prin geamul bucătăriei într-un castron ordinar de tablă, ca într-o tabără ce se respectă.
Numai ce mă pun la masă și-n fața mea se trântește pe scaun Mădălina; terminase clasa a XI-a și nici bine nu apucasem să ne cunoaștem până să plecăm în tabără împreună pentru că ea abia se transferase de un an din Suceava natală, târâtă la capitală de o mamă ambițioasă recent promovată într-o funcție de baștancă de multinațională.
,, E bună rău ciorba”, zice ea sorbind tacticos.
,,Îhî”, răspund și eu, ca să nu vorbesc cu gura plină. Bună, bună, dar parcă lipsea ceva.
,,Teach, la noi la Suceava nu mâncăm borș de fasolă fără ceapă”, spune nostagic ridicându-și minunații ei ochi albaștri deasupra castronului. 
Asta lipsea: CEAPA. Am făcut un sprint până la ghișeul prin care se-ndesau porțiile din bucătărie și am cerut cu cel mai mieros glas din viața mea o ceapă. ,,Doamna profesoară de la București vrea o ceapă”, strigă bucătăreasa cu aplomb. Nici 10 secunde nu a durat ca tot personalul cantinei să se adune ciotcă ca să se zgâiască prin ghișeu la profesoara care cerea asemenea lucru nemaiauzit. 
Șocată, femeia primește ceapa și dă să mi-o întindă, apoi se scuză grăbită: ,,Aoleoo, doamnaaaa, nu mi-am dat seama. Staț așea s-o curăț!”
,,Las-o, bre, că merge și spartă” spun eu și iau cepoiul de un sfert de kil și-l port victorioasă spre masa unde Mădălina rostește un ,,Doamne-ajută!” apăsat, apoi îi trântește un pumn bine simțit ș-o desface din fuste să ne bucurăm de ea: det uăz dă bighining ăv ă biutiful frendșip.
În toamna aceluiași an, mă sună Mădălina care se pregătea să înceapă clasa a XII-a: ,,Teach, mă primești și pe mine la pregătire? Vreau să dau la japoneză-engleză și abia-abia am convins-o pe mama să mă lase.”
,,Ce naiba să caute o realistă de la mate-info la limbi străine”, am întrebat-o înainte de a-i răspunde.
,,Pe dracu îl caută, teach! Nu-mi ajunge maică-mea care vrea să fac automatică, acu mă iei și tu? ”
,,Băăă, o să fie greu de tot!”
,, Pe bune, teach? Parcă n-aș ști. Nebuna a zis că mă lasă și-mi plătește meditațiile, da' tre' să intru prima.”
Prima nu a intrat, dar probabil că fiind a treia, maică-sa nu s-a crizat prea tare de moment ce la vreo săptămână de la admitere m-am trezit cu ea acasă: ,,Teach, m-a trimis nebuna de maică-mea la tine că ți-a luat ceva și deh...”
Am deschis cutiuța pe care mi-a întins-o și m-am minunat de inima de sidef ferecată în argint care aștepta cuminte să mă bucur de ea.
,,Bine, cum e nebună, ea a luat mai multe să am de unde să aleg, dar eu pe asta am vrut-o pentru tine”, a mai adăugat cu vocea ei vag răgușită de copil care nu știa mereu cum să reacționeze la emoții.
Ne-am îmbrățișat din nou înainte să iasă pe ușă, apoi deja plecată pe scări, s-a întors spre mine: ,,Teach, dacă mai mergi în tabără, count me in. Sună-mă oricând că sigur vin, numai să aibă ăia ciorbă de fasole, că o ceapă mai găsim noi.”
 

joi, 6 iulie 2017

Lăsați băieții să fie băieți!


Poate pentru că sunt mamă de băieți am tot mai des și mai acut senzația că trăim într-o societate feminizantă și mult prea activ preocupată de diversificarea modalităților în care am putea să castrăm cât mai de timpuriu flăcăii.
Ca femei, făcând asta, avem și avantajul că ne putem justifica singurătatea, misandria și sumele deloc neglijabile pe care le cheltuim să trătam depresia provocată tocmai de lipsa bărbaților adevărați, ăia care să poarte fix genele pe care ne dorim transmise și copiilor noștri, pe care mai bine nu-i facem dacă tot s-a stins spița masculilor viguroși.
De la pantalonii mulați ca dresurile și sacourile cu două numere mai mici menite să se strângă pe coaste punând în valoare absența umerilor, altminteri la fel de înguști ca șoldurile, și până la sprâncenele atent pensate și picioarele mai chele de păr ca un cur de bebeluș, totul tinde să efemineze bărbatul, lipsindu-l până și de acele atribute pe care evoluția însăși i le-a menit: umerii lați și pilozitatea.
Adolescenților de azi li se reproșează nu doar de către fetele din jur lor, dar mai nou chiar și de către alți băieți că nu-și epilează ,,mărarul ăla dezgustător” de pe picioare, că au păr pe burtă sau că nu se duc la cosmetică să-și rezolve conturul sprâncenelor, ba chiar și că nu se epilează inghinal atunci când se expun în slip la mare.
Profesorii îi acuză că sunt agitați în ore și deranjează, ceea ce e perfect adevărat, dar și explicabil ținând cont că ultimele decenii au fost insuficiente ca să altereze chimia prestabilită a speciei.
Părinții i-ar dori cuminți pentru că destule sunt problemele pe care le au la serviciu, nemaivorbind de complicațiile cotidiene suficiente ca bruma de resurse emoționale să nu mai ai poată fi pusă la încercare și de un adolescent furios care-și caută calea spre masculinitate.
Și totuși, nu cumva greșim undeva? Ultra-tehnologizarea ultimelor două decenii nu a produs nicio mutație genetică majoră în biochimia organismului uman; băieții continuă să intre în pubertate suferind aceleași furtuni hormonale ca acum o sută de ani, sunt subiectul aceluiași bombardament cu testosteron care îi face mai agresivi, mai competitivi, mai masculini, au aceeași energie latentă pe care nu mai au unde să și-o consume decât în fața ecranelor, cum activitățile sportive le sunt tot mai inaccesibile în România.
Din nefericire, tendința generală este aceea de a pune o frână serioasă tocmai acestor trăsături care în ultimă instanță definesc masculii oricărei specii; îi vrem obedienți, epilați model, sensibili ca o floare, vrem să gătească (Doamne, ce binecuvântare!), să crească ei copilul(ce, n-a vrut el copil?), dar, mai ales, să facă bani, o căciulă de bani.
Am auzit discuții între femei 35+ care afirmau ritos că nu înțeleg să-și complice existența dacă bărbatul nu are și el măcar o casă și o mașină acolo, dacă nu are un statut care să merite complicațiile pe care le aduce o relație. Ah, niciuna dintre ele nu era vreo ,,bucată” care să justifice măcar fizic asemenea pretenții și niciuna nu a pomenit măcar o dată cuvântul dragoste.
Bărbații 35+ sunt deja astenizați de asemenea pretenții și știu că dacă vor să-și afirme statutul nu cu cele 35+ o pot face, ci cu cele 16+ care sunt ,,bunăciuni”avide de atenție, deloc pretențioase și care se mulțumesc numai cu șampania de prin cluburi, niște țâțe de plastic, Mamaia vara și câteva hăinuțe mai acătării, fără a mai fi copleșiți de reproșuri sau sufocați de așteptările femeilor mature, ba chiar simțindu-se ,,iubibili”, tinerei și focoși.
Cu cât sunt mai nerealiste sunt așteptările femeilor care visează la un Lazar Angelov care face sarmale și leagănă copilul noaptea când ele sunt prin club, cu atât mai fătălăi sunt în realitate bărbații crescuți cu frica acută de asumarea responsabilităților sau chiar a propriei masculinități.
Eu cred că băieții se pot juca și acum cu bețe fără a risca să devină sociopați, că pot avea pistoale de plastic pentru ,,împușcatelea” fără să ne temem că la maturitate se vor apuca de tras cu pușca prin birouri, că înghionteala din pauze detensionează gălețile de hormoni cu care se trezesc inundați la pubertate și violența asta beningă îi ajută nu doar să stabilească ierarhii (hai să nu uităm că mereu peștele mai mare îl va hali pe cel mic), dar mai și impulsionează pe cei mărunți să se autodepășească.
Am încredere în tot ceea ce este natural pentru că mult înainte ca noi să intrăm în acest complex joc cosmic natura și-a găsit cursul de nenumărate ori, așa că mă tem de o lume dominată de misandrie la fel de mult ca de cea măcinată de misoginie.
Poate chiar nu suntem cel mai de seamă produs al evoluției/creației divine de ne tot punem singuri bețe-n roate cu așa îndărătnicie.






marți, 4 iulie 2017

E ușor să fii prost


Dacă îi asculți pe părinții viitorilor liceeni sau doar citești câteva postări de pe FB îți dai seama imediat cât de subțire e linia ce separă deștepții ce vor avea cariere strălucite de prostanii care abia-și vor duce traiul cu măna-ntinsă spre oamenii de succes ai bravei lumi noi.
De o parte sunt deștepții, cei care strălucesc la mate și științe, de cealaltă parte, cea a ratării, sunt umaniștii. O scurtă privire în broșura de admitere la liceu pentru București este mai mult decât relevantă; Colegiile Naționale Sf. Sava și Spiru Haret oferă 224 de locuri, dintre care doar 28 pentru profilul filologie, 28 din 252 la Colegiul Național Lazăr, în timp ce Viteazu și Cantemir nu au nici măcar o singură clasă de filologie care să le strice palmaresul datorită căruia se situează pe primele poziții în topul liceelor bucureștene.
Este evident că dacă vrei să ai parale cu ghiotura, Bemvee și Icsșasuri parcate-n fața vilei cu 5 camere +living, copii frumoși și deștepți ca tine, e musai să știi matematică beton, să faci mate-info, Aitiu+programare, medicină sau măcar managementu afacerilor, să fii bancher sau măcar un contabil ceva.
Matematica e cheia fericirii, umanioarele o dovadă de crasă prostie și garanția ratării: ciuciu bani, vacanță la Bulgari pe datorie, vai de capul tău de prostovan.
Ai crede că accesul la informație și anii de libertate a gândirii au mai scuturat praful de pe mentalitatea mâncată de molii cu care ne-a pricopsit comunismul adulator de matematică și fizică fără frontiere, dar în fapt, tot ce s-a schimbat e obiectul adulației, informatica i-a luat locul fizicii pe patul lui Procust al învățământului nostru.
Când colo, teoria inteligențelor multiple nu a poposit încă pe plaiurile mioritice să-i lămurească pe daci că dincolo de ecuații și grafice, studiul unei limbi străine ar putea fi la fel de relevant pentru capacitatea intelectuală, în timp ce inteligența muzicală dezvoltă creierul cel puțin la fel de bine ca Teorema lui Pitagora.
Degeaba tot încerc eu să le spun părinților că nu trebuie să jelească mai ceva ca la mort la gândul că nu le vor ajunge copiii în clasele de mate-info ale colegiilor bucureștene, că tot cu doliu la mânecuță umblă rușinați peste fire că vor fi nevoiți să recunoască în fața colegilor marele eșec: Mdaaa... e bine și la filologie. Daaaar, cu umpic de noroc, poate îl transferăm peste câteva luni la mate-info.
Nu trebuie să faci cine știe ce efort să fii considerat ultimul bleg, tot ce trebuie e să nu-ți pice științele cu tronc și sigur de la maică-ta și până la profii tăi din generală toți se vor îndoi prea puțin de faptul că bubui e prost ce ești.
Mami va fi devastată, dar ea te iubește și până la urmă își va spune că se va găsi și pentru tine un loc sub soare. Dar bloggerii nu sunt la fel de iubitori ca mami, ei vor scrie pe ecranele Feisbucului că numai proștii incapabili de orice altceva studiază filologie sau psihologie, ceilalți se țin departe de asemenea rușinoase ocupații doveditoare ale unei evidente incapacități intelectuale.
Hai să n-o mai dau de gard mult: fă mate-info, bagă Aitiu/programare, dă-i înainte cu Aseul sau medicina și produ bănuți să nu ajungi de râsul lumii ca alții!

marți, 27 iunie 2017

Popor prostan caut Superman (accept și Deadpool)

Iaca iunie se termină-n câteva zile și sărbătorim deja un an de mandat al măicuței din Voluntari, cea mai îmbrobodită dintre martorele brâului Măicuței Domnului, vașnică purtătoare de cruciulițe nevinovate și victimă a ONG-urilor care încă mai cer, ca proastele, dreptul lor legal de a participa la ședințele Consiliului General al PMB.
În curând vine iarna, care nu-i defel ca  vara, și vom ieși cu mic cu mare-n stradă să sărbătorim și înscăunarea unei zdrobitoare majorități parlamentare PSD+ALDE= LOVE TRADIȚIONAL căreia îi datorăm la mod general câteva luni de nervi teribili, zile de stat în frig și zloată, panarame prin Parlament, iar Bozierii personal îi datorează 300 de Ron mai mult de plată la creditul făcut tocmai în perioada în care Grindeanu mușca mâna stăpânului care l-a hrănit iar leul a luat-o razna de tot - Senkiu, mistăr prezident!
Acum că avem deja al doilea Prim-Ministru într-o juma de an, constat că media e peste poate de nevricoasă că Iohannis nu ne-a salvat de Pesedeu, refuzând propunerea majorității, doar-doar s-o ajunge la alegerile anticipate care, vezi Doamne, ne-ar salva de ciuma roșie pesedistă.
Adică era bine când dați share cu-nverșunare prostiei atribuite lui Twain cum că, dacă votul nostru ar conta, nu ne-ar mai lăsa să votăm, dar acum vreți să vină Făt-Frumos călare pe un veto alb și să strige HALT.
Toți interneții erau atunci plini de poze cu tinere cu expresii sfidătoare în tricouri albe scrise cu pixu peste țâțe- „Mă piș pe el de vot”, de tefelei care-și anunțau aceeași intenție nemulțumiți că ,,oricum nu iese niciodată cine vrem noi”, de juni care spuneau că nu se identifică, n-au cu cine, nu se schimbă nimic și viața e de căcat, iar ieri ați crezut că președintele va scoate paloșul gros să-l vânture prin fața îngrozită a pesedeilor punându-i pe dată pe fugă?
Tot zilele astea, cam pe când Dragnea și ai lui își arătau curul proferând amenințări, cineva ocupat cu sondajele a vârât iar deștu-n apa de baie a politicii românești să vadă dacă e la temperatura optimă de spălat rufele parlamentului și a constatat că opțiunile de vot ale românilor au rămas aceleași și acum.
Poate nu ați înțeles: tot atâția am ieși la vot, tot ăia ați sta acas pe cuptoriu să-l așteptați pe Superman să-l belească pe răufăcător, Pesedeul ar avea același procent de votanți, la fel și celalte partide.
Cu alte cuvinte, chiar dacă le mor rudele din lipsa medicamentelor, deși li se sfârșesc de rujeolă copiii nevaccinați din lipsa unor seruri sau politicilor coerente de vaccinare, cu tot traficul dement în care petrec ore de nesfârșiți nervi, a lipsei investițiilor și cheltuirii cu nemiluita a banului public, poporul ăsta se vrea condus de furăcioși, plagiatori, ticăloși și sociopați, dar speră în adâncul sufletului lui meschin să vină un super-erou să-l salveze.
Eu una zic să vină Deadpool. Are cel mai mișto cur dintre toți super-eroii, nu poartă chiloții p-afară ca ratații ăia de Superman și Batman, oleacă de bătaie știe să dea, e mai bun cu sabia decât șaormarii de la Dristor Kebap și mai are și-un simț al umorului destul de iconoclast, ceea ce mie îmi place de mor.
Chiar așa, nu mai bine îl propunem pe Deadpool de președinte la alegerile următoare? Fac pariu că ies demuazelele cu miile de prin saloanele de înfrumusețare și se bat pe cine să intre prima în cabina de vot cu el.

luni, 26 iunie 2017

Evaluarea capacității- finala pe aparate: română și matematică

Bine că i-au schimbat numele în ,,Evaluarea Națională” că nu pricepeam deloc de ce-i zicea ,,Examen de capacitate”. Doar nu-ți arătai capacitatea, doar niște abilități, nici alea pe de-a-ntregul și pe deasupra chinuite de-ți dădea pe nas până apuca ministerul să-ți pună numele-ntr-un tabel la care să se poată zgâi în voie orișicine.
Acum că-i zice evaluare, dacă rezultatul este bun, toți sar grămadă cu postări: Yupiiii! Mulțantrăiască! #cecopildeșteptcamineamio!
Dar când listele dau cu minus, câți părinți sunt pregătiți să-l strângă în brațe pe copilul care simte eșecul mușcându-l de degetele cu care a scris compunerea nereușită sau demonstrația ratată de la geometrie? La copilul nefericit le stă gândul sau la copiii colegilor care vor intra la colegii renumite, în timp ce blegul lor îi va face de mare băcănie și cum or mai scoate ei acum capul în lume?
Poposind ce degetele pe tastatură, mi-am amintit o epocală ședință cu părinții în Colegiul Național ,,Sfântul Sava”; mă trezisem să reproșez, ca tuta, că profesorul de matematică antrenează lotul de olimpici în timpul orelor de la clasa de filologie în care învăța Matei și mi s-a replicat de către diriginte că sunt profund nerecunoascătoare. După ce că fuseseră primiți în marele colegiu, aveau ca profesor pe marele profesor, erau și clasa de filologie (proștii școlii, cu alte cuvinte), eu făceam lăcrămații?
Intimidată nu prea am fost, pentru că, de fapt, școala trebuia să ne fie recunoscătoare pentru copii educați pe care îi livrasem, pentru limbile străine pe care le studiau acasă, matematica știută din privat și cultura generală pe care tot familiei i-o datorau.
Cam ăsta e adevărul din spatele marilor colegii la care ne trimitem copiii: nu o facem pentru profesorul X sau pentru Y, ci pentru a ne asigura că ceilalți elevi din jurul copiilor noștri vor menține o ștachetă suficient de ridicată pentru ca mediocritatea să nu-i sufoce pe toți.
Nu ne așteptăm o clipă ca ei să învețe matematica sau fizica de acolo, știm prea bine că dacă vom dori performanță tot acasă va trebui să investim timp, energie și bani pentru ca rezultatele să fie pe măsura așteptărilor universităților străine, dacă își doresc să studieze în alte țări, dar sperăm ca mediul în care se vor dezvolta în următorii ani să fie de bună calitate și competitiv, astfel încât să nu se piardă în masa de absolvenți care fac deliciul presei pentru gogomăniile debitate cu nonșalanță în timpul Bacului.
E ușor, cucoană, să vorbești dacă fi-to a luat note mari la examen- veți spune și poate aveți dreptate.
Dacă nu le-ar fi luat, ar fi anulat amintirea degetelor lui calde ascunse în palma mea când ne întorceam împreună de la grădi, mărgelele din paste vopsite pe care mi le-a oferit de un 8 Martie, cântecele pe care le-am cântat împreună sau pupăturile colorate pe care mi le dădea când era mic?
Ar fi fost oare mai puțin copilul meu atât de dorit, iar fericirea de mi se fi îngăduit să îl am ar fi pălit umbrită de un rezultat la o capacitate care nu-l reprezintă neapărat?
Aș fi suferit amarnic, fără doar și poate, dar nu fiindcă nu m-aș fi putut făli cu notele lui, ci pentru necazul lui de copil ambițios, l-aș fi ținut în brațe asigurându-l că iubirea noastră nu trece prin catalog, e din inimă, acolo unde nu se dau note, doar încredere.
Nu-s ipocrită să spun că nu mă bucură rezultatul lui Pavel, dar asta numai pentru că îl poartă mai aproape de visul lui, nu de al meu, fiindcă el este mulțumit de sine și simte că viața tocmai i se deschide(de-ar ști, bietul căt rahat urmează!)
De se-ntâmplă să știți acum un copil ce-și plânge ,,capacitatea”, nu-l lăsați pradă deznădejdeii, țineți-l în brațe și amintiți-i de ,,capacitățile” lui pe care nu i le-a testat nimeni săptămâna trecută, de bunătatea lui, de sinceritatea lui, de talentul la desen sau la povestit, de pronunția în engleză sau de cât de bine joacă handbal, dar mai ales că încă-l iubiți.



























miercuri, 21 iunie 2017

Acest parenting mă doare


Da, știu, sunt o babă, una comunistă pe deasupra. Am crescut cu ,,bătaia ruptă din Rai” și cheia spânzurată de gât ca să pot să ies din casă pe fugă să mă proptesc moț la vreo coadă la zahăr pe cartelă sau parizer rozaliu și puțitor a usturoi, ce bun! ce bun!
Așa-i și nu mi-e rușine să recunosc că am luat bătaie de mama și am dat ca la fasole colegilor de școală de la care am și încasat-o, că pe vremea noastră încăierările erau cinstite, scurte, intense și nu-și propuneau să umilească, doar să descarce tensiuni care, odată rezolvate, lăsau loc râsului și altor prostioare fără de care copilăria în comunism ar fi fost, probabil, un adevărat coșmar.
Am copilărit prin pădurile de pe dealurile Moreniului pe care mergeam primăvara după ghiocei și toporași, vara după mure sau flori medicinale, coarne pt cornată sau măceșele din care mama făcea un fel de suc acidulat și ușor alcoolizat din care beam pănă mă lua pântecăraia.
Copiii de atunci se jucau afară-n frig, dar nu era bai mare că și-n apartamente tot frig era, nu spălau fructele furate de pe dealuri sau grădini, doar le frecau de tricouri murdărite la joacă și le glojdeau așa lucioase, dar mai ales crude pe mațele goale fără a da diareza sau indigestia-n ei, se bălăceau în gârla ce despica orașul în două din zori și până seara, făcând focul cu ramuri uscate de sălcii crescute lângă apa ades mocirloasă de la ploile iuți din amonte.
Când se-ncingea soarele de se cocea și pielea pe ei, se ascundeau prin case jucându-se împreună sau, mai rău, Doamne ferește, citind până se lumina cerul destul ca să poata ieși iar afară unde era joaca mai a dracului, în băltoacele cu noroi proaspăt din care ieșeau cele mai cleioase gogoși de mocirlă care făceau pliciul cel mai cel aruncate ba între ei, ba în cine știe ce perete de bloc până ieșeau părinții și îi luau pe toți la refec(a se citi bătaie).
Copiii de acum sunt duși la școală până la 14 ani, să nu le fure mafioții organele în timp ce merg pe jos preț de 15 minute. Sunt delicați ca florile de colț și nu nimeresc singuri ușa frigiderului din care îi pândesc teribile pericole, ca să nu mai spun că butonul care aprinde aragazul ar putea să le bușească-n față, mutilându-i pe viață, așa că mai bine nu-l aprind să-și încălzească o strachină de ciorbă.
Dar ce spun eu ciorbă! Cine naiba mai hrănește acum copiii cu astfel de zeamă când are  cateringurile din care curg tot felul de bunătăți vegetariene în cutiuțe magice de plastic poros pe care mami le înșfacă în drum spre casă.
Nu lași copilul vara să se joace în spatele blocului bătând beșica sau jucând ,,poarca”, îl împachetezi frumos și-l duci la ,,samăr scul” unde învață să se scarpine singur, să citească fluent în 5 limbi străine, ceea ce tu vei demonstra tuturor prietenilor la diverse întâlniri la care îl pui să performeze ca pe o maimuță drăguță cum alți săraci nu au, sau să facă programare pe calculator atunci când nu te strigă pe tine să-l ștergi la cur după ce a făcut căcuț.
Sigur, ar putea să se spele și singur acum că mai are puțin și face 10 ani, poate chiar și să doarmă în propriul pat, nu cu mami, dar ce sens ar mai avea toate eforturile tale parentale dacă ar începe să facă toate astea fără ajutorul tău inestimabil.
Nu contează că e imposibil ca 15 copii de vârste diferite, cu niveluri de pregătire și cunoștințe diferite, să învețe în același timp aceleași noțiuni. Nici măcar nu clipești când îi faci tu temele pentru centrele de excelență la care plătești o căciulă de bani, ca să alimentezi iluzia că ai născut un boț de soare, nici atunci când e nevoie să-i faci tu proiectele cu care te-mpăunezi când îți aduce acasă un 10- Yupiiii! uite cât de bun e copilașul tău la cărat la școală proiectele făcute de tine.
Ai putea ca părinte să te sperii când copilul tău de 9-10 ani nici să alerge 100 de metri nu reușește și când nu are prieteni, doar colegii pe care-i cumperi tu la grămadă când faci petreceri la care inviți toată școala, dar îți place așa mult cum se minunează lumea de el că face frumos, mai ceva ca o maimuță care merge pe monociclu și-și vântură pălăriuța la public, încât nu observi că ai un copil care arată de parcă a înghițit cel puțin încă un alt plod.
Da, știu, sunt o proastă care crede că părinții au responsabilitatea de a-și crește copiii independenți, adaptați la realitate și apți să-i supraviețuiască. Sunt conștientă cât sunt de inconștientă că mi-am lăsat copiii să circule juma de oraș cu troleibuzul și autobuzul încă de la 11 ani, așa că încet cu scuipații.
Mai rău, i-am lăsat și singuri în casă, și să bată mingea în spatele blocului, să se joace-n bălți, apoi să mănânce usturoi și ceapă cu brânză, ca țăranii, chiar și cu mâinile nespălate.
Dar tu, adept al parentingului, părinte al unui copil obez căruia îi alimentezi iluzia unei genialității inexistente, cel care nici pe scara unui pat suprapus nu-l lași să se cațere pentru că e prea riscant, cel care îl porți pe la cercuri fanteziste nelăsându-i timp să fie exact copil, tu ce scuză ai pentru nerozia ta?
Te provoc să-mi răspunzi, dar nu-i bine s-o faci cu insulte. Nu uita că-s un fost copil care s-a jucat cu turtițe de noroi printre scheletele de fier-beton al blocurilor comuniste în construcție!





duminică, 28 mai 2017

Un sfârșit e un început



Bine că am așteptat câteva zile înainte să mă apuc de scris că dacă mă năpusteam vineri în tastatură, articolul s-ar fi numit ,,Un profesor de căcat”.
Așa, că mi s-au mai așezat creierii-n cap și am apucat să-mi calmez piticii furioși peste poate, am început să văd și luminița chiar dacă tunelul e lung și întunecos ca naiba.
Când ai mei au dat năvală în clasa în care îmi pregăteam lecțiile de la prânz, am bănuit că aveau chef de trăncăneală cum erau rămași fără profii ce participau la festivitatea de absolvire a celor de a XII-a. Vezi să nu!
Avuseseră română și scandal; cam așa e la ei ora de română mereu. Asta numai dacă profa de română vine la oră, ceea ce oricum nu se întâmplă mereu, niciodată la timp. Ai mei nu văd vreun motiv pentru care să le pese de oră, doar nici profesorului nu-i arde cămeșa pe ea să-i învețe niscai Eminescu.
Acum o săptămână le-a dat o teză de 50 de minute în care le cerea să analizeze în 5 rânduri dimensiunea gnoseologică a poeziei eminesciene, apoi să analizeze escatologia eminesiciană, ceea ce, mulțumesc frumos, nu au făcut că nu auziseră niciodată acești termeni și, de dracii pe care i-au avut pe ei, nici măcar nu s-au deranjat să scormone în adâncurile internetului după vreo definiție.
,,Să-și bage scatologia ei în cur!”- a declarat calm unul dintre ei- ,,Ș-așa o doare pe ea în cur de noi, măcar să fie de la scatologia asta.”
Chiar așa, să și-o bage-n cur dacă tot n-a predat-o. Și dacă s-ar fi prefăcut că predă, tot nu s-ar fi cunoscut. După ce i-a tratat de la început cu lungi absențe și indiferență totală, n-a trecut mult până ce
ei au ajuns să o ignore total făcând exact tot ce vrea mușchii lor în timpul orei, după cum și ea tot numai pe mușchii ei contează: ei trăncăne deșuchiat, se joacă pe telefon, râd pe ruptelea sau se scarpină-n cur, iar ea le spune celor câțiva exasperați de zgomot și dornici să învețe că nu e treaba ei să disciplineze elevii. Bă, ești nebun? Dar a cui o fi?
Vineri ieșise iureș iar după ce anunțase decizia de a da ultima notă pe baza PREZENȚEI la orele de română. Binențeles că au anunțat-o că e ilegal. ,,Și ce dacă? Asta discut eu cu doamna dirigintă și doamna director, nu cu voi”-le-a trântit-o ritos, enervându-i la maxim.
,,Bozi, dacă e pe-așa, noi de ce să nu-i dăm notă pe prezență, că rămâne dracului corigentă la cât nu vine ea la ore?”
,,Cum, frate, să spui că nu e treaba ta să faci liniște în clasă?”
,,Eu nu mai pot s-o suport din primul semestru, de când am stat toți ca proștii în clasă s-o așteptăm 2 ore și când am venit la cancelarie am găsit-o mâncând biscuiți așaaa...adică, băi proștilor, n-aveți voi treabă”
Ce spuneați? Nu trebuia să dau din casa sacră a învățământului românesc? Solidaritate sau cum?
N-ai să vezi așa ceva la mine. Nu cu profesorul care ajunge în clasă în ultimele 15 minute și pune absențe să-și acopere curul ce nu s-a mișcat la timp în clasă.
Nu cu profesorul care face cursuri în timpul în care ar trebui să fie la ore, care e monumental de indiferent, mai rece decât o reptilă, șerpește de lipsit de empatie, dar și de calități pedagogice, cel care umple de sus până jos catalogul de note de 3 și 4 după ce el însuși nu a fost la ore cu săptămânile.
Nu cu cel care vine în clasă și-i întreabă pe elevi cu viclenie în glasul mieros: ,,Chiar nu știți de ce nu mai vor profesorii să predea la voi?”
,, Eu știu, Bozi, de ce nu mai vor profii să predea la noi la clasă”- mi-a spus unul dintre elevii mei vineri. ,,Fiindcă suntem ca dumneavoastră, cu gura mare.”
,,Asta e, diriga, nu ne suportă nimeni că noi protestăm, nu răbdăm ca alții, protestăm mereu și profilor nu le place de noi.”
M-am uitat la ei adunați în jurul meu; certăreți, înfipți, gata să-și apere punctul de vedere în fața adulților care se tot zbat să le pună pumnul în gură-majoritatea sunt fete(cîțiva dintre băieți sunt încă mai răi), cațe ar spune unii, assertive aș spune eu- și mă încearcă un sentiment de mândrie prostească, de parcă ar fi ai mei, poate că și sunt într-un fel.
Elevii mei sunt răi ca mine? Foarte bine! Să rupă cu dinții din cei care vor să-i calce în picioare, să știe să spună NU, să-și ceară drepturile când au dreptate, să și le apere dacă cineva vrea să-i lipsească de ele.
Au gura mare, bozierii, nu-i așa? Ar fi bine să nu protesteze când profesorul nu vine la ore, dar vrea să fie respectat, nu predă, dar se crede darul lui Dumnezeu pentru ei, nu-i iubește, dar le cere supunere oarbă, niște sclavi pe plantația școlii românești? Iote că nu mai merge așa!
Nu cred că i-am învățat engleză pe copiii ăștia; care a știut a știut, care nu nici n-a învățat de la mine, că nu înveți cal bătrân în buiestru, dar dacă i-am învățat să ignore prostia ,,capul plecat sabia nu-l taie” cred că tot am făcut ceva bine.
Zile puține mi-au mai rămas de petrecut alături de bozierii ăștia, dar nu simt defel că ar fi un sfârșit. Mi se pare mai mult ca un început. Al lor, desigur. Abia acum descoperă că oamenii pot fi de un maxim căcat, când și cum să-și exprime opiniile în gura mare, care le sunt prietenii și câtă ipocrizie poate ascunde un om sau câte măști schimbăm într-o singură zi numai ca să ascundem vulnerabilități.
Ca să zic așa: ,,This is the beginning of a beautiful friendship!”


miercuri, 10 mai 2017

Politica familiei



Kyky are de vorbit despre zilele ploioase; e uscată ca o pastramă și are în ea înverșunarea unei femei hârșâite, de parcă nu ar avea doar 17 ani.Urăște zilele ploioase pentru că într-o astfel de zi, pe când ea avea 5 ani, taică-su a smuls-o pe maică-sa din mașină, a trântit-o pe jos și a luat-o la bătaie chiar acolo pe trotuar, în fața unei biserici al cărei preot a intervenit, scăpând-o din mâinile iubitorului soț care, altminteri, ar fi stâlcit-o cu totul.
Discutăm despre violența în familie și Cristi îmi spune cu seninătate că tatăl lui era foarte violent, o bătea pe mama lui sistematic, dar el nu crede că asta l-a marcat în vreun fel, că i-ar fi influențat viața sau personalitatea.
Pe una dintre fete a răpit-o taică-su când era foarte mică, numai pentru a o determina pe mama ei să nu-l părăsească; i-a găsit poliția și după un proces cu panaramă, tatăl a ajuns în inchisoare unde i-a trecut și iubirea de copilă, dar nici de fosta iubită nu i-a mai ars buza așa tare.
Unii dintre elevii mei nu au fost niciodată doriți de tații lor care n-au știut cum să se lepede de ei mai repede, iar pe alții i-au uitat mamele în grija unor străini care nu de puține ori i-au bătut de i-au năucit, lăsându-i cu gustul sălciu al copilăriei fără mamă.
Oricare va fi normalitatea, e clar că trebuie redefinită ca să-i cuprindă și pe copiii ăștia care, dezbrăcați la sentimentul gol, scot la iveală cicatricile încă dureroase ale unor arsuri de suflet greu de bănuit sub aparenta lor indiferență.
Ca să fie tabloul complet, lor ar trebui să le adaug pe cei care în mod mai vadit, mai ghicit au altă orientare sexuală, cei care zbat în depresii atât de negre, încât refuză să mai vină la școală, amenințând cu sinuciderea, pe cei însinguranți în tăceri lungi cât o zi de post, pe cei care au refuzat să învețe doar-doar vor atrage atenția părinților care i-au dus la bunici să-i crească la câteva luni și i-au uitat acolo până când au fost nevoiți să accepte inevitabilul responsabilităților parentale, 14 ani mai târziu.
Aceasta e o așchie din realitatea școlii românești pe pereții căreia spânzură icoane în speranța că Dumnezeu îi va proteja pe acești copii de adulții din jurul lor, fie că ăia suntem noi profii, fie cei mai ticăloși dintre toți, maturii stătuți din Parlament.
Mie nu mi-e teamă că parteneriatele civile sau chiar căsătoriile între persoane de același sex ar transforma lumea într-o Sodomă în care am umbla cu toți cu doape-n cur de frică să nu ne atace cineva pe la spate.
Mă înspăimântă că de la înălțimea tribunei Parlamentului, musiu Bacalbașa, doctoraș pe la Spitalul județean Galați și mare om de spirit care obișnuia să ne povestească cu zvâc și umor de autobază diversele orori care sfârșeau pe mesele de operație ale UPU, și-a vânturat viguros mânuța hrăpăreața prin aer, mimând un gest sexual pe care l-a și însoțit de un comentariu la fel de explicit.
Furios peste măsură, un alt vajnic deputat, afiliat altei familii politice, i-a răspuns pe măsură cu o mojicie ce l-ar fi făcut invidios pe orice șofer de TIR. Ba pe-a mă-tii!
Necăjit de atâta grațiere pe burta goala, plictisit, probabil, de sâsâitul împroșcător de scuipat al lui Nicolae, șeful lui, Dragnea cneazul de Teleorman, i-a tras azi câteva scatoalce zdravene, apoi la trimis la colț pe coji de nucă, numai după ce i-a luat o parte din jucării și i le-a dat lui Robert, sperând ca măcar el să se joace frumos cu ele prin cameră și la comisie.
Nu că Nicușor Dan s-ar descurca mai bine la el în partid cu toți contracandidații care se agită să-i pună piuneze pe scaunul de președinte și încă mai multă ciungă-n păr.
România cu cei peste 40% de tineri chinuiți de analfabetismul funcțional, cea în care un primar scoate din casă doi bătrâni decedați în condiții suspecte și-i aruncă la groapă din cupa excavatorului, în totală indiferență față de legi, de cutumele creștinești, de umanitate însăși, țara ai căror bătrâni sunt uitați ca niște pungi de gunoi prin case din care nici amintirile nu au mai rămas întregi este rezultatul politicilor gândite și promovate exclusiv de heterosexuali cu frica de Dumnezeu.
Abia aștept vreun referendum să ne-ntrebe dacă vrem înmormântare cu excavatorul mic sau cu motosapa Stihl, dacă ne-nvelesc în folie cu bule sau doar în ce se mai găsește prin primărie de pe la vreun solar/chermeză de 1 mai, dacă vrem la pomană sarmale din carne de omosexual sau lesbiancă, dacă femeile care fac avort trebuie și biciuite sau doar le omorâm cu pietre.
La ștampile, feisbucari! La ștampile!



marți, 9 mai 2017

Familia tradițională și alte lighioane



Acum că am rezolvat cu definiția familiei și cine face au ba parte din ea, zic să trecem la niște chestii mult mai serioase, cum ar fi pedofila aia de nevastă a lui Macron, gerontofilul de și-l aleseră francejii de președinte.
Doamne-ajută că, în sfârșit, parlamentarii noștri au stabilit că doar o femeie și-un bărbat pot forma o familie! Ce naiba făceam dacă se puteau căsători aiurea-n tramvai toți omosecsualii între ei, în loc să fie ipocriți și ticăloși, însurându-se, ca până-acum cu persoane de secs de-a dreptul opus, trăind o minciună nefericită, dar comodă pentru ochiul vigilent al bisericii române și babelor din toate colțurile țării?
Bine că știm una și bună: dreptul la fericire conjugală, la protecție legală, la împlinire personală o avem doar noi ăștia de ne-am născut de partea orto a lumii, iar lor le rămâne Gomora aia pe care o s-o mai ardă Dumnezeu încă o dată din temelie dacă rușinosdefericitul Danny și ciracii lui se vor ruga cu suficientă ardoare, da-le-ar Ăl de Sus putere să o facă spre buna așezare a familiilor dacice.
Eu, spre exemplu, am avut mereu probleme cu copiii de omosecsuali care erau prost-crescuți, nu-și luau notițe când eu predam condiționalele, rareori de-și scriau temele și-mi mai lipeau și ciungă pe scaun, asta numai când nu-mi scriau măscări pe catedră sau sudălmi pe tablă.
Nici nu vă mai spun cât chiuleau de mult sau cum îi insultau pe colegii lor mai grași, pe ăi de aveau coșuri sau cei mai sfioși, dorindu-și, contrar naturii umane, nu să le supună mamele la diverse perversiuni, ci tocmai tații, lucru ce contravine tuturor perceptelor morale ale acestei nații binecuvântate de Dumnezeu.
De-aia-s bucuroasă peste fire că în Parlamentul nostru s-a trecut și la probleme mai serioase, mai ales după joaca asta de-a grațierea, corupția, amnistia și alte bâzdâgănii fără urmă de substanță.
Mare lucru că au furat și ei câteva milioane. Ce, nu toți furăm? Doar nu ne apucăm acum să distrugem viața unor oameni doar pentru asta. Cum ar fi acum să-i ținem departe de piscine, de Thailănzi și Baliuri, de amante/amanți, șampănii și șoping seșănuri în Dubai doar pentru că și le permit pe toate din furăciunea din bani publici? Ptiu, Doamne ferește!
Cum spuneam, a venit momentul să ne burtim de râs pe seama papagalului ăla de franțuz care, în loc să-și ia și el ca domnu Dragnea o femeiușcă sprințară de pe băncile liceului, nu găsi decât băbăciunea aia cu 24 de ani mai bătrână decât el.
Sigur, pot să-l înțeleg pe Irinel Columbeanu pe care îl urmărea o națiune cum defila cu o fetiță de liceu căreia îi putea fi bunic sau pe tradiționalii parlamentari ale căror ,,consiliere” abia de și-au serbat majoratele de câteva luni, că așa-i normal la bărbați să poftească la niscai bunăciuni fragezioare, dar să vrei asemenea stafidă bătrână nu-i orto și pace.
Ș-uite-așa mi-o amintesc eu pe coana Mărioara, sora cea mai mare a tatălui meu, femeie trecută de 70 ani, cum mângâia crucea lui nenea Mihai și lacrimi cât oul de porumbel i se prelingeau pe fața ridată, înnodându-i-se în barbă.
- N-a avut zile, Mihăițî al meu, spunea cu accentul ei apăsat de moldoveancă apringă. Dumniezău să-l ierte, că tare devreme l-a luat la el!
Pe crucea mare pe care ședeau așternute spre pomenire numele amândurora, se vedea bătut adânc anul nașterii lui Mihăițî-1925- și cel al morții -1987, iar o matematică simplă mi-a azvârlit deodată în minte un adevăr bine ascuns de cei doi: mătușă-mea nu avusese doar 2 ani mai mult ca bărbatul ei, ci 12.
Părul alb i se clătina ușor în aerul cald al verii moldovene când mângâia piatra crucii, batista brodată în colțuri, cum aveau femeile cochete pe atunci, abia mai reușea să-i șteargă dorul de femeie bătrână rămasă singură în cel mai greu ceas, cel al apropierii trecerii.
Mihai și Maria s-au cunoscut când erau amândoi căsătoriți și aveau câte-un copil, s-au iubit atât de mult, încât cei 12 ani pe care îi avea Maria în plus nu i-au putut copleși sub apăsarea lor, după cum nici judecata oamenilor, disprețul lor sau prejudecțile anilor 50 nu i-au împiedicat să părăsească mariajele în care erau captivi și să rămână împreună până ce moartea i-a despărțit la propriu.
Imaginea mătușii mele, deja o babă, plângâdu-și iubirea vieții ei, pe Mihăițî al ei, mă tot urmărește când citesc fel de fel de comentarii jalnicăloase despre Macron. Ce hal de familie tradițională am și eu, domle!
Poate-s cam proastă, dar când bolnavilor noștri de cancer le lipsesc 14 dintre citostaticele de bază, când ministrul educației propune discret ca pt testele PISA să se dea așaaaa... un stimulent(a se citi șpagă) să-i cointereseze pe profii și elevii participanți, când parlamentarii nu știu cum să aministieze/grațieze/legalizeze darea de mită/furtul/delapidarea/evaziunea fiscală, când pe Ghiță nu știe instanța unde să-l citeze pt un al țâșpelea proces, iar trenurile merg în România mai încet decât în secolul XIX, chiar nu mai puteam avea nicio grijă decât mariajul președintelui francez.
Iată că vă mai propun câteva teme de mare anvergură intelectuală pe care să le dezbatem fiindcă tot am scăpat de obsesia familistă:
- pâinea feliată sau franzela?
- e normal să faci secs duminica sau e păcat?
- e salata de vinete mai bună cu usturoi sau cu ceapă?
- poți să speli șosetele împreună cu chiloții sau trebuie spălate separat?
- la ce vârstă pot copiii să devină vegani?
- pensia alimentară poate fi cheltuită și pe tenișii copiilor sau...?

miercuri, 26 aprilie 2017

Cum am dat în premieră 0(ZERO)




Pentru că, de fapt, am dat 3 de zero, nu știu dacă e o premieră sau o tremieră. Ete na, am dat! Cum naiba să dai 0(ZERO) în catalog? Am scris doar așeeaaa la miștou, ca să fiu sigură că măcar vreo doi pretini tot vor citi de milă postarea.
Zeroul l-am scris mareee, cu roșu pe lucrări, l-am și rotunjit preț de vreo juma' de mină de pix, am scris și în paranteză, că poate ne se vedea destul de clar, apoi am pus lucrările deoparte ca să le trag în poză, ceea ce m-am răzgândit, fiindcă e de porc să umilești copilul doar fiindcă el nu a știut nimic la lucrarea anunțată de o săptămână.
Las' că am anunțat-o, dar tocmai ca să evit șocurile prea puternice- la vârsta mea nu-ți pică tocmai bine să te treacă toate palpitațiile și vreo 641 crize de spume-n cap-am și lucrat repetat, spre luare aminte, exerciții identice acelora pe care le-am inclus în lucrare, cu mulțumirea profului care anticipează un porcoi de note mari, așa să ne-ajute Mniezo, să treacă tot elevu' că tot nu-l mai învață nimeni ingliș pe el dacă pân-acu' n-a fost chip să se-mpace cu limba lu' Șecspiăr.
Fiind vorba de indirict spici, am dedus că el a rămas fix așa, INDIRICT; eu l-am predat direct, l-am exersat direct, da el, indirectu' naibii, a luat-o pe ocolite și undeva pe la colțu' Oborului s-o fi oprit la un mic ș-o bere și n-a mai ajuns în căpuț la elev neam. Asta e! Șit hepănz!
Eu acuma, cum stau cu lucrările în față- mint evident, le-am strâns de draci-nu știu exact cum să procedez: să trec 1(UNU) în catalog, adică punctul ăla prăpădit din o(ri)ficiu? Aș putea, spre exemplu, să mai dau un punct din același loc de unde l-am dat și pe celălalt, nu-i așa? Ș-uite-așa se făcu deja de un 2(DOI)!
Baiul ăl mare e ce fac eu cu punctul în plus la ăia 2 elevi de luară 10, le trec 11(UNȘPE)? Așa ar fi cinstit, bag eu de seamă.
Mă bate gându' cel pervers să mai dau încă o dată lucrarea, doar că de data asta să și ies din clasă, să nu fie elevii inhibați de prezența mea; poate nu toată ora, doar umpic, vreo treij de minute. Pervers, pervers, dar dacă copiază toți de la ăia cu ZERO și-mi dau o lovitură cauzatoare de moarte?
Nici nu știți ce dileme am. Poate veniți și voi cu o sugestie, că zău dacă știu pe unde să mai scot cămașa.


luni, 24 aprilie 2017

Am cunoscut poezia. Ce noroc!

Nimic nu urăsc elevii mei mai mult ca poezia. Adică, Moromete sau Ion mai treacă-meargă, poate și Otilia, nu că ar pricepe ce enigmă are de moment ce se tot freacă de moș Pascalopol până ce se mărită cu el, lăsându-l pe blegul de Felix cu ochii-n soare, dar poezie?
Dacă spui Nichita Stănescu în preajma lor e mai rău decât dacă i-ai înjura de mamă, că la vârsta lor mama e oricum un agent al forțelor întunecate ale Bacului care stă bine-nfipt între ei și nopțile nedormite petrecând sau jucând te miri ce jocuri pe calculator.
Să ferească sfântul să pomenești de Arghezi că pe dată li se aprinde-n ochi o flacără furioasă ce te-ar putea despica-n două mai ceva ca sabia laser cu cruciuliță a nepotului lui Vader- hușșș, hușșș!
Poezia e iadul, întruchiparea satanei care-i chinuie încă din viață, e expresia demonicelor politici educaționale menite a le distruge copilăria cu tot ce are ea mai frumos, pentru ca mai apoi să le turtească și adolescența sub greutatea celor 3741 de strofe ale Luceafărului pe care trebuie să le-nvețe pe de rost.
M-am întrebat ani de zile când s-a născut această ură viscerală perpetuată, perfectată chiar, de fiece serie de elevi. Să fie lipsa lor de apetit pentru lectură, mult trâmbițatul lor dezinteres pentru carte?
O fi generația asta mai prozaică și, absorbiți cum suntem de perfecțiunea noastră, ca părinți și profi nu vedem cât de practici sunt acești copii cărora tot noi le spunem că nimic din ce studiază în școală nu le va fi de vreun folos pe viitor, că reușita nu ține de câtă carte știi, cu atât mai puțină nevoie ai de poezie ca să faci catralioanele ce-ți asigură fericirea, dacă nu ți-o pot cumpăra.
Când eram de vârsta fiului meu cel mic, m-am plâns și eu profesorului care mă pregătea pentru admitere la liceu că nu-nțeleg șmecheria cu poezia. ,,Frumusețea poeziei este că fiecare poate înțelege altceva; poezia e libertate de a vedea, de a simți. Simte-o și gata, scrie despre ce simți tu”, mi s-a spus atunci.
Păi eu simțeam o grămadă, doar curajul să spun asta îmi lipsea. Simțeam de când ascultam asta:

Nu mai spun că mult înainte de Vali Sterian, bălmăjeam odată cu cei de la Mondial versurile cântate ale lui Minulescu, cam așa:
Odată cu Sterian, pătrundea în viața noastră și Tudor Gheorghe a cărui muzică era exclusiv dedicată poeziei românești devenită astfel parte integrantă a culturii noastre, fie că eram pe deplini conștienți de asta, fie că eram parțial ignoranți.
Nu mai spun că fredonam cam în aceeași perioadă Simon and Garfunkel, Pink Floyd sau Bob Dylan, ăl de luă premiul Nobel pentru literatură spre enervarea tuturor celor care l-ar fi vrut pe Cărtărescu sau Murakami premiant cu cununiță în locul lui.
În plus, la niciunul dintre examenele pe care le-am dat ca elevă nu a fost nevoie să memorez tone de comentarii golite de emoție, dar încărcate de limbaj demonstrativ și pompos, care să-mi ucidă dorința de a mă exprima pe mine, făcându-mă, în același timp, să mă simt perfect tâmpă.
Cum naiba să-ți mai placă poezia dacă ai contact cu ea prin memorare mecanică a unor versuri pe care nici măcar o dată nu le asculți recitate, doar-doar te-o trece și altceva decât pipi în timpul orei de română?
Când fredonezi asta, s-o dus dracu toată poezia și tot ce se mai ridică e maxim ri/âma.


Una peste alta, cred că muzica a fost cel mai eficient mod de a ne îmbiba viața cu poezie, încă din copilărie; de la poeziile lui Coșbuc recitate în clasă sau la serbări, trecând prin Șt. O. Iosif sau Minulescu, Eminescu și Arghezi, Sorescu, Nichita sau Șerban Foarță, sonetele lui Shakespeare sau baladele lui Villon, Baudelaire tradus sau șansonetele cântate de Aznavour, poezia sub o formă sau alta ajungea la noi constant.
Știți ceva? Chiar am avut noroc. 

marți, 21 martie 2017

Proști, dar ai noștri. Poate ai voștri.


De când cu teoria inteligențelor multiple nimeni nu mai e prost. Sub o formă sau alta, sigur ești pălit de vreo inteligență, că doar sunt vreo 8, chiar 9 dacă o băgăm în seamă și pe cea emoțională, a mai cu moț dintre toate, fără de care degeaba iei tu premiul Nobil pentru binefacerile ceaiului de păducel cu bicarbonat în vindecarea cancerelor și trânjilor.
Nu știi boabă de mate și fizica e mai impermeabilă ca pelerina de mușama cu care te târâie tacto la pescuit pe ploaie? Nu dispera, beibi, că-ți rămâne inteligența lingvistică.
Vorbești limbi străine ca Olguța Vasilescu și nu reușești să ții minte cele 3 reguli ale perverselor condiționale englezești, nu te jena cât timp îți nimerești gura cu lingura și nici nu-ți curge supa pe piept, dar mai ales dacă nu iei metroul în direcția opusă celei în care ar trebui, de fapt, să te-ndrepți de mai mult de 3 ori pe lună; înseamnă că ai inteligență vizual-spațială.
Dacă ți-e greu să-ți apleci toate cele o sută de kile către șireturi, iar a bate mingea pe terenul de sport funcționează pentru tine numai dacă i-ai pus în prealabil mâner s-o duci tacticos la subraț, iar nu e cazul să te dai cu capul de pereți, crezând că numai fiindcă nu poți rezolva o ecuație de gradul 1, nici traduce în engleza ,,dacă ploo mâine, stau în pat și dorm” sau să dai un gol la poarta goală, nici măcar cu mingea legată de adidași, ai ratat ocazia de a da pe dinafară de istețime.
Pentru tine special există inteligența artistică. Cum adică nu ai ureche muzicală și tot ce poți să smulgi din tine sunt niște guițături care o fac pe profa de muzică să-ți dea 10 numai ca să nu insiști cu sunetele nearticulate din pricina cărora se teme că va chema cineva poliția?
Las că sigur poți să desenezi. Toți putem, nu-i așa? Ah, ție nu-ți iese? Mda, te-nțeleg; asta e o femeie? Sigur nu e o căpiță de fân dărâmată de furtună? Nu? E iubita ta la plimbare cu bichonul ei? Care dintre ei e bichonul? Mno, dacă zici tu că ăla din stânga e cățelul, știi tu ceva, doar ești artistul.
Nici măcar acum nu e bine să bagi deștele-n priză concluzionând pripit că ești prost de bubui. Sigur dispui de capacitatea de a te pune în pielea prietenilor tăi ale căror emoții, dispoziții și perspective le înțelegi mai bine ca oricine. Ai câștigat la loz în plic: ai inteligență interpersonală.
Ăăăă, n-ai niciun prieten? Ahaaaa, nici nu-ți trebuie, că nu pricepi neam ce-i în neregulă cu oamenii de-s altfel decât tine. Mă, atunci cred că nu te-a lovit încă norocul. Da' de ce ești așa...diferit?
Nu știi nici asta. Nu ai niciun motiv să n-ai prieteni, doar că n-ai. Și nici ce vrei să faci în viață nu te-ai hotărât fiindcă nu prea te interesează niciun domeniu, mai ales că habar n-ai care-ți sunt atuurile sau punctele slabe. Deh, acu ce să spun, nașpa ursitoare ai mai avut, mâncaț-aș! Nici cu intrapersonala nu stai mai bine, așa că ai face bine să te obișnuiești cu gândul că e mai multă vibrație inteligentă într-o cultură de bacterii din iaurtul pe care l-ai băgat dimineață pe sub nas.
Mă scuzaț', ce spuneaț'? Sunt cinică și necruțătoare? Io n-am tact? Atunci o să-mi iau. 3 kile de tact e bine?
Poate ele mă vor ajuta să trec indiferentă pe lângă spectacolul ratării unora dintre elevii mei cărora, cinica de mine, le-am spus fără multe menajamente că trebuie să slăbească măcar 40 din cele peste o sută de kile care-i împovărează pentru a dobândi cu adevărat control asupra lor înșile.
O juma' de kil de tact voi folosi să-mi îndes în nas atunci când voi simți că risc să-mi pierd cunoștința de la putoarea de sudoare învechită în bulendrele slinite de purtat și nespălate dinainte de era noastră, în loc să insist să se spele, nu atât pentru a-mi proteja simțul olfactiv și biata fiere, cât pentru a nu fi evitați de proprii colegi care se tem să nu-i umple păduchii și alte gângănii mișunătoare.
Cu siguranță voi consuma încă o juma' de kil pentru toate acele situații când mă trezesc spunând că un prieten adevărat este cel cu care petreci timp și în afara școlii, cel care îți știe familia, cu bunele, dar mai ales rele ei; cel cu care ieși în oraș, dar mai ales cel căruia îi spui când greșește, tocmai pentru că vrei să-l ajuți să nu mai facă de prost aceeași gafă.
Aoleeeoooo! Am spus cumva prost? Trebuia să fi spus ,,mai puțin strălucit”, că doar se știe că or fi unii proști, dar sunt proștii noștri și-i apărăm orice-ar fi.
Băi, uite, știți ceva? Ia țineți-vă voi proștii voștri cu multiple inteligențe și lăsați-mă pe mine în cinismul meu!
Nu ești mai bun ca mine când îți aperi ,,prietenul”duhnitor pe care nu-l scoți niciodată în oraș, dar nici la tine-n casă nu l-ai băgat vreodată.
Disprețuiește-mă pentru lipsa mea de tact când o trântesc fără pic de respect pentru corectitudinea politică, aia din cauza căreia prostul a ajuns să fie așa de menajat că mai avem puțin și ne vom simți vinovați că în creierele noastre se zbat mai mult de doi neuroni ploștiți.
Vă plac proștii că-s ai voștri? Tocmai! Sunt ai voștri. NU MI-I MAI BĂGAȚI MIE PE GÂT!



Foto credit: http://www.sugubat.ro/imagini-amuzante/doi-betivi-i-am-batut-de-s-au-cacat-pe-noi
 

luni, 20 martie 2017

Dumnezeu se bucură când ne spălăm



Dumnezeu e destul de ocupat cu alte treburi importante, cum ar fi să împlinească dorințele tuturor celor care își doresc să moară capra vecinului, și nu cred că are treabă cu apa și săpunul pe care îl folosim noi, dar nu știam cum naiba să vă atrag atenția. Am reușit? Ah, nu? Bine. Eu tot continui.
Nimic mai întristător decât să intri într-o clasă și să te izbească o duhoare de sudoare de care ai putea să-ți sprijini bicicleta, asta dacă ai putea să te plimbi cu bicla pe coridoarele nu numai înguste, dar mai nou și complet neluminate- să-i deie Dumnezeu sănătate lu dom primar de la sectoru 2 care a decis să facă economie la sânge la curentul din școli, așa că, dacă vrem curent, deschidem toate geamurile și așteptăm o pală de vânt!
Las' că n-avem destule neoane în clase și umblăm ca orbeții gata să ne băgăm deștele-n ochi când încercăm să scriem la tablă, da' nici cu săpunul nu suntem în tovărășie.
Nu, nu ăla de la școală, că ăla e inexistent; mersul la toaletă este o aventură fără seamăn cum n-ai fir de hârtie igienică și dacă n-ai puță să rezolvi din picioarelea, faci leapșa pe cocoțatelea pe buza toaletelor care se bâțâie sub picioarele tale ca punțile de liane de prin junglă.
Eu nu mai aștept demult să mă șterg la popou cu hârtia statului, că nu-s nebună să-mi închipui asemenea gest de normalitate, după cum nici săpun nu cred că mi se cuvine la toaleta de la liceu, doar d-aia mă plătește statul, adica să defilez pe hol purtând curpapiru-n mână și săpunu'-n traistă, da' umpic de spălare n-a omorât păn-acum pe nimeni.
Tot mai des mi se-ntâmplă să pătrund în săli de clasă în care putoarea de transpirație să fie parcă pătrunsă în însăși fibra palului băncilor. Să stau cu geamurile deschise și cu fierea strânsă ghem înghiontindu-mi ficatul cu zvâc neașteptat. Să încerc din răsputeri să-mi văd de lecțiile mele, în timp ce un stomac revoltat de mirosul învechit în subțiori revărsate în haine certate cu detergentul își tot azvârle conținutul către moțul isteric al esofagului.
Nu mi-o spuneți p-aia cu hormonii adolescentini de parcă nu aș fi profesor de peste dooj de ani și nu aș ști cum e treaba cu invazia ticăloșilor hormoni scăpați din frâu pe la subraț! Nu-s mai mulți hormonii ăștia decât erau acum 2-3 ani, săpunul și gelul de duș s-au împuținat.
Să fii bucureștean, să ai la dispoziție zeci de detergenți de rufe, săpunuri cu arome de fructul pasiunii și ierburi parfumate fără număr, geluri cu aloe și lacrimi de pui de panda, dar să duhnești de-ți lași colegii fără păr în nas-nu că părul ăsta din nări ar fi vreun mare gheșeft, dar e al nostru, de ce să ne cadă, că cine știe când avem trebuință-iote, asta zic eu că e adevărată golănie.
Vă rog io frumos să nu-mi amintiți de datoria mea sacră de ,,dascăl”- dascăl e ăla de cântă subțirel pe nas la biserică și încasează paralele de la babele preacuvioase-că nicăieri nu scrie în fișa postului că trebuie să stau lângă fereastra deschisă ca să pot să respir în timp ce fac ridincomprihenșăn.
Vi se pare că școala eșuează să educe? Mno, acu', aveți și voi dreptate, e cam de fecale, da' nici cu educația aia de acasă nu mi-e rușine.
,,Dascălii”- printre care refuz să mă număr- sau profii nu pot convinge adolescenții de peste 15 ani că apa nu-i dușmanul lor de moarte, că nu li se fleoșcăie pehașu' dacă dau din plin cu săpun pe piele, ba o mai și scaldă apoi în apă ca să fie gigea-măi,măi când se dau iar cu gel, doar că de data asta din ăla dezodorizant, iar apoi mai și schimbă țoalele, nu de pe față pe dos, ci cu altele spălate în prealabil- sau în mașină.
Fiindcă simt deja critica plutind prin aer, vă reamintesc că am patrujnoo de ani, din care 22 i-am petrecut spălându-mă la lighean cu apă încălzită pe aragaz, frecându-mă cu săpun ,,Cheia” și dezodorizându-mă cu ,,Bob”, că Farmec 16 era echivalentul lui Dior și rar îl aveai.
Nici hăinuțe nu prea aveam, că mama creștea 3 copii singură, așa că am avut O SINGURĂ uniformă 4 ani de liceu, doo cămăși cu mânecă lungă și tot doo cu mâneca scurtă. Hainele le spălam de mână, să nu se strice, le uscam noaptea atârnate pe funie sau cu forța, sub fierul de călcat de 5 kile, și miroseau intens a sodă de rufe, aia care îmi mânca pielea de pe degete când spălam bulendrele să nu put la școală a doua zi.
Nu sărăcia explică duhoarea, că săracie mai lucie ca în comunism nu știu să mai fi fost în țara asta, ci acei 7 ani de acasă, ăia când te-nvață ai tăi că degeaba ai Versace dacă rupi, nu gura târgului cu țoalele tale, ci nasul clasei.

Foto: Facebook/ Blocul Tiglina