duminică, 28 mai 2017

Un sfârșit e un început



Bine că am așteptat câteva zile înainte să mă apuc de scris că dacă mă năpusteam vineri în tastatură, articolul s-ar fi numit ,,Un profesor de căcat”.
Așa, că mi s-au mai așezat creierii-n cap și am apucat să-mi calmez piticii furioși peste poate, am început să văd și luminița chiar dacă tunelul e lung și întunecos ca naiba.
Când ai mei au dat năvală în clasa în care îmi pregăteam lecțiile de la prânz, am bănuit că aveau chef de trăncăneală cum erau rămași fără profii ce participau la festivitatea de absolvire a celor de a XII-a. Vezi să nu!
Avuseseră română și scandal; cam așa e la ei ora de română mereu. Asta numai dacă profa de română vine la oră, ceea ce oricum nu se întâmplă mereu, niciodată la timp. Ai mei nu văd vreun motiv pentru care să le pese de oră, doar nici profesorului nu-i arde cămeșa pe ea să-i învețe niscai Eminescu.
Acum o săptămână le-a dat o teză de 50 de minute în care le cerea să analizeze în 5 rânduri dimensiunea gnoseologică a poeziei eminesciene, apoi să analizeze escatologia eminesiciană, ceea ce, mulțumesc frumos, nu au făcut că nu auziseră niciodată acești termeni și, de dracii pe care i-au avut pe ei, nici măcar nu s-au deranjat să scormone în adâncurile internetului după vreo definiție.
,,Să-și bage scatologia ei în cur!”- a declarat calm unul dintre ei- ,,Ș-așa o doare pe ea în cur de noi, măcar să fie de la scatologia asta.”
Chiar așa, să și-o bage-n cur dacă tot n-a predat-o. Și dacă s-ar fi prefăcut că predă, tot nu s-ar fi cunoscut. După ce i-a tratat de la început cu lungi absențe și indiferență totală, n-a trecut mult până ce
ei au ajuns să o ignore total făcând exact tot ce vrea mușchii lor în timpul orei, după cum și ea tot numai pe mușchii ei contează: ei trăncăne deșuchiat, se joacă pe telefon, râd pe ruptelea sau se scarpină-n cur, iar ea le spune celor câțiva exasperați de zgomot și dornici să învețe că nu e treaba ei să disciplineze elevii. Bă, ești nebun? Dar a cui o fi?
Vineri ieșise iureș iar după ce anunțase decizia de a da ultima notă pe baza PREZENȚEI la orele de română. Binențeles că au anunțat-o că e ilegal. ,,Și ce dacă? Asta discut eu cu doamna dirigintă și doamna director, nu cu voi”-le-a trântit-o ritos, enervându-i la maxim.
,,Bozi, dacă e pe-așa, noi de ce să nu-i dăm notă pe prezență, că rămâne dracului corigentă la cât nu vine ea la ore?”
,,Cum, frate, să spui că nu e treaba ta să faci liniște în clasă?”
,,Eu nu mai pot s-o suport din primul semestru, de când am stat toți ca proștii în clasă s-o așteptăm 2 ore și când am venit la cancelarie am găsit-o mâncând biscuiți așaaa...adică, băi proștilor, n-aveți voi treabă”
Ce spuneați? Nu trebuia să dau din casa sacră a învățământului românesc? Solidaritate sau cum?
N-ai să vezi așa ceva la mine. Nu cu profesorul care ajunge în clasă în ultimele 15 minute și pune absențe să-și acopere curul ce nu s-a mișcat la timp în clasă.
Nu cu profesorul care face cursuri în timpul în care ar trebui să fie la ore, care e monumental de indiferent, mai rece decât o reptilă, șerpește de lipsit de empatie, dar și de calități pedagogice, cel care umple de sus până jos catalogul de note de 3 și 4 după ce el însuși nu a fost la ore cu săptămânile.
Nu cu cel care vine în clasă și-i întreabă pe elevi cu viclenie în glasul mieros: ,,Chiar nu știți de ce nu mai vor profesorii să predea la voi?”
,, Eu știu, Bozi, de ce nu mai vor profii să predea la noi la clasă”- mi-a spus unul dintre elevii mei vineri. ,,Fiindcă suntem ca dumneavoastră, cu gura mare.”
,,Asta e, diriga, nu ne suportă nimeni că noi protestăm, nu răbdăm ca alții, protestăm mereu și profilor nu le place de noi.”
M-am uitat la ei adunați în jurul meu; certăreți, înfipți, gata să-și apere punctul de vedere în fața adulților care se tot zbat să le pună pumnul în gură-majoritatea sunt fete(cîțiva dintre băieți sunt încă mai răi), cațe ar spune unii, assertive aș spune eu- și mă încearcă un sentiment de mândrie prostească, de parcă ar fi ai mei, poate că și sunt într-un fel.
Elevii mei sunt răi ca mine? Foarte bine! Să rupă cu dinții din cei care vor să-i calce în picioare, să știe să spună NU, să-și ceară drepturile când au dreptate, să și le apere dacă cineva vrea să-i lipsească de ele.
Au gura mare, bozierii, nu-i așa? Ar fi bine să nu protesteze când profesorul nu vine la ore, dar vrea să fie respectat, nu predă, dar se crede darul lui Dumnezeu pentru ei, nu-i iubește, dar le cere supunere oarbă, niște sclavi pe plantația școlii românești? Iote că nu mai merge așa!
Nu cred că i-am învățat engleză pe copiii ăștia; care a știut a știut, care nu nici n-a învățat de la mine, că nu înveți cal bătrân în buiestru, dar dacă i-am învățat să ignore prostia ,,capul plecat sabia nu-l taie” cred că tot am făcut ceva bine.
Zile puține mi-au mai rămas de petrecut alături de bozierii ăștia, dar nu simt defel că ar fi un sfârșit. Mi se pare mai mult ca un început. Al lor, desigur. Abia acum descoperă că oamenii pot fi de un maxim căcat, când și cum să-și exprime opiniile în gura mare, care le sunt prietenii și câtă ipocrizie poate ascunde un om sau câte măști schimbăm într-o singură zi numai ca să ascundem vulnerabilități.
Ca să zic așa: ,,This is the beginning of a beautiful friendship!”


miercuri, 10 mai 2017

Politica familiei



Kyky are de vorbit despre zilele ploioase; e uscată ca o pastramă și are în ea înverșunarea unei femei hârșâite, de parcă nu ar avea doar 17 ani.Urăște zilele ploioase pentru că într-o astfel de zi, pe când ea avea 5 ani, taică-su a smuls-o pe maică-sa din mașină, a trântit-o pe jos și a luat-o la bătaie chiar acolo pe trotuar, în fața unei biserici al cărei preot a intervenit, scăpând-o din mâinile iubitorului soț care, altminteri, ar fi stâlcit-o cu totul.
Discutăm despre violența în familie și Cristi îmi spune cu seninătate că tatăl lui era foarte violent, o bătea pe mama lui sistematic, dar el nu crede că asta l-a marcat în vreun fel, că i-ar fi influențat viața sau personalitatea.
Pe una dintre fete a răpit-o taică-su când era foarte mică, numai pentru a o determina pe mama ei să nu-l părăsească; i-a găsit poliția și după un proces cu panaramă, tatăl a ajuns în inchisoare unde i-a trecut și iubirea de copilă, dar nici de fosta iubită nu i-a mai ars buza așa tare.
Unii dintre elevii mei nu au fost niciodată doriți de tații lor care n-au știut cum să se lepede de ei mai repede, iar pe alții i-au uitat mamele în grija unor străini care nu de puține ori i-au bătut de i-au năucit, lăsându-i cu gustul sălciu al copilăriei fără mamă.
Oricare va fi normalitatea, e clar că trebuie redefinită ca să-i cuprindă și pe copiii ăștia care, dezbrăcați la sentimentul gol, scot la iveală cicatricile încă dureroase ale unor arsuri de suflet greu de bănuit sub aparenta lor indiferență.
Ca să fie tabloul complet, lor ar trebui să le adaug pe cei care în mod mai vadit, mai ghicit au altă orientare sexuală, cei care zbat în depresii atât de negre, încât refuză să mai vină la școală, amenințând cu sinuciderea, pe cei însinguranți în tăceri lungi cât o zi de post, pe cei care au refuzat să învețe doar-doar vor atrage atenția părinților care i-au dus la bunici să-i crească la câteva luni și i-au uitat acolo până când au fost nevoiți să accepte inevitabilul responsabilităților parentale, 14 ani mai târziu.
Aceasta e o așchie din realitatea școlii românești pe pereții căreia spânzură icoane în speranța că Dumnezeu îi va proteja pe acești copii de adulții din jurul lor, fie că ăia suntem noi profii, fie cei mai ticăloși dintre toți, maturii stătuți din Parlament.
Mie nu mi-e teamă că parteneriatele civile sau chiar căsătoriile între persoane de același sex ar transforma lumea într-o Sodomă în care am umbla cu toți cu doape-n cur de frică să nu ne atace cineva pe la spate.
Mă înspăimântă că de la înălțimea tribunei Parlamentului, musiu Bacalbașa, doctoraș pe la Spitalul județean Galați și mare om de spirit care obișnuia să ne povestească cu zvâc și umor de autobază diversele orori care sfârșeau pe mesele de operație ale UPU, și-a vânturat viguros mânuța hrăpăreața prin aer, mimând un gest sexual pe care l-a și însoțit de un comentariu la fel de explicit.
Furios peste măsură, un alt vajnic deputat, afiliat altei familii politice, i-a răspuns pe măsură cu o mojicie ce l-ar fi făcut invidios pe orice șofer de TIR. Ba pe-a mă-tii!
Necăjit de atâta grațiere pe burta goala, plictisit, probabil, de sâsâitul împroșcător de scuipat al lui Nicolae, șeful lui, Dragnea cneazul de Teleorman, i-a tras azi câteva scatoalce zdravene, apoi la trimis la colț pe coji de nucă, numai după ce i-a luat o parte din jucării și i le-a dat lui Robert, sperând ca măcar el să se joace frumos cu ele prin cameră și la comisie.
Nu că Nicușor Dan s-ar descurca mai bine la el în partid cu toți contracandidații care se agită să-i pună piuneze pe scaunul de președinte și încă mai multă ciungă-n păr.
România cu cei peste 40% de tineri chinuiți de analfabetismul funcțional, cea în care un primar scoate din casă doi bătrâni decedați în condiții suspecte și-i aruncă la groapă din cupa excavatorului, în totală indiferență față de legi, de cutumele creștinești, de umanitate însăși, țara ai căror bătrâni sunt uitați ca niște pungi de gunoi prin case din care nici amintirile nu au mai rămas întregi este rezultatul politicilor gândite și promovate exclusiv de heterosexuali cu frica de Dumnezeu.
Abia aștept vreun referendum să ne-ntrebe dacă vrem înmormântare cu excavatorul mic sau cu motosapa Stihl, dacă ne-nvelesc în folie cu bule sau doar în ce se mai găsește prin primărie de pe la vreun solar/chermeză de 1 mai, dacă vrem la pomană sarmale din carne de omosexual sau lesbiancă, dacă femeile care fac avort trebuie și biciuite sau doar le omorâm cu pietre.
La ștampile, feisbucari! La ștampile!



marți, 9 mai 2017

Familia tradițională și alte lighioane



Acum că am rezolvat cu definiția familiei și cine face au ba parte din ea, zic să trecem la niște chestii mult mai serioase, cum ar fi pedofila aia de nevastă a lui Macron, gerontofilul de și-l aleseră francejii de președinte.
Doamne-ajută că, în sfârșit, parlamentarii noștri au stabilit că doar o femeie și-un bărbat pot forma o familie! Ce naiba făceam dacă se puteau căsători aiurea-n tramvai toți omosecsualii între ei, în loc să fie ipocriți și ticăloși, însurându-se, ca până-acum cu persoane de secs de-a dreptul opus, trăind o minciună nefericită, dar comodă pentru ochiul vigilent al bisericii române și babelor din toate colțurile țării?
Bine că știm una și bună: dreptul la fericire conjugală, la protecție legală, la împlinire personală o avem doar noi ăștia de ne-am născut de partea orto a lumii, iar lor le rămâne Gomora aia pe care o s-o mai ardă Dumnezeu încă o dată din temelie dacă rușinosdefericitul Danny și ciracii lui se vor ruga cu suficientă ardoare, da-le-ar Ăl de Sus putere să o facă spre buna așezare a familiilor dacice.
Eu, spre exemplu, am avut mereu probleme cu copiii de omosecsuali care erau prost-crescuți, nu-și luau notițe când eu predam condiționalele, rareori de-și scriau temele și-mi mai lipeau și ciungă pe scaun, asta numai când nu-mi scriau măscări pe catedră sau sudălmi pe tablă.
Nici nu vă mai spun cât chiuleau de mult sau cum îi insultau pe colegii lor mai grași, pe ăi de aveau coșuri sau cei mai sfioși, dorindu-și, contrar naturii umane, nu să le supună mamele la diverse perversiuni, ci tocmai tații, lucru ce contravine tuturor perceptelor morale ale acestei nații binecuvântate de Dumnezeu.
De-aia-s bucuroasă peste fire că în Parlamentul nostru s-a trecut și la probleme mai serioase, mai ales după joaca asta de-a grațierea, corupția, amnistia și alte bâzdâgănii fără urmă de substanță.
Mare lucru că au furat și ei câteva milioane. Ce, nu toți furăm? Doar nu ne apucăm acum să distrugem viața unor oameni doar pentru asta. Cum ar fi acum să-i ținem departe de piscine, de Thailănzi și Baliuri, de amante/amanți, șampănii și șoping seșănuri în Dubai doar pentru că și le permit pe toate din furăciunea din bani publici? Ptiu, Doamne ferește!
Cum spuneam, a venit momentul să ne burtim de râs pe seama papagalului ăla de franțuz care, în loc să-și ia și el ca domnu Dragnea o femeiușcă sprințară de pe băncile liceului, nu găsi decât băbăciunea aia cu 24 de ani mai bătrână decât el.
Sigur, pot să-l înțeleg pe Irinel Columbeanu pe care îl urmărea o națiune cum defila cu o fetiță de liceu căreia îi putea fi bunic sau pe tradiționalii parlamentari ale căror ,,consiliere” abia de și-au serbat majoratele de câteva luni, că așa-i normal la bărbați să poftească la niscai bunăciuni fragezioare, dar să vrei asemenea stafidă bătrână nu-i orto și pace.
Ș-uite-așa mi-o amintesc eu pe coana Mărioara, sora cea mai mare a tatălui meu, femeie trecută de 70 ani, cum mângâia crucea lui nenea Mihai și lacrimi cât oul de porumbel i se prelingeau pe fața ridată, înnodându-i-se în barbă.
- N-a avut zile, Mihăițî al meu, spunea cu accentul ei apăsat de moldoveancă apringă. Dumniezău să-l ierte, că tare devreme l-a luat la el!
Pe crucea mare pe care ședeau așternute spre pomenire numele amândurora, se vedea bătut adânc anul nașterii lui Mihăițî-1925- și cel al morții -1987, iar o matematică simplă mi-a azvârlit deodată în minte un adevăr bine ascuns de cei doi: mătușă-mea nu avusese doar 2 ani mai mult ca bărbatul ei, ci 12.
Părul alb i se clătina ușor în aerul cald al verii moldovene când mângâia piatra crucii, batista brodată în colțuri, cum aveau femeile cochete pe atunci, abia mai reușea să-i șteargă dorul de femeie bătrână rămasă singură în cel mai greu ceas, cel al apropierii trecerii.
Mihai și Maria s-au cunoscut când erau amândoi căsătoriți și aveau câte-un copil, s-au iubit atât de mult, încât cei 12 ani pe care îi avea Maria în plus nu i-au putut copleși sub apăsarea lor, după cum nici judecata oamenilor, disprețul lor sau prejudecțile anilor 50 nu i-au împiedicat să părăsească mariajele în care erau captivi și să rămână împreună până ce moartea i-a despărțit la propriu.
Imaginea mătușii mele, deja o babă, plângâdu-și iubirea vieții ei, pe Mihăițî al ei, mă tot urmărește când citesc fel de fel de comentarii jalnicăloase despre Macron. Ce hal de familie tradițională am și eu, domle!
Poate-s cam proastă, dar când bolnavilor noștri de cancer le lipsesc 14 dintre citostaticele de bază, când ministrul educației propune discret ca pt testele PISA să se dea așaaaa... un stimulent(a se citi șpagă) să-i cointereseze pe profii și elevii participanți, când parlamentarii nu știu cum să aministieze/grațieze/legalizeze darea de mită/furtul/delapidarea/evaziunea fiscală, când pe Ghiță nu știe instanța unde să-l citeze pt un al țâșpelea proces, iar trenurile merg în România mai încet decât în secolul XIX, chiar nu mai puteam avea nicio grijă decât mariajul președintelui francez.
Iată că vă mai propun câteva teme de mare anvergură intelectuală pe care să le dezbatem fiindcă tot am scăpat de obsesia familistă:
- pâinea feliată sau franzela?
- e normal să faci secs duminica sau e păcat?
- e salata de vinete mai bună cu usturoi sau cu ceapă?
- poți să speli șosetele împreună cu chiloții sau trebuie spălate separat?
- la ce vârstă pot copiii să devină vegani?
- pensia alimentară poate fi cheltuită și pe tenișii copiilor sau...?