marți, 6 martie 2018

Din bulele elevilor





Un profesor fericit

Intru-n bula lui Alex pe vârfuri, că e în clasa a VIII-a și dă multe simulări, teste, verificări și vrea doar să râdă cu mine o dată pe săptămână. Întreb doar dacă profa de engleză i-a anunțat de olimpiada de engleză:
- N-are profa treabă. Ne spune cu o zi- două-nainte sau chiar vineri când avem oră.
- Ce femeie fericită, observ gândindu-mă că dacă aș avea numai elevi ca Alex, aș fi într-al nouălea cer mereu. Scutur a prost din cap când îl aud:
- Așa e ea fericită. Pe care v-a spus-o? Cu fericirea. Pe care v-a spus-o? P-aia cu e fericită că ea n-are bărbat și e liberă să facă tot ce-o taie capu și, de obicei, o taie multe capu că are imaginație de numai știe ce să facă cu ea sau p-aia cu ea nu suportă copiii și e fericită că n-are copii care să-i distrugă viața?
- Nu știu despre ce-i vorba, îngăim bâlbâit.
- Credeam că o cunoașteți pe profa mea fericită de ingliș. Nouă mereu ne spune ce fericită e că nu e măritată și că nu suportă copiii, deci iar e fericită că n-are. E profa noastră preferată; ea vorbește de fericire, noi stăm pe telefon, ea ne lasă-n pace, noi n-o facem nefericită.

Bate fierul cât e cald și copilul cât e mic

La Cristian în bula de a 9-a e o liniște detașată ce prevestește furtuni. E miștocar mare și nu ratează ocazia de a trânti câte una:
- Azi la mate o scoate pe una dintre colege la tablă, bla-bla-bla. Și deodată, zbang profa o întreabă de ce a ales ea științele naturii nu mate-info. Aia se bâlbâie ca proasta că ei îi place mult biologia și ce crezi că zice profa? Că ea știe doar celula de la biologie, fiindcă-ntr-a 9-a a apucat să-nvețe celula, i-a dat un 10, apoi profu ei s-a prins că ea e pe mate, așa, și n-a mai bătut-o la cap, i-a dat 10 mereu până-n clasa a doișpea.
- Haida! Așa v-a spus profa de mate?
- Mda. Trebuia s-o vezi cum vorbea de senin. Bine, acum a zis și ea că nu a fost ok ce a făcut proful ei și d-aia crede ea că pe elevi nu trebuie să-i iubești.
- Pardon? belesc eu ochii cât cepele.
- Mda. PE ELEVI NU TREBUIE SĂ-I IUBEȘTI, TREBUIE SĂ-I ÎNVEȚI!

Profa de germană e oamă

Miruna are o bulă veselă peste poate. Ca de clasa a VII-a. Periodic aici se stârnesc urgane, vâjuri cu plâns și muci în germaneză. Când vin astfel de fronturi ciclonice, se produce plâns și în inglișmailav, se spun cuvinte nepotrivite, apoi se râde din nou. Ultima dată, mucii au fost doar de la gripă, iar concluzia de o simplitate zdrobitoare:
-Vestea bună după răceala asta care ne-a măturat pe toți prin clasă e că profa de germană e și ea om.
- Daaaa? întreb nesigură pe reacția ce urmează.
- Îhî. Dacă tot am ajuns să venim doar 7 copii la școală, că restul erau gripați, n-o să crezi, dar nu ne-a predat, nu ne-a pus să citim, ba încă ne-a dus în cabinetul de germană and Lord behold ne-a făcut ceai.
- Ceai?
- Îhî. Ceai de fructe. Ne-a dat și zahăr. Am început să cred că ar putea fi om.

vineri, 2 martie 2018

Un săru' mâna la pachet, vă rog!


Nu-i știu numele. Nu i l-am știut niciodată. Ne vedeam pe holurile liceului când el întrerupea orice făcea atunci, se trăgea lângă perete și spunea Săru' mâna, doamna profesoară!, iar eu răspundeam. Uneori mă zărea de la înălțimea trupului lui deșirat de adolescent și făcea ordine îmbrâncindu-și colegii - Dă-te, mă, că vine doamna profesoară! Săru' mâna, doamna profesoară!
Nu l-am întrebat niciodată cum îl cheamă sau la ce clasă e. Deseori mi s-a părut că mă ia peste picior cu politețea lui neobișnuită, săru'mânurile, ordinea aia care parcă voia să spună vezi, fey nebuno, ce mișto fac eu p-acilea de disciplina ta.
Rămânea după el doar o neliniște ciudată, melancolia ochilor lui disproporționat de negri, a nasului acvilin aruncat pe o față ascetică de o slăbiciune și lividitate ce contrastau acut cu obrajii umflați ai majorității băieților de vârsta lui, lipsa zâmbetului pișicher.
Ieri seară, m-am dus să iau două salate de la Salad Box. M-a văzut înainte să ajung măcar lângă tejghea și s-a tras spre margine pregătit să mă oprească din drum dacă nu aș fi venit spre frigiderele lor: Săru'mâna, doamna profesoară!
- Bună seara, copile! Nu-mi spune că lucrezi aici.
- Ba da, doamna profesoară, săru' mâna. Fă, te rog, două salate pentru doamna profesoară, mai spune către fata aflată și ea în spatele tejghelei. Două, doamna profesoară?
Îi confirm și îl întreb cum merg lucrurile, dacă-i e bine și e mulțumit.
- Plec , doamna profesoară, îmi spune după ce se mai apleacă o dată la colegă și-i spune că doamna i-a fost lui profesoară la liceu. Nu-l corectez, doar zâmbesc spre el bucuroasă să văd o față familiară în balamucul mallului.
- Plec pe vas, mai stau până se face aici altă echipă și la vară plec bucătar. 
Îmi povestește cum a muncit din timpul liceului, despre cursurile de ospătar și bucătar pe care le-a absolvit, despre cei 1700 de euro pe care îi va câștiga pe vas, despre cum va vedea lumea pe care altfel nici n-ar visa-o, cum va pune bani deoparte.
- Și ce să fac, doamna profesoară, că nu mai am pe nimeni pe lume aici? Pe tata nu-l mai am de la 6 ani că a murit, acum s-a dus și mama după copcă. 
Mă abțin să-l corectez- pe copcă- și mă trăznește luciditatea cu care rostise cuvintele, singurătatea lor teribilă, gravitatea lor dincolo de lexic și DEX și-l ascult povestindu-mi de meditațiile pe care le face la mate și la fizică pentru un Bac întârziat care-i trebuie ca să meargă la școala de manageri de restaurant, despre nunta pe care o face după Bac, despre plecare.
- Am 21 de ani, doamna profesoară, trebuie să iau Bacul ca să pot să merg mai departe la școala asta de manageri, pentru asta trebuie să strâng bani. Apoi mă-nsor, să pot s-o iau cu mine pe vas, că doar n-o s-o las aici. 
Spune totul cu calmul cu care alții povestesc un film abia văzut, pe același ton leneș pe care făcea ordine pe holul liceului când mă vedea apropiindu-mă, în timp ce trebăluiește pregătindu-mi pachetele.
Eu nu-mi pot desprinde ochii de pe fața lui ascuțită, împodobită cu nasul prea mare, ochii prea negri, melancolia prea adâncă. Când plec privirea să mă caut de bani, îi zăresc blugii negri, două cârpe ce învelesc un trup prea înalt pentru atâta subțiime, apoi mâinile noastre se ating ușor când plătesc și-mi vine să-i strâng degetele mai tinere ca ale băiatului meu cel mare și mult mai singure, apoi mă retrag.
- La mulți ani de mărțișor și săru' mâna, doamna profesoară, îmi mai spune punând în pachet un măr împodobit cu șnur și o etichetă e firmei.
Mergând spre ieșire, mă întreb de câte ori a spus doamna profesoară în decursul scurtei noastre conversații, dar, mai ales, de câte ori o fi vrut el să vorbească pe holurile liceului, când maică-sa încă nu era dusă după copcă, dar el era orfan deja, singur, prea înalt pentru cât de îngust, prea necăjit să facă meditații la mate, prea sărac să vină la școală când avea deja o slujbă.
Nu știi uneori ce ascund elevii prea deșirați, prea politicoși, prea singuri, cei care nu ajung mereu la școală, dar când o fac spun săru' mâna, doamna profesoară.