Am fost o ,,nespălată”

Nimic nu mă scârbește mai tare decât oamenii prinși în offside care, în loc să-și plece privirea și să-și ceară măcar formal scuze, atacă folosind românescul ,,tu nu te uiți la tine cum arăți?” sau ,,tu vorbești, grasule/urâtule?”

Musiu Teodorovici, ministrul aministiilor fiscale și gagicărelilor de Mamaia, a făcut fix asta aici:

Mie mi-a amintit de decembrie 1993 când abia îl născusem pe Matei și eram internată la Maternitatea Polizu. Știu că e greu de crezut, dar la acel moment în maternitate nu curgea apă caldă, nu existau dușuri pentru mame, ba chiar și apa rece abia țârâia la o chiuvetă de salon pe care infirmierele o spălau cu un floștomoc de cârpă peste care turnau apă rece din peturile cândva de suc depozitate sub chiuvetă cu acest scop.

Tot cu apă din peturi erau spălați și copiii, în timp ce erau ținuți de tălpi, cu cracii în sus deasupra unei chiuvete meschine din salonul de nou-născuți. Nu aș fi știut lucrul acesta dacă în a 3-a zi de spitalizare, ajunsă în salonul bebelușilor pt alăptarea de la prânz nu i-am fi găsit pe toți până la unul urlând a disperare, plini de căcat și uzi în paturile generos decorate cu galbenul urinei lor ce străbăruse prin scutecele de cârpă. 

Laptele ne curgea din țâțe pe cămășile de noapte gârlă stimulat de plânsetele lor deznădăjduite, lacrimile pe fețe de neputință, căci la sân nu-i puteam pune așa murdari, iar de schimbat nici nu putea fi vorba pentru că nu aveam cu ce. Timpul parcă a stat în loc cât am așteptat asistenta de la neonatologie să-și facă într-un târziu apariția.

M-a surprins la masa de înfășat, încercând stângaci să-mi ogoiesc băiatul ale cărui picioare mititele erau acoperite până aproape de călcâie cu un amestec de urină și fecale care, bag seamă, că-l cam ustura.

Mi l-a înșfăcat din mâini și l-a trântit înapoi pe masă cu un ,,păi, da, că nu mai puteai să aștepți să ți-l schimb” mârâit, apoi l-a dus la chiuvetă unde, cu o mișcare expertă, l-a răsturnat cu capul în jos și a început să-l împroaște cu apă din primul pet care i-a căzut sub mână. L-a fleoșcăit un pic și cu niște săpun părăsit pe marginea chiuvetei, apoi s-a pus iar pe clătit cât se putea clăti un copil care făcea tot ce-i stătea în putință să scape și să zbiere în același timp.

În primele momente nici nu am înțeles bine ce se petrece, după care m-am repezit furioasă spre ea cerându-i să-mi lase copilul jos și reproșându-i că nu așa se face igiena unui nou-născut, mai ales că apa nu era probabil nici măcar la temperatura camerei.

,, Tu vorbești, nespălato?” mi-a spus punând dezgustată copilul pe masa de înfășat și buchisindu-i o cârpă între picioare. ,,Nu te uiți la tine cum arăți și cum puți?” a mai adăugat blocându-mă complet.

Mi-am hrănit copilul între noduri care forțau lacrimile să-mi rămână în gât, apoi am mers în salon și m-am mai spălat încă o dată sub jetul subțirel de apă rece ca gheața care-și croise drum chinuit până la ultimul etaj al maternității.

Seara, când fericitul tată a ajuns să mă vadă, m-am strecurat în brațele lui sub haina de jandarm și l-am întrebat discret dacă miros cumva, iar blegul a spus ,,daaaa”. Cu greu a priceput printre suspinele mele de ce plâng așa amarnic, m-a mângâiat pe cap cum a putut și mi-a spus cel mai frumos din lucru din viața mea: ,,Miroși a Matei.” 

De la el am învățat în seara aia că oamenii mizerabili care nu au niciun argument vor ataca mereu mișelește când și unde cred ei că ești mai vulnerabil, spunându-ți jalnicăloșenii pe care tu niciodată nu ai fi în stare să le rostești; îți vor spune că nici maică-ta nu te-ar fi vrut dacă avea de ales sau, ca asistenta mea, că puți și ești urât,

Nu știu de ce, dar cred că ministrul iertării de datorii a marilor datornici este, de fapt, fiul acelei asistente care a vrut și a putut într-un decembrie mohorât să năruie pentru câteva ceasuri sufletul unei proaspete mame. 

Înger, îngerașul meu/Mi te-a dat Dumnezeu?

De îndată ce am început să vorbesc destul de bine, mama s-a apucat să mă-nvețe rugăciunea obișnuită a tuturor copiilor, just in case că am nevoie. Invariabil, eu sfârșeam rugăciunea cu un apăsat ,,și de Reli mă păzește. Amin.” Reli e sora mea cu doișpe ani mai mare, de care până și Chuck Norris tremură de frică.
Poate fiindcă nu-l invocam cum se cuvine sau doar pentru că, așa cum s-a dovedit mult mai târziu, era cam becisnic din fire, îngerașul meu nu prea s-a achitat de treaba lui de a mă ține departe de belele.
Ce-i drept, i-a reușit când a mânat-o pe vecina din blocul de vizavi în goană smintită direct în dormitor, unde, vânătă ca un furtun de aragaz, spânzuram în pătuțul meu de la geam atârnată de gât printre sforile jaluzelelor.
Nu exclud posibilitatea ca tot el să mă fi tras de turul nădragilor în seara când, extaziată la vederea soră-mii ce căra în brațe o pâine neagră aburindă, abia cumpărată de la brutăria din centru, am alunecat pe zăpadă și m-am proptit cu botul, nu cu ochiul, în fierul gardului ce mărginea blocul nostru de pe strada Petrolului. Tot culoarea petrolului o avea și vopseaua de pe gard ce a rămas înfiptă în buza mea superioară după ce prin ea trecuse caninul de lapte, un inconvenient minor, prin comparație cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă îngerașul nu mi-ar fi apucat budigăii la timp.
După aceea, până în ziua în care am împlinit 33 de ani(da, știu, și mie mi s-a părut ciudată coincidența), a fost de o discreție maximă. Pe 3 februarie 2001, mi s-a arătat brusc în timp ce mă târâiam pe burtă prin zăpada mocirlită de pe sub un brad.
E destul de nasol că v-ați rătăcit, nu? - m-a întrebat. Fuck, fuck, fuck!-am strigat eu năucă de spaimă. De fapt, am strigat numai o dată, dar cum eram pe munte ecoul s-a simțit dator să-mi multiplice năuceala în cele 4 zări.
Și mai ești și cu o mulțime de copii la dracu-n praznic, ptiu, Doamne iartă-mă.  Dacă, Doamne ferește, vă prinde noaptea și nu ajungeți la cabană? - a mai adăugat, făcându-și o cruce mare peste pieptul lui scheletic.
Știți îngerașii ăia rubiconzi, cu surâsuri blânde pe chipuri serafice? Ei bine, el nu era așa. Abia l-am recunoscut după aripile pe care le ținea rebegite în jurul trupului scofâlcit și vânăt de frig care tremura din toate oasele.
Dacă îngerii sunt făcuți ca Power Puff Girls din sugar, spice and everything nice, al meu era tot așa, doar că la el făcătorul uitase sugarul și everything niceul, așa rămăseseră doar spiceurile și alea mult turmeric, anason, câteva cuișoare și ceva ce părea a fi paprica afumată, că altfel nu-mi explic mirosul mai nasol decât de unguent antireumatic chinezesc de răzbătea dinspre el.
Vezi ce pățești dacă nu ești atentă la copii? - a mai spus înainte să puff și a dispărut din nou.
Am știut pe dată că e ratatul de îngeraș păzitor. Și mai avea și dreptate. Numai ăl negru și cu coarne mă pusese să le propun elevilor mei să mergem cu niște prieteni la Bolboci, cu rucsacii în spate peste munte. Tot el ne ținuse de vorbă în timp ce elevii cârmiseră stânga pe o vale care ne îndepărtase binișor de marcajele de pe copaci, până când Nelu a remarcat senin ,,băăăă, ăsta nu e traseul spre Bolboci, dar nu-i nimic, mergem pe vale că tot la lac ne scoate până la urmă.”
În timpul acestui ,,până la urmă” a apărut îngerașul meu sfrijit. ,,Până la urmă” s-a dovedit un traseu istovitor peste sau pe sub brazi dărâmați de furtunile care măturaseră ani de zile muntele, prin șleauri săpate de torenți, printre cioate de arbori smulși din rădăcini, cu zăpada curgând potop peste noi și urme de jivine însoțindu-ne la tot pasul.
Plecați înainte, elevii mei au strigat cu veselie tâmpă de peste coama ultimului urcuș ,,Dirigaaaaa, Boziiiii, am ajuns la laaaaac!” La momentul acela, ziua mea de naștere luase deja forma noroiului înghețat ce-mi împodobea geaca și turul pantalonilor în care nu-mi mai simțeam demult curul.
Am ajuns ultima la cotul lacului Bolboci, târâindu-mă prin nămolul lăsat în urmă de bocancii celor 20 de copii pe care cică îi păzeam de rele și i-am găsit râzând fericiți, în timp ce Nelu și prietenul Gelu abia își mai trăgeau răsuflarea după aventura de 5 ore prin zăpădă și zloată.
Cățărat pe o creangă, deasupra capetelor elevilor mei, zgribulit sub aripile ca de găină opărită, îngerașul își sugea neglijent o pană.
- Toată lumea se-ntoarce cu spatele asap! am poruncit nervoasă.
Douăzeci de perechi de bocanci de elevi au scârțâit imediat în zăpadă, dându-mi răgazul să încep în crescendo:
- Azi e ziua mea. Fac treștrei de ani. Trebuia să mă distrez, trebuia să mă simt bine. Eu NU mă distreeeeez. Eu NU mă simt biiiiinnneeeee. Eu m-am rătăcit pe munte cu doj de copii și montaniștii pizdiiii meeelllleeeee.
Abia când al 3-lea zdii mele a răzbit cu ecoul printre crestele munților am realizat că toți până la unul elevii mei se-ntorseseră deja cu fața spre mine.
- Și voi de ce n-aveți deștele-n urechi cum v-am spus? m-am răstit eu furioasă.
- Ăăăă, păi, ne-ați spus să ne-ntoarcem cum spatele, nu să ne băgăm degetele-n urechi, mi-a răspuns șefa clasei.
Ha! am auzit scurt, înainte ca aschimodia de îngeraș să cadă cu cracii lui rahitici în zăpadă, zvârcolindu-se de râs.
- Abia acum ai belit-o! Pufff și s-a făcut nevăzut.