luni, 9 iulie 2018

Înger, îngerașul meu/Mi te-a dat Dumnezeu?

De îndată ce am început să vorbesc destul de bine, mama s-a apucat să mă-nvețe rugăciunea obișnuită a tuturor copiilor, just in case că am nevoie. Invariabil, eu sfârșeam rugăciunea cu un apăsat ,,și de Reli mă păzește. Amin.” Reli e sora mea cu doișpe ani mai mare, de care până și Chuck Norris tremură de frică.
Poate fiindcă nu-l invocam cum se cuvine sau doar pentru că, așa cum s-a dovedit mult mai târziu, era cam becisnic din fire, îngerașul meu nu prea s-a achitat de treaba lui de a mă ține departe de belele.
Ce-i drept, i-a reușit când a mânat-o pe vecina din blocul de vizavi în goană smintită direct în dormitor, unde, vânătă ca un furtun de aragaz, spânzuram în pătuțul meu de la geam atârnată de gât printre sforile jaluzelelor.
Nu exclud posibilitatea ca tot el să mă fi tras de turul nădragilor în seara când, extaziată la vederea soră-mii ce căra în brațe o pâine neagră aburindă, abia cumpărată de la brutăria din centru, am alunecat pe zăpadă și m-am proptit cu botul, nu cu ochiul, în fierul gardului ce mărginea blocul nostru de pe strada Petrolului. Tot culoarea petrolului o avea și vopseaua de pe gard ce a rămas înfiptă în buza mea superioară după ce prin ea trecuse caninul de lapte, un inconvenient minor, prin comparație cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă îngerașul nu mi-ar fi apucat budigăii la timp.
După aceea, până în ziua în care am împlinit 33 de ani(da, știu, și mie mi s-a părut ciudată coincidența), a fost de o discreție maximă. Pe 3 februarie 2001, mi s-a arătat brusc în timp ce mă târâiam pe burtă prin zăpada mocirlită de pe sub un brad.
E destul de nasol că v-ați rătăcit, nu? - m-a întrebat. Fuck, fuck, fuck!-am strigat eu năucă de spaimă. De fapt, am strigat numai o dată, dar cum eram pe munte ecoul s-a simțit dator să-mi multiplice năuceala în cele 4 zări.
Și mai ești și cu o mulțime de copii la dracu-n praznic, ptiu, Doamne iartă-mă.  Dacă, Doamne ferește, vă prinde noaptea și nu ajungeți la cabană? - a mai adăugat, făcându-și o cruce mare peste pieptul lui scheletic.
Știți îngerașii ăia rubiconzi, cu surâsuri blânde pe chipuri serafice? Ei bine, el nu era așa. Abia l-am recunoscut după aripile pe care le ținea rebegite în jurul trupului scofâlcit și vânăt de frig care tremura din toate oasele.
Dacă îngerii sunt făcuți ca Power Puff Girls din sugar, spice and everything nice, al meu era tot așa, doar că la el făcătorul uitase sugarul și everything niceul, așa rămăseseră doar spiceurile și alea mult turmeric, anason, câteva cuișoare și ceva ce părea a fi paprica afumată, că altfel nu-mi explic mirosul mai nasol decât de unguent antireumatic chinezesc de răzbătea dinspre el.
Vezi ce pățești dacă nu ești atentă la copii? - a mai spus înainte să puff și a dispărut din nou.
Am știut pe dată că e ratatul de îngeraș păzitor. Și mai avea și dreptate. Numai ăl negru și cu coarne mă pusese să le propun elevilor mei să mergem cu niște prieteni la Bolboci, cu rucsacii în spate peste munte. Tot el ne ținuse de vorbă în timp ce elevii cârmiseră stânga pe o vale care ne îndepărtase binișor de marcajele de pe copaci, până când Nelu a remarcat senin ,,băăăă, ăsta nu e traseul spre Bolboci, dar nu-i nimic, mergem pe vale că tot la lac ne scoate până la urmă.”
În timpul acestui ,,până la urmă” a apărut îngerașul meu sfrijit. ,,Până la urmă” s-a dovedit un traseu istovitor peste sau pe sub brazi dărâmați de furtunile care măturaseră ani de zile muntele, prin șleauri săpate de torenți, printre cioate de arbori smulși din rădăcini, cu zăpada curgând potop peste noi și urme de jivine însoțindu-ne la tot pasul.
Plecați înainte, elevii mei au strigat cu veselie tâmpă de peste coama ultimului urcuș ,,Dirigaaaaa, Boziiiii, am ajuns la laaaaac!” La momentul acela, ziua mea de naștere luase deja forma noroiului înghețat ce-mi împodobea geaca și turul pantalonilor în care nu-mi mai simțeam demult curul.
Am ajuns ultima la cotul lacului Bolboci, târâindu-mă prin nămolul lăsat în urmă de bocancii celor 20 de copii pe care cică îi păzeam de rele și i-am găsit râzând fericiți, în timp ce Nelu și prietenul Gelu abia își mai trăgeau răsuflarea după aventura de 5 ore prin zăpădă și zloată.
Cățărat pe o creangă, deasupra capetelor elevilor mei, zgribulit sub aripile ca de găină opărită, îngerașul își sugea neglijent o pană.
- Toată lumea se-ntoarce cu spatele asap! am poruncit nervoasă.
Douăzeci de perechi de bocanci de elevi au scârțâit imediat în zăpadă, dându-mi răgazul să încep în crescendo:
- Azi e ziua mea. Fac treștrei de ani. Trebuia să mă distrez, trebuia să mă simt bine. Eu NU mă distreeeeez. Eu NU mă simt biiiiinnneeeee. Eu m-am rătăcit pe munte cu doj de copii și montaniștii pizdiiii meeelllleeeee.
Abia când al 3-lea zdii mele a răzbit cu ecoul printre crestele munților am realizat că toți până la unul elevii mei se-ntorseseră deja cu fața spre mine.
- Și voi de ce n-aveți deștele-n urechi cum v-am spus? m-am răstit eu furioasă.
- Ăăăă, păi, ne-ați spus să ne-ntoarcem cum spatele, nu să ne băgăm degetele-n urechi, mi-a răspuns șefa clasei.
Ha! am auzit scurt, înainte ca aschimodia de îngeraș să cadă cu cracii lui rahitici în zăpadă, zvârcolindu-se de râs.
- Abia acum ai belit-o! Pufff și s-a făcut nevăzut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu