Blogul lui Bozi

 

Tinerețea a început  prea târziu

 

Așezat pe spate, trage cu sete din țigară: ,,N-ar trebui să muncești când ești tânăr”, îmi spune între două fumuri. ,,Munca ar trebui să înceapă după 40 de ani. Ești mai așezat atunci, te mai potolești, ai mai multă răbdare, deja te-ai distrat destul. Abia atunci ar trebui să-ncepi să lucrezi.”

,,Vrei să sun eu la comandat să spun că ești pedepsit că n-ai fost cuminte? Sau că te doare burtica?” Râdem amândoi imaginându-ne fața colonelului de jandarmi căruia i s-ar spune asta de soția vreunui subaltern, apoi ne pregătim de ziua care încă nu se sparge de ferestrele dormitorului.

Uneori stau întinsă în bezna nopții în așteptare unui somn care nu mă mai vizitează prea des și-mi amintesc cum ne țineam de mână înainte de a adormi și ne spuneam că e nedrept să fim nevoiți să mergem la serviciu, cum râdeam din nimicuri și ne visam bătrâni, bunici. Tinerețea curge tot mai încet prin venele noastre, de fapt se scurge, mocirlă, cheaguri încă blocând scleroza, decrepitudinea.

Chiar așa, de ce am lucra în tinerețe? Atunci ar trebui să dormim până la 10 visând la mare; valuri spărgându-se de trupul vânjos, apa alunecându-ne pe lângă cochilia urechii, fuușșș, pielea mirosind a soare, beată de căldură sub broboane de sudoare ce lucesc pe arămiul umerilor dezgoliți, al picioarelor dezvelite care calcă apăsat prin nisipul fierbinte al plajelor de nudiști.

Ar trebui să fie ilegal să porți costum de baie când ești tânăr. De ce ai ascunde un cur care niciodată nu va mai fi la fel de tare, de ce să nu dezgolești sânii răzvrătiți și pulpele, să pitești toată această minunăție de piele elastică, întinsă pe carnea ce nu va mai avea niciodată atâta vigoare ca acum?

Și mersul pe jos, ce vis! Să pășești ritmic ascultând zgomotul tălpilor, flici-flici, țoc-țoc, să simți genunchii cum saltă nervoși împingând coapsele în articulațiile pelvine, fesierii încordați de efort purtându-te mai departe, fără scrâșnetul de planetară paradită al artrozei abia instalate.

Să mergi simțind pulsându-ți sub tălpi asflatul ud al toamnelor tinere, când aerul abia răcit despică plămânii până la ultima alveolă și poți să tragi tare aer în piept, în pieptul ăla în care nimic nu hârâie, cel în care inima nu țăcăne ruginit, o mașină de scris mecanică ale cărei taste rămân ades blocate în timp ce tu le tot apeși disperat să auzi clic, să scrie din nou, să mai mâzgălească ceva, un rând, un cuvânt, o literă.

În loc să bâjbâi după ceasul care-și urlă isteric ora, să-ntinzi palma în întuneric să lingi cu degetele trupul iubitei; e acolo, caldă, a ta, în ea găsești confirmarea sângelui ce palpită în tine, iar ea te poartă sub pielea ei mult după ce trupurile voastre se despart în celule diferite.

Nu ușa biroului anost ar trebui s-o deschizi; lemnul de plastic al mesei așteaptă dușmănos să arunce în tine cu tastatura prin care țipă clienții, să te izbească-n auz cu telefonul la capătul căruia termene limită scot limba la tine și-ți dau nerușinat cu tifla.

Pe când tu ai face mai bine să împingi hotărât de perete ușa unui salon de tatuaje. Vââââșșșș face aparatul când mușcă din carnea ta tânără, iar tu simți cum se-ncrucișează între omoplați țevile revolverelor Desert Eagle bătute-n gri, vââââșșș, printre trandafirii al căror miros de sânge proaspăt te pătrunde până-n măduvă.

Și-ntinzi aripile metalice abia crescute din carnea ta străpunsă până la limfă și-o atingi. Lingavă, stă pe celălalt pat cu aripile fierbinți ale phoenixului ei nebun de culori înălțându-i-se dintre umerii slabi. În carnea spatelui  ei se frământă albastruri și roșuri, pene galbene răsculate în violet, verdele înfruntând oranjul  pe tonuri vitriolante de mov, iar ea zâmbește strâmb și-ți strânge mâna cu filamentele degetelor ei de domnișoară.

,,Cum e?” te întreabă cu vocea cea mai de taină, cea pe care o folosește când așteaptă să-i spui că e frumoasă, și tu abia mai poți să respiri atâta e de minunată cum stă ciucită așteptând să-i țâșnească de sub piele în zbor amplu phoenixul hrănit cu cenușa propriului sânge răsărit de sub miile de înțepături.

Nimic din toate astea în tinerețea mea. Nici libertatea trupului gol pe plaje pustii, cu sarea înfiptă în bronzul verii, nici mersul pe jos în singurătatea dimineților în care tot parcul poate fi doar al meu, nici măcar cerneală gravată sub straturi de dermă.

Acum, când stăm goi pe nisipul fierbinte al vreunei plaje pe care nici măcar meduze nu se-ncumetă să eșueze, ne atingem vârfurile degetelor și tăcem împreună ascultându-ne gândurile. Două trupuri blege, 50 de ani, jumătate din ei împreună. El culege scoici și scrie ,,Lăcră+Nelu=Love”, eu râd ca proasta, zvântându-mi părul alb în adierea brizei mirosind a scoici, e liniște între noi, e cald.

Până și diminețile sunt iar ale mele. Din oglindă mă privește uneori  o femeie străină. Îi despică fruntea un singur rid adânc, săpat parcă în dușmănie, iar cercurile vineții din jurul ochilor o fac să pară o variantă cu păr a unchiului Fester. Eu la aproape 50 de ani.

Totuși la 5.30, în parc, plimbându-l pe câinele Voly, viața dă năvală iarăși în mine. Păsări bezmetice se trezesc cu chef de vorbă și mă strigă de nebune prin parc, înfoindu-și penele deasupra mea. În  văzduhul abia sfâșiat de o geană de lumină la colțul din dreapta al bălții Fundeniului , un avion dă să se-nfigă în luciul pâlpâitor al unei ultime stele întârziate pe cerul zorilor; aerul se desface în jurul meu fuioare.

Capul îmi stă șui de la spondiloză, părul alb plutește în volute purtat de aerul rece, dar aud vrăbii mahalagioaice cu asupra de măsură, în nări îmi pătrund miasmele bălții înălțându-se peste albul dimineții, mă plimb cu pas iute, simt.

Simt libertatea pe care ți-o dă bătrânețea. Mai am atât de puțin, multul a trecut așa repede, că nu mai am răbdare să fac altceva decât ce vreau. Mai vreau un tatuaj. Și apoi încă unul.

Oamenii se opresc uneori când trec pe lângă ei, se mai și crucesc, unii insultă sau scuipă: o babă cu tatuaje. ,,Ce vrei, măăă, acu, dacă și le-o fi făcut când iera tânără!”, îi spune o puștoaică unui cocalar care-i tot dă coate și-i arată cu deștul întins spre brațul de pe care chipul mamei mele, bătut în cerneală, îl privește reprobator.

Zâmbesc amuzată, amintindu-mi ziua când am intrat prima oară într-un salon de tatuaje, la nici 15 minute după ce-mi terminasem orele; aveam 46 de ani și așteptasem deja prea mult.