Mai bine pe dracu'!

Ne pregătim de competențele de Bac. Johnuț, cum îl alint din clasa a IX-a, are de vorbit despre o personalitate a istoriei noastre. ”Ceaușescu”, zice, făcându-mă să tresar.

Hai dă-mă dracu'! Altul nu mai găsea? Îmi explică: a făcut rău, dar și bine. ”Să fie bine, ca să nu fie rău”, îmi spun și-l rog să dezvolte. ”Omenii munceau pentru el, iar el le dădea un loc unde să trăiască”. Generos băiat mai era Ceaușescu! Mai că-mi pare rău după el.

Ce să-i spun mai întâi lui Johnuleț? Că poartă hoodie Underarmour sau că s-a distrat la Untold tocmai fiindcă am scăpat de Ceaușescu?

Uite, Johnuleț, îți spun cum era binele pe care eu l-am primit la vârsta ta. Dacă ți-ai fi trăit adolescența în comunism, cea mai mică grijă a ta era engleza. Ai fi dat Bacalaureatul obligatoriu la matematică, fizică, română și ceva probă practică, fiindcă majoritatea liceelor erau industriale. În loc de o poezie de Eminescu sau Blaga, ai fi studiat toată opera celor doi, ba și pe a tuturor celorlalți scriitori, care nu erau puțini.

Ți-ai fi început anul școlar cu o lună de practică agricolă la cel mai apropiat IAS sau CAP, culegând fructe sau porumb câte opt ore pe zi, indiferent de vreme, în timp ce vreun tehnician ar fi urlat după tine că nu ți-ai făcut treaba cum trebuie.

Ajuns acasă, dragă John, te-ar fi trimis ai tăi la coadă la alimentară. De fapt, te-ai fi dus de bunăvoie; te-ar fi mânat foamea sau nevoia. Nu înțelegi, nu? Să-ți explic. 

Știi vitrinele frigorifice din supermarketuri? Ei bine, nu existau. Exista un gang, în spatele sau fața vreunei alimentări-niște Mega Imageuri ratate de goale ce erau, în care se înghesuiau toți prietenii tăi de la bloc și familiile lor ca să ia ”ce se dă”. Nu conta ce se dădea, că luai oricum. Cui îi prisoseau zece ouă sau o jumătate de salam ”de șaișpatru”?

Șaizeci și patru era prețul. Totul se reducea la preț. Existau trei feluri de telemea pe care le știai după preț: de optișpe, douășpatru și treișase; erau la fel de tari și cumplit de sărate, dar când n-ai de ales bagi orice pe sub nas, mâncare să fie.

Știi ”șaormica” pe care ți-o iei de la colțul liceului în drum spre casă? Noi n-o știam. Doar pe ”frații Petreuși”. Ăștia erau niște ceterași din Maramureș care ajunseseră să dea numele celor doi pui vineții, cântărind împreună un kilogram, pentru care ziceai ”sărna” dacă-i mai apucai la sfârșitul unor ore de călcat în picioare la coadă. 

Când desfăceai pungile de ”Petreuși” parcă luaseși puii zgripțorului din basmul cu Prîslea; arătau ca avortați odată cu toate cele trei capete, cinci gâturi și patru gheare îndesate în trupurile chircite.

Lasă că-ți era foame, dar ce frig îți mai era! Vremea avea obiceiuri la fel de proaste ca vremurile. Ningea din noiembrie, băi Johnuleț, și era ger de-ți înghețau până sus geamurile la apartamentul în care te lăsa Ceaușescu să stai. N-aveai încălzire, că trebuia să participi la efortul smintit de achitare a datoriei externe. În fine, nici apă caldă nu aveai decât cu porția, la sfârșitul de săptămână, adică duminica, fiindcă sâmbăta se lucra.

D-aia n-aveai nici curent electric. Nici nu-ți trebuia mult curent, că n-aveai la ce să te uiți la televizor. Alea câteva ore de program care începeau către opt seara erau oricum doar ode conducătorului iubit de tine. Ți-ar fi prins bine, totuși, să nu-ți taie lumina în mijlocul uneia dintre temele monumentale pe care le primeai la mate sau la fizică, dar strângeai din dinți(mai mult clănțăneai de frig)și le scriai la lumânare, șase zile, nu doar cinci. Viață, tată, nu ca acum!

Măcar aveam iubire, cum o ai tu pe fata aia cu care te mai văd trecând de mână când plecăm de la liceu. Dacă ai fi trăit vremurile alea de-ți sunt dragi, acum ai fi dat din colț în colț să scăpați de o sarcină înainte de Bac.

E bună iubirea, dar pe timpurile alea era bine să păstrați distanța mai ceva ca în pandemie. Cum metode contraceptive nu erau, iar partidul era geană pe noi să dăm țării cât mai mulți copii, tu și fata ta ori vă fereați ca naiba s-o dați pe sex sălbatic, ori vă păzeați mai al dracului să nu vă toarne cineva că ați găsit vreo moașă, amică de-a maică-sii, felcer sau andrea să scăpați basma curată, fără botezul copilului între două probe de Bac.

Că tot veni vorba de turnat. Mai ții minte când v-ați supărat pe Ioana că v-a dat în gât la profa de geogra că ați plecat toți de la oră? Eh, pe vremurile alea ai fi turnat și tu, gândidu-te că ”toți toarnă la Securitate sau Miliție”, că poate îți dau o bucată de parizer de la alimentara miliției, ca să te pui bine că nu știi cum vine vorba de o repartiție de casă în care să te lase Ceaușescu să stai.

Tocmai fiindcă turnai, te-ai fi întrebat cine te varsă pe tine; prietenii, colegii, vărul tău, vecinul căruia i-ai împrumutat zece litri de benzină?

Chiar așa, de unde ai tu zece litri de benzină când și la asta e rație lunară? Joac-o p-asta, Johnuleț! N-ai fi avut Audiul ăla cu care vii la liceu, că trebuia tac-to să se treacă pe lista de așteptare pentru o Dacie și asta doar dacă avea de unde stoarce cele câteva zeci de mii de lei din leafa lui și a maică-tii de numai patru mii.

De democrație nu-ți mai spun că n-aveam. Aveam doar alegerea aceluiași partid și acelorași oameni, ceea ce explică mult politica de acum; dar pe tine nu te interesează alegerile și votul, nu-i așa?

Johnuleț, nu mi-o lua în nume de rău, sunt de gașcă, știu cu trollingul, ai văzut ce meme caterincă postez pe grup, de vă prăpădiți de râs, dar cu dictatura chiar nu e de glumit.

Jur că era mai rău ca toate orele mele despre condiționale și subjonctiv luate la un loc! 

 

Sursa foto: https://ro.historylapse.org/pionierii-patriei

 

Tinerețea a început  prea târziu

 

Așezat pe spate, trage cu sete din țigară: ,,N-ar trebui să muncești când ești tânăr”, îmi spune între două fumuri. ,,Munca ar trebui să înceapă după 40 de ani. Ești mai așezat atunci, te mai potolești, ai mai multă răbdare, deja te-ai distrat destul. Abia atunci ar trebui să-ncepi să lucrezi.”

,,Vrei să sun eu la comandat să spun că ești pedepsit că n-ai fost cuminte? Sau că te doare burtica?” Râdem amândoi imaginându-ne fața colonelului de jandarmi căruia i s-ar spune asta de soția vreunui subaltern, apoi ne pregătim de ziua care încă nu se sparge de ferestrele dormitorului.

Uneori stau întinsă în bezna nopții în așteptare unui somn care nu mă mai vizitează prea des și-mi amintesc cum ne țineam de mână înainte de a adormi și ne spuneam că e nedrept să fim nevoiți să mergem la serviciu, cum râdeam din nimicuri și ne visam bătrâni, bunici. Tinerețea curge tot mai încet prin venele noastre, de fapt se scurge, mocirlă, cheaguri încă blocând scleroza, decrepitudinea.

Chiar așa, de ce am lucra în tinerețe? Atunci ar trebui să dormim până la 10 visând la mare; valuri spărgându-se de trupul vânjos, apa alunecându-ne pe lângă cochilia urechii, fuușșș, pielea mirosind a soare, beată de căldură sub broboane de sudoare ce lucesc pe arămiul umerilor dezgoliți, al picioarelor dezvelite care calcă apăsat prin nisipul fierbinte al plajelor de nudiști.

Ar trebui să fie ilegal să porți costum de baie când ești tânăr. De ce ai ascunde un cur care niciodată nu va mai fi la fel de tare, de ce să nu dezgolești sânii răzvrătiți și pulpele, să pitești toată această minunăție de piele elastică, întinsă pe carnea ce nu va mai avea niciodată atâta vigoare ca acum?

Și mersul pe jos, ce vis! Să pășești ritmic ascultând zgomotul tălpilor, flici-flici, țoc-țoc, să simți genunchii cum saltă nervoși împingând coapsele în articulațiile pelvine, fesierii încordați de efort purtându-te mai departe, fără scrâșnetul de planetară paradită al artrozei abia instalate.

Să mergi simțind pulsându-ți sub tălpi asflatul ud al toamnelor tinere, când aerul abia răcit despică plămânii până la ultima alveolă și poți să tragi tare aer în piept, în pieptul ăla în care nimic nu hârâie, cel în care inima nu țăcăne ruginit, o mașină de scris mecanică ale cărei taste rămân ades blocate în timp ce tu le tot apeși disperat să auzi clic, să scrie din nou, să mai mâzgălească ceva, un rând, un cuvânt, o literă.

În loc să bâjbâi după ceasul care-și urlă isteric ora, să-ntinzi palma în întuneric să lingi cu degetele trupul iubitei; e acolo, caldă, a ta, în ea găsești confirmarea sângelui ce palpită în tine, iar ea te poartă sub pielea ei mult după ce trupurile voastre se despart în celule diferite.

Nu ușa biroului anost ar trebui s-o deschizi; lemnul de plastic al mesei așteaptă dușmănos să arunce în tine cu tastatura prin care țipă clienții, să te izbească-n auz cu telefonul la capătul căruia termene limită scot limba la tine și-ți dau nerușinat cu tifla.

Pe când tu ai face mai bine să împingi hotărât de perete ușa unui salon de tatuaje. Vââââșșșș face aparatul când mușcă din carnea ta tânără, iar tu simți cum se-ncrucișează între omoplați țevile revolverelor Desert Eagle bătute-n gri, vââââșșș, printre trandafirii al căror miros de sânge proaspăt te pătrunde până-n măduvă.

Și-ntinzi aripile metalice abia crescute din carnea ta străpunsă până la limfă și-o atingi. Lingavă, stă pe celălalt pat cu aripile fierbinți ale phoenixului ei nebun de culori înălțându-i-se dintre umerii slabi. În carnea spatelui  ei se frământă albastruri și roșuri, pene galbene răsculate în violet, verdele înfruntând oranjul  pe tonuri vitriolante de mov, iar ea zâmbește strâmb și-ți strânge mâna cu filamentele degetelor ei de domnișoară.

,,Cum e?” te întreabă cu vocea cea mai de taină, cea pe care o folosește când așteaptă să-i spui că e frumoasă, și tu abia mai poți să respiri atâta e de minunată cum stă ciucită așteptând să-i țâșnească de sub piele în zbor amplu phoenixul hrănit cu cenușa propriului sânge răsărit de sub miile de înțepături.

Nimic din toate astea în tinerețea mea. Nici libertatea trupului gol pe plaje pustii, cu sarea înfiptă în bronzul verii, nici mersul pe jos în singurătatea dimineților în care tot parcul poate fi doar al meu, nici măcar cerneală gravată sub straturi de dermă.

Acum, când stăm goi pe nisipul fierbinte al vreunei plaje pe care nici măcar meduze nu se-ncumetă să eșueze, ne atingem vârfurile degetelor și tăcem împreună ascultându-ne gândurile. Două trupuri blege, 50 de ani, jumătate din ei împreună. El culege scoici și scrie ,,Lăcră+Nelu=Love”, eu râd ca proasta, zvântându-mi părul alb în adierea brizei mirosind a scoici, e liniște între noi, e cald.

Până și diminețile sunt iar ale mele. Din oglindă mă privește uneori  o femeie străină. Îi despică fruntea un singur rid adânc, săpat parcă în dușmănie, iar cercurile vineții din jurul ochilor o fac să pară o variantă cu păr a unchiului Fester. Eu la aproape 50 de ani.

Totuși la 5.30, în parc, plimbându-l pe câinele Voly, viața dă năvală iarăși în mine. Păsări bezmetice se trezesc cu chef de vorbă și mă strigă de nebune prin parc, înfoindu-și penele deasupra mea. În  văzduhul abia sfâșiat de o geană de lumină la colțul din dreapta al bălții Fundeniului , un avion dă să se-nfigă în luciul pâlpâitor al unei ultime stele întârziate pe cerul zorilor; aerul se desface în jurul meu fuioare.

Capul îmi stă șui de la spondiloză, părul alb plutește în volute purtat de aerul rece, dar aud vrăbii mahalagioaice cu asupra de măsură, în nări îmi pătrund miasmele bălții înălțându-se peste albul dimineții, mă plimb cu pas iute, simt.

Simt libertatea pe care ți-o dă bătrânețea. Mai am atât de puțin, multul a trecut așa repede, că nu mai am răbdare să fac altceva decât ce vreau. Mai vreau un tatuaj. Și apoi încă unul.

Oamenii se opresc uneori când trec pe lângă ei, se mai și crucesc, unii insultă sau scuipă: o babă cu tatuaje. ,,Ce vrei, măăă, acu, dacă și le-o fi făcut când iera tânără!”, îi spune o puștoaică unui cocalar care-i tot dă coate și-i arată cu deștul întins spre brațul de pe care chipul mamei mele, bătut în cerneală, îl privește reprobator.

Zâmbesc amuzată, amintindu-mi ziua când am intrat prima oară într-un salon de tatuaje, la nici 15 minute după ce-mi terminasem orele; aveam 46 de ani și așteptasem deja prea mult.

 

 

 

 

 

Jurnal Cardio

Jurnal Cardio

 

Eu și îngerașul meu avem o relație de dragoste-ură. El mă iubește în felul lui nevolnic, eu îl urăsc în stilul #potoleștetesămoarămata.

După dese interacțiuni, cele mai multe dureroase, am ajuns la concluzia că ăsta a fost cumva pedepsit să ajungă îngerașul meu și acum se răzbună. O fi furat aripile vreunui arhanghel și a dat o tură cu ele înainte să-mplinească 1818 de ani, poate a băut din vinul de împărtășanie al lui Sfântu Petru, oricum, n-are cum să fi fost prea încântat de sarcina primită, fiindcă mereu mi s-a părut că are numai idei tâmpite.

În plus, nu-i nici mare brânză de capul lui. Toți îngerașii sunt rotunjori și rozalii, ca niște purceluși, mai să-ți vină să-i pui la cuptor cu un măr în gură; al meu e slab ca o coadă de maidanez, ceea ce e bine într-un fel, fiindcă chestiile care ar trebui să fie aripi sunt așa jumulite și mai mereu jegoase de juri că abia a scăpat cu fuga din vreun cazan cu pucioasă de la subsolul facerii lumii. Alți îngerași sunt veseli, de parcă ar fi fumat iarba din rezerva Arhanghelului Mihail, al meu parcă ar fi mâncat căcat stricat și are tripuri nasoale cu ciupercile pe care le aruncase Ioan Botezătorul la coș acum 2030 de ani.

În sfârșit, duminică seara, mă trezesc deodată cu nebunul cocoțat pe uscător, cocoșat de slăbiciune și becisnic, de mi-a venit să leșin:

- Sal! Cf? Normal că nici să-nchid uscătorul n-apuc și mi-o dă la plex:

- Știi ce idee mi-a venit? Ne apucăm de cardio. Abia aștept. Trec mâine pe la 5. Pwwwwwp!

Bănene, ce-am făcut eu să mă pricopsesc cu Hannibal Lecter ăsta? Iar cardio? N-am mai încercat și era să-mi dau duhul? Ș-încă atunci aveam 15 kile și 4 ani mai puțin. Am plâns cu muci, m-am zvârcolit oleacă pe jos, am blestemat în trei limbi, apoi am scos de la naftalină echipamentul de fitness pe care nu l-am probat, ca să nu izbucnesc în tura a doua de sinucideri ritualice.

Am trăit cu spaimă ziua de luni; pe la 4.54 m-am închis în sufragerie gata să-l înfrunt în capotul meu roșu cu flori.

- Sal! Nu ți-ai pus echipamentul?

Nu știu cum spune el chestiile de genul #haisănedămcumotorul, #iabocanciiăștiaroșii, #nuratablugiirupțicuflori, dar am simțit că mai bine mă schimb. Normal că el încape în orice echipament, chiar XXXS, dar mie mi-a luat un sfert de oră doar să-mi adun țâțele în bustieră.

Nici nu-ți dai seama ce complicată e o așa operație până nu le fugărești pe la brâu pe unde se duc năstrușnicele, apoi trebuie să le și aliniezi, că doar nu le-oi lăsa zburătăcite toate ba sus, ba jos, nu mai spun că nici cu sfârcurile nu e treabă ușoară, chit că ești acasă și nu vede nici naiba dacă unu-i mai pe umăr așa.

Mi-am supt amarnic six packul de slană de pe burtă și o parte din el chiar l-am strecurat în niște budigăi mulați și elastici, pe care câteva desene geometrice și-au pierdut brusc sensul lăbărțându-se în forme ce nu s-au inventat încă.

- Gata!!!- zice tembelul. Acum tot ce trebuie să faci e să te uiți la video.

- Deci nu fac nimic.

- Taci și saltă!

Uite, asta mi s-a părut o idee foarte nefericită. Era abia începutul. Lucrurile s-au complicat major când mi-a arătat cu degetul lui scheletic două gantere. Nu știu prea bine cum m-am vânturat cu ele prin sufragerie, dar am reușit să nu scap niciuna pe câinele care, speriat de agitația din cameră, ar fi vrut să-l iau în brațe, ca să-l scap de verva îngerașului; de bucurie, dădea așa tare din floacele de aripi, încât umpluse casa de pene și fulgi, spre groaza lui Voly.

- Saltă genunchiul, mai sus, așa, mai sus! - deja zbiera, mai ceva ca un antrenor personal pe speed.

M-am oprit să beau apă; turbatul înșfăcase o ganteră și o zbânțuia cu ambele mâini sfrijite spre ceafă. Să mor nu alta! Chiar îi plăcea.

La capătul a 50 de minute umilitoare, când pe mine curgeau sudori și gâfâiam gata să dau colțul, becisnicul îngeraș mi-a zâmbit fericit: Doamne, ce bine a fost! Abia aștept să ne vedem mâine!

Am zăcut pe covor în proprii muci și lacrimi până am fost sigură că s-a cărat unde dracu să-l ia o sta ascuns, apoi m-am târât la baie, mi-am scos țâțele cu viu cu vai, le-am înfoiat un pic ca pe perne, să-și recapete forma, și mai mult m-am aruncat în cadă la duș decât am urcat în ea.

Azi a venit iar. Am plâns cu spume când a spus că mai are o idee, să reiau blogul.

N-am avut încotro.Iată-l!

Am fost o ,,nespălată”

Nimic nu mă scârbește mai tare decât oamenii prinși în offside care, în loc să-și plece privirea și să-și ceară măcar formal scuze, atacă folosind românescul ,,tu nu te uiți la tine cum arăți?” sau ,,tu vorbești, grasule/urâtule?”

Musiu Teodorovici, ministrul aministiilor fiscale și gagicărelilor de Mamaia, a făcut fix asta aici:

Mie mi-a amintit de decembrie 1993 când abia îl născusem pe Matei și eram internată la Maternitatea Polizu. Știu că e greu de crezut, dar la acel moment în maternitate nu curgea apă caldă, nu existau dușuri pentru mame, ba chiar și apa rece abia țârâia la o chiuvetă de salon pe care infirmierele o spălau cu un floștomoc de cârpă peste care turnau apă rece din peturile cândva de suc depozitate sub chiuvetă cu acest scop.

Tot cu apă din peturi erau spălați și copiii, în timp ce erau ținuți de tălpi, cu cracii în sus deasupra unei chiuvete meschine din salonul de nou-născuți. Nu aș fi știut lucrul acesta dacă în a 3-a zi de spitalizare, ajunsă în salonul bebelușilor pt alăptarea de la prânz nu i-am fi găsit pe toți până la unul urlând a disperare, plini de căcat și uzi în paturile generos decorate cu galbenul urinei lor ce străbăruse prin scutecele de cârpă. 

Laptele ne curgea din țâțe pe cămășile de noapte gârlă stimulat de plânsetele lor deznădăjduite, lacrimile pe fețe de neputință, căci la sân nu-i puteam pune așa murdari, iar de schimbat nici nu putea fi vorba pentru că nu aveam cu ce. Timpul parcă a stat în loc cât am așteptat asistenta de la neonatologie să-și facă într-un târziu apariția.

M-a surprins la masa de înfășat, încercând stângaci să-mi ogoiesc băiatul ale cărui picioare mititele erau acoperite până aproape de călcâie cu un amestec de urină și fecale care, bag seamă, că-l cam ustura.

Mi l-a înșfăcat din mâini și l-a trântit înapoi pe masă cu un ,,păi, da, că nu mai puteai să aștepți să ți-l schimb” mârâit, apoi l-a dus la chiuvetă unde, cu o mișcare expertă, l-a răsturnat cu capul în jos și a început să-l împroaște cu apă din primul pet care i-a căzut sub mână. L-a fleoșcăit un pic și cu niște săpun părăsit pe marginea chiuvetei, apoi s-a pus iar pe clătit cât se putea clăti un copil care făcea tot ce-i stătea în putință să scape și să zbiere în același timp.

În primele momente nici nu am înțeles bine ce se petrece, după care m-am repezit furioasă spre ea cerându-i să-mi lase copilul jos și reproșându-i că nu așa se face igiena unui nou-născut, mai ales că apa nu era probabil nici măcar la temperatura camerei.

,, Tu vorbești, nespălato?” mi-a spus punând dezgustată copilul pe masa de înfășat și buchisindu-i o cârpă între picioare. ,,Nu te uiți la tine cum arăți și cum puți?” a mai adăugat blocându-mă complet.

Mi-am hrănit copilul între noduri care forțau lacrimile să-mi rămână în gât, apoi am mers în salon și m-am mai spălat încă o dată sub jetul subțirel de apă rece ca gheața care-și croise drum chinuit până la ultimul etaj al maternității.

Seara, când fericitul tată a ajuns să mă vadă, m-am strecurat în brațele lui sub haina de jandarm și l-am întrebat discret dacă miros cumva, iar blegul a spus ,,daaaa”. Cu greu a priceput printre suspinele mele de ce plâng așa amarnic, m-a mângâiat pe cap cum a putut și mi-a spus cel mai frumos din lucru din viața mea: ,,Miroși a Matei.” 

De la el am învățat în seara aia că oamenii mizerabili care nu au niciun argument vor ataca mereu mișelește când și unde cred ei că ești mai vulnerabil, spunându-ți jalnicăloșenii pe care tu niciodată nu ai fi în stare să le rostești; îți vor spune că nici maică-ta nu te-ar fi vrut dacă avea de ales sau, ca asistenta mea, că puți și ești urât,

Nu știu de ce, dar cred că ministrul iertării de datorii a marilor datornici este, de fapt, fiul acelei asistente care a vrut și a putut într-un decembrie mohorât să năruie pentru câteva ceasuri sufletul unei proaspete mame. 

Înger, îngerașul meu/Mi te-a dat Dumnezeu?

De îndată ce am început să vorbesc destul de bine, mama s-a apucat să mă-nvețe rugăciunea obișnuită a tuturor copiilor, just in case că am nevoie. Invariabil, eu sfârșeam rugăciunea cu un apăsat ,,și de Reli mă păzește. Amin.” Reli e sora mea cu doișpe ani mai mare, de care până și Chuck Norris tremură de frică.
Poate fiindcă nu-l invocam cum se cuvine sau doar pentru că, așa cum s-a dovedit mult mai târziu, era cam becisnic din fire, îngerașul meu nu prea s-a achitat de treaba lui de a mă ține departe de belele.
Ce-i drept, i-a reușit când a mânat-o pe vecina din blocul de vizavi în goană smintită direct în dormitor, unde, vânătă ca un furtun de aragaz, spânzuram în pătuțul meu de la geam atârnată de gât printre sforile jaluzelelor.
Nu exclud posibilitatea ca tot el să mă fi tras de turul nădragilor în seara când, extaziată la vederea soră-mii ce căra în brațe o pâine neagră aburindă, abia cumpărată de la brutăria din centru, am alunecat pe zăpadă și m-am proptit cu botul, nu cu ochiul, în fierul gardului ce mărginea blocul nostru de pe strada Petrolului. Tot culoarea petrolului o avea și vopseaua de pe gard ce a rămas înfiptă în buza mea superioară după ce prin ea trecuse caninul de lapte, un inconvenient minor, prin comparație cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă îngerașul nu mi-ar fi apucat budigăii la timp.
După aceea, până în ziua în care am împlinit 33 de ani(da, știu, și mie mi s-a părut ciudată coincidența), a fost de o discreție maximă. Pe 3 februarie 2001, mi s-a arătat brusc în timp ce mă târâiam pe burtă prin zăpada mocirlită de pe sub un brad.
E destul de nasol că v-ați rătăcit, nu? - m-a întrebat. Fuck, fuck, fuck!-am strigat eu năucă de spaimă. De fapt, am strigat numai o dată, dar cum eram pe munte ecoul s-a simțit dator să-mi multiplice năuceala în cele 4 zări.
Și mai ești și cu o mulțime de copii la dracu-n praznic, ptiu, Doamne iartă-mă.  Dacă, Doamne ferește, vă prinde noaptea și nu ajungeți la cabană? - a mai adăugat, făcându-și o cruce mare peste pieptul lui scheletic.
Știți îngerașii ăia rubiconzi, cu surâsuri blânde pe chipuri serafice? Ei bine, el nu era așa. Abia l-am recunoscut după aripile pe care le ținea rebegite în jurul trupului scofâlcit și vânăt de frig care tremura din toate oasele.
Dacă îngerii sunt făcuți ca Power Puff Girls din sugar, spice and everything nice, al meu era tot așa, doar că la el făcătorul uitase sugarul și everything niceul, așa rămăseseră doar spiceurile și alea mult turmeric, anason, câteva cuișoare și ceva ce părea a fi paprica afumată, că altfel nu-mi explic mirosul mai nasol decât de unguent antireumatic chinezesc de răzbătea dinspre el.
Vezi ce pățești dacă nu ești atentă la copii? - a mai spus înainte să puff și a dispărut din nou.
Am știut pe dată că e ratatul de îngeraș păzitor. Și mai avea și dreptate. Numai ăl negru și cu coarne mă pusese să le propun elevilor mei să mergem cu niște prieteni la Bolboci, cu rucsacii în spate peste munte. Tot el ne ținuse de vorbă în timp ce elevii cârmiseră stânga pe o vale care ne îndepărtase binișor de marcajele de pe copaci, până când Nelu a remarcat senin ,,băăăă, ăsta nu e traseul spre Bolboci, dar nu-i nimic, mergem pe vale că tot la lac ne scoate până la urmă.”
În timpul acestui ,,până la urmă” a apărut îngerașul meu sfrijit. ,,Până la urmă” s-a dovedit un traseu istovitor peste sau pe sub brazi dărâmați de furtunile care măturaseră ani de zile muntele, prin șleauri săpate de torenți, printre cioate de arbori smulși din rădăcini, cu zăpada curgând potop peste noi și urme de jivine însoțindu-ne la tot pasul.
Plecați înainte, elevii mei au strigat cu veselie tâmpă de peste coama ultimului urcuș ,,Dirigaaaaa, Boziiiii, am ajuns la laaaaac!” La momentul acela, ziua mea de naștere luase deja forma noroiului înghețat ce-mi împodobea geaca și turul pantalonilor în care nu-mi mai simțeam demult curul.
Am ajuns ultima la cotul lacului Bolboci, târâindu-mă prin nămolul lăsat în urmă de bocancii celor 20 de copii pe care cică îi păzeam de rele și i-am găsit râzând fericiți, în timp ce Nelu și prietenul Gelu abia își mai trăgeau răsuflarea după aventura de 5 ore prin zăpădă și zloată.
Cățărat pe o creangă, deasupra capetelor elevilor mei, zgribulit sub aripile ca de găină opărită, îngerașul își sugea neglijent o pană.
- Toată lumea se-ntoarce cu spatele asap! am poruncit nervoasă.
Douăzeci de perechi de bocanci de elevi au scârțâit imediat în zăpadă, dându-mi răgazul să încep în crescendo:
- Azi e ziua mea. Fac treștrei de ani. Trebuia să mă distrez, trebuia să mă simt bine. Eu NU mă distreeeeez. Eu NU mă simt biiiiinnneeeee. Eu m-am rătăcit pe munte cu doj de copii și montaniștii pizdiiii meeelllleeeee.
Abia când al 3-lea zdii mele a răzbit cu ecoul printre crestele munților am realizat că toți până la unul elevii mei se-ntorseseră deja cu fața spre mine.
- Și voi de ce n-aveți deștele-n urechi cum v-am spus? m-am răstit eu furioasă.
- Ăăăă, păi, ne-ați spus să ne-ntoarcem cum spatele, nu să ne băgăm degetele-n urechi, mi-a răspuns șefa clasei.
Ha! am auzit scurt, înainte ca aschimodia de îngeraș să cadă cu cracii lui rahitici în zăpadă, zvârcolindu-se de râs.
- Abia acum ai belit-o! Pufff și s-a făcut nevăzut.

Din bulele elevilor

Un profesor fericit

Intru-n bula lui Alex pe vârfuri, că e în clasa a VIII-a și dă multe simulări, teste, verificări și vrea doar să râdă cu mine o dată pe săptămână. Întreb doar dacă profa de engleză i-a anunțat de olimpiada de engleză:
- N-are profa treabă. Ne spune cu o zi- două-nainte sau chiar vineri când avem oră.
- Ce femeie fericită, observ gândindu-mă că dacă aș avea numai elevi ca Alex, aș fi într-al nouălea cer mereu. Scutur a prost din cap când îl aud:
- Așa e ea fericită. Pe care v-a spus-o? Cu fericirea. Pe care v-a spus-o? P-aia cu e fericită că ea n-are bărbat și e liberă să facă tot ce-o taie capu și, de obicei, o taie multe capu că are imaginație de numai știe ce să facă cu ea sau p-aia cu ea nu suportă copiii și e fericită că n-are copii care să-i distrugă viața?
- Nu știu despre ce-i vorba, îngăim bâlbâit.
- Credeam că o cunoașteți pe profa mea fericită de ingliș. Nouă mereu ne spune ce fericită e că nu e măritată și că nu suportă copiii, deci iar e fericită că n-are. E profa noastră preferată; ea vorbește de fericire, noi stăm pe telefon, ea ne lasă-n pace, noi n-o facem nefericită.

Bate fierul cât e cald și copilul cât e mic

La Cristian în bula de a 9-a e o liniște detașată ce prevestește furtuni. E miștocar mare și nu ratează ocazia de a trânti câte una:
- Azi la mate o scoate pe una dintre colege la tablă, bla-bla-bla. Și deodată, zbang profa o întreabă de ce a ales ea științele naturii nu mate-info. Aia se bâlbâie ca proasta că ei îi place mult biologia și ce crezi că zice profa? Că ea știe doar celula de la biologie, fiindcă-ntr-a 9-a a apucat să-nvețe celula, i-a dat un 10, apoi profu ei s-a prins că ea e pe mate, așa, și n-a mai bătut-o la cap, i-a dat 10 mereu până-n clasa a doișpea.
- Haida! Așa v-a spus profa de mate?
- Mda. Trebuia s-o vezi cum vorbea de senin. Bine, acum a zis și ea că nu a fost ok ce a făcut proful ei și d-aia crede ea că pe elevi nu trebuie să-i iubești.
- Pardon? belesc eu ochii cât cepele.
- Mda. PE ELEVI NU TREBUIE SĂ-I IUBEȘTI, TREBUIE SĂ-I ÎNVEȚI!

Profa de germană e oamă

Miruna are o bulă veselă peste poate. Ca de clasa a VII-a. Periodic aici se stârnesc urgane, vâjuri cu plâns și muci în germaneză. Când vin astfel de fronturi ciclonice, se produce plâns și în inglișmailav, se spun cuvinte nepotrivite, apoi se râde din nou. Ultima dată, mucii au fost doar de la gripă, iar concluzia de o simplitate zdrobitoare:
-Vestea bună după răceala asta care ne-a măturat pe toți prin clasă e că profa de germană e și ea om.
- Daaaa? întreb nesigură pe reacția ce urmează.
- Îhî. Dacă tot am ajuns să venim doar 7 copii la școală, că restul erau gripați, n-o să crezi, dar nu ne-a predat, nu ne-a pus să citim, ba încă ne-a dus în cabinetul de germană and Lord behold ne-a făcut ceai.
- Ceai?
- Îhî. Ceai de fructe. Ne-a dat și zahăr. Am început să cred că ar putea fi om.

Un săru' mâna la pachet, vă rog!

Nu-i știu numele. Nu i l-am știut niciodată. Ne vedeam pe holurile liceului când el întrerupea orice făcea atunci, se trăgea lângă perete și spunea Săru' mâna, doamna profesoară!, iar eu răspundeam. Uneori mă zărea de la înălțimea trupului lui deșirat de adolescent și făcea ordine îmbrâncindu-și colegii - Dă-te, mă, că vine doamna profesoară! Săru' mâna, doamna profesoară!
Nu l-am întrebat niciodată cum îl cheamă sau la ce clasă e. Deseori mi s-a părut că mă ia peste picior cu politețea lui neobișnuită, săru'mânurile, ordinea aia care parcă voia să spună vezi, fey nebuno, ce mișto fac eu p-acilea de disciplina ta.
Rămânea după el doar o neliniște ciudată, melancolia ochilor lui disproporționat de negri, a nasului acvilin aruncat pe o față ascetică de o slăbiciune și lividitate ce contrastau acut cu obrajii umflați ai majorității băieților de vârsta lui, lipsa zâmbetului pișicher.
Ieri seară, m-am dus să iau două salate de la Salad Box. M-a văzut înainte să ajung măcar lângă tejghea și s-a tras spre margine pregătit să mă oprească din drum dacă nu aș fi venit spre frigiderele lor: Săru'mâna, doamna profesoară!
- Bună seara, copile! Nu-mi spune că lucrezi aici.
- Ba da, doamna profesoară, săru' mâna. Fă, te rog, două salate pentru doamna profesoară, mai spune către fata aflată și ea în spatele tejghelei. Două, doamna profesoară?
Îi confirm și îl întreb cum merg lucrurile, dacă-i e bine și e mulțumit.
- Plec , doamna profesoară, îmi spune după ce se mai apleacă o dată la colegă și-i spune că doamna i-a fost lui profesoară la liceu. Nu-l corectez, doar zâmbesc spre el bucuroasă să văd o față familiară în balamucul mallului.
- Plec pe vas, mai stau până se face aici altă echipă și la vară plec bucătar. 
Îmi povestește cum a muncit din timpul liceului, despre cursurile de ospătar și bucătar pe care le-a absolvit, despre cei 1700 de euro pe care îi va câștiga pe vas, despre cum va vedea lumea pe care altfel nici n-ar visa-o, cum va pune bani deoparte.
- Și ce să fac, doamna profesoară, că nu mai am pe nimeni pe lume aici? Pe tata nu-l mai am de la 6 ani că a murit, acum s-a dus și mama după copcă. 
Mă abțin să-l corectez- pe copcă- și mă trăznește luciditatea cu care rostise cuvintele, singurătatea lor teribilă, gravitatea lor dincolo de lexic și DEX și-l ascult povestindu-mi de meditațiile pe care le face la mate și la fizică pentru un Bac întârziat care-i trebuie ca să meargă la școala de manageri de restaurant, despre nunta pe care o face după Bac, despre plecare.
- Am 21 de ani, doamna profesoară, trebuie să iau Bacul ca să pot să merg mai departe la școala asta de manageri, pentru asta trebuie să strâng bani. Apoi mă-nsor, să pot s-o iau cu mine pe vas, că doar n-o s-o las aici. 
Spune totul cu calmul cu care alții povestesc un film abia văzut, pe același ton leneș pe care făcea ordine pe holul liceului când mă vedea apropiindu-mă, în timp ce trebăluiește pregătindu-mi pachetele.
Eu nu-mi pot desprinde ochii de pe fața lui ascuțită, împodobită cu nasul prea mare, ochii prea negri, melancolia prea adâncă. Când plec privirea să mă caut de bani, îi zăresc blugii negri, două cârpe ce învelesc un trup prea înalt pentru atâta subțiime, apoi mâinile noastre se ating ușor când plătesc și-mi vine să-i strâng degetele mai tinere ca ale băiatului meu cel mare și mult mai singure, apoi mă retrag.
- La mulți ani de mărțișor și săru' mâna, doamna profesoară, îmi mai spune punând în pachet un măr împodobit cu șnur și o etichetă e firmei.
Mergând spre ieșire, mă întreb de câte ori a spus doamna profesoară în decursul scurtei noastre conversații, dar, mai ales, de câte ori o fi vrut el să vorbească pe holurile liceului, când maică-sa încă nu era dusă după copcă, dar el era orfan deja, singur, prea înalt pentru cât de îngust, prea necăjit să facă meditații la mate, prea sărac să vină la școală când avea deja o slujbă.
Nu știi uneori ce ascund elevii prea deșirați, prea politicoși, prea singuri, cei care nu ajung mereu la școală, dar când o fac spun săru' mâna, doamna profesoară.