Decenta dezastrului

Privesc înfricoșată oroarea cutremurului ce a lovit Japonia. Zi de zi, ba chiar oră de oră proporțiile sunt amplificate de agențiile de știri, de tonul voit dramatic al cititorilor de promptere și editorilor români care se străduie să dea detalii din cele mai sordide cu putință, într-o încercare tot mai evidentă de a genera panică și la nivelul meschin al publicului di pi la noi.
Sunt chemați în studiouri specialiști în ...meteorologie să vorbească despre norul radioactiv de deasupra centralei nucleare (Realitatea- 13.03/ ora aprox 10), directori sau adjuncți de la Institutul de seismologie să ne asigure că mai avem încă un răgaz consistent până la următorul cutremur ce va lovi inevitabil și România, ingineri care ne spun cum va cădea capitala ca un joc de domino, Oprescu să ne spună cât de pregătite sunt de fapt autoritățile pentru situația post-apocaliptică, români supraviețuitori ai dezastrului nipon sau ai celui din '77, scos din nou de la naftalină într-o asociație forțată de dată (4 martie '77 =10 martie '11). Toți se perindă cu seninătate pe ecrane exprimând puncte de vedere mai mult sau mai puțin documentate, dar nimeni nu remarcă un lucru ce mie personal mi se pare fascinant: decența dramei.
Îmi amintesc, prin comparație, satele românesti cu case albastre/galbene/roții/alb-murdar, din chirpici, cu garduri șuie, grajduri încropite din scândurile furate de la Ceapeu după '90 sau chiar din gardurile vecinilor, toate cocoțate neverosimil pe dealuri despuiate de copaci sau azvârlite în dezordine pe malul unor pârâuri ce curg molcom, de multe ori direct prin curțile trântite cu indiferență față de planuri cadastrale, realități inginerești, proiecte de mediu sau doar arhitectonice. Sărăcia și prostia, indiferența față de reguli și autoritatea statului, nesimțirea statului însuși, care nu dă o ceapă degerată pe propriile sale acte juridice, toate converg la crearea unui tablou apocaliptic ori de câte ori iese vreun un râu din matcă și ia vaca si porcu din bătătura românului care nu are nimic altceva decât bietele dobitoace ca să-și ducă traiul.
Așa se face că an de an, cu o ciclicitate iritantă, vedem babuțe decrepite, fără dinți, scofâlcite sub timpuri, stafidite și incapabile să-și priceapă propria vină, moși nervoși sau bărbați furioți urlându-și deșănțat frustararea de nu primi ajutoare din partea statului sau a oricui altcineva, primari care ridică din umeri și prim-miniștri care oscilează între atitudinea indiferent-sfidătoare(Tăriceanu) și inutil-muncitoare(Boc).
De fiecare dată cetățenii responsabili se mobilizează exemplar și aduc toate vechiturile pe care de ani nu se îndură să le arunce la gunoi, ca să nu le ia țiganii care circulă prin cartier, și le oferă cu maximă generozitate sinistraților.
Pe cei afectați de inundații putem să-i vedem apoi bătându-se pe viață și pe moarte pe aceste ajutoare, fără decență, obscen, în tipica dezordine românească, acuzându-și apoi consătenii că au beneficiat de sprijin atunci când nu aveau nevoie de el. Toți își exhibă bolile, mizeriile, găinile moarte și capra leșinată din pod, orătăniile pe care par să le venereze într-un gest aproape dement.
Sunt animal de oraș. O recunosc în orice clipa. Poate de aceea nu pot pricepe mizeria rurală, pe care admit ca o disprețuiesc. Ceea ce mă deranjează nu este însă lumea simplă, sătească, ci lipsa totala de decență, nascută fie din spiritul românesc, fie poate dintr-o dramă cu care eu nu pot să empatizez.
I-am privit pe japonezi, am ascultat comentariile televiziunilor CNN si BBC, am văzut aceleași știri pe Euronews și pe ProTv. Oroare curată. Niciunui reporter aflat la fața locului nu-i tremură vocea, nimeni nu întreba câte mortăciuni au văzut zăcând pe străzi, niciun jurnalist nu a întrebat dacă au plâns, s-au căcat pe ei, s-au îmbătat, s-au ascuns sub pat...au fost întrebări clare legate de utilități, de accesul la comunicații, de mobilizarea individuală a cetățenilor.
Iar japonezii, sutele de mii de oameni care trăiesc la comun, în săli de sport, rămași nu doar fără un acoperiș deasupra capului, ci și fără documente, fără familii, locuri de muncă, eiiii, bine... ei privesc drept în obiectivul camerei de filmat cu o tărie pe care nu pot sa nu o admir.
Sunt controlați, lucizi, aproape senini după o nenorocire pe care noi nu putem nici măcar să o înțelegem la adevăratele sale dimensiuni colosale. Sunt gata să începă reconstrucția, să se mobilizeze, să se ajute pe sine și pe ceilalți. Nici urmă de isterie, nici un semn de pierdere a măsurii într-o situatie care ar fi justificat orice exces emoțional.
De aceea am ferma convingere ca Japonia își va reveni în câțiva ani și va fi mult mai mult decât ce a fost (oare au si ei un Vadim al lor?), iar prostimea de la noi va ramâne și ea egala cu sine (tocmai văd la știri pajiștea de la Cernica asaltată de zeeeccccccciiiiiii de "turiști" care au fript cefe de porc, copane de pui si mulți mici ) și va continua să se jeluiască smulgându-și părul din cap pentru casuța din balegă uscată și paie pe care apele "nemiloase" au luat-o.
Insist: nu vorbesc despre un tsunami/cutremur/erupție vulcanică sau alt dezastru ce nu poate fi întrevăzut, ci despre case prost construite, în totalî ignorare a regulilor de construcție, fără fundații și din materiale proaste, toate aflate la poala unor dealuri de pe care s-au furat pădurile sau pe malurile erodate ale unor râuri ce ies periodic din matca stergând tot in cale.
Mă uit în continuare cu fascinație la știri din Japonia, nu pentru a ma delecta cu drama acestor oameni, ci din admirație pentru excepționalul stoicism, decența și simplitatea cu care privesc niponii aceasta Hiroshima a secolului XXI. Din aceasta avem cu toți de învățat.