DICTATURA COPIILOR

Nu stiu sigur cind a inceput, poate ca era deja in desfasurare cind am copilarit eu si fiindca la noi in casa nu se manifesta, nici nu mi-am dat seama de prezenta ei opresiva, dar acum imi este perfect clar: traim intr-o teribila Dictatura a copiilor.
Stiu, stiu, deja s-au ridicat vreo douazeci de sprincene si multi dintre voi ati mormait nemultumiti in baarba: sigur, la ce sa te astepti de la o profesoara, normal ca se simte opresata. Profesoara sau nu, eu una incep sa ma cutremur de oroarea acesteti tiranii pe care doar copiii cu cruzimea si intoleranta tipica virstei lor o pot exercita.
Si nu ma refer doar la indiferenta totala fata de educatie, indiferent de natura ei formala sau informala, explicabila altminteri prin fronda adolescentina si nesfirsita prostie a sistemului revolut in care se zbat si ei ca si noi. Ma refer la lipsa de empatie, la acel ,,A AVEA' care le domina existenta, la raceala cu care isi privesc parintii sau ura cu care-i abordeaza pe batrini, la setea de bani si dispretul fata de munca, toate cu radacini adinc infipte in sufletele lor pe care nimeni din familie nu s-a deranjat vreodata sa le cultive sau macar sa le mingiie.
Acasa sunt cumparati cu bani de niste parinti care de multe ori nu au suficient discernamint sa inteleaga cit de paguboasa este ingroparea sentimentului de vina si responsabilitate sub parale, aifoane, toale de firma si masini, cit de tragic esueaza ori de cite ori refuza sa-si asume responsabilitatea pentru esecul in educatia propriilor copii sub pretextul timpurilor schimbate si valorilor innoite ale lumii noi.
Sigur ca te gidila la orgoliu sa remarci cit de destept e copilul tau pe care l-a dus capul sa se imprieteneasca tocmai cu un copil bine crescut care spune ,,Multumesc", Ma scuzati", Saru' mina pentru masa" sau ,,Va rog frumos" - toate astea iti amintesc de propria ta copilarie, nu-i asa?- dar in nici un caz nu ai sa te apuci sa te intrebi de ce al tau nu spune asta si, mai ales, nu ai sa incepi sa-i pretinzi sa-si spele farfuria, sa duca gunoiul sau sa-si faca singur curat in camera sau sa multumeasca chiar si dupa masa nu doar atunci cind ai venit acasa incarcat de aipoade. Parinti surprinsi de buna crestere a altor copii, nostalgicii bunului simt niciodata nu au timp sau nu-si fac pentru a transmite aceste valori propriilor progenituri, dupa cum nu o fac nici bunicii depasiti de realitatile anilor recenti, altminteri apti sa intrebe retoric prin autobuze: Asa te-a invatat pe tine la scoala?
Nu la scoala inveti sa multumesti, sa saluti, sa respecti, sa te rusinezi, sa ajuti, sa-ti cunosti lungul nasului, ci ACASA, de la mama si tata, iar daca ai noroc, de la bunici. Raspunderea pentru aceste lucruri simple ne revine noua, PARINTILOR si nu trebuie sa ne extazieze cind intilnim astfel de copii, ei sunt doar NORMALI.
Acut constienti de iminenta si imanenta banilor, majoritatea parintilor abdica din pozitia lor de suverani ai familiei si devin robii propriilor copii pe care, nu-i asa?, nu-i mai poti atinge nici cu o floare, acasa sau la scoala. Nu-s eu un mare suporter al bataii, dar cind e cu masura, nici n-a omorit pe nimeni. Poveste:
Pavel, mititelul Bozierilor, a venit pe lume dupa ce nimeni nu mai spera in vreo minune; am avut insa parte de ea si minune a fost pentru ca era capos si afurisit, a vorbit incredibil de repede, de mult si de complex, dar a refuzat cu obstinatie sa faca la oala. Orice strategie am incercat a esuat, asa ca la aproape 3 ani facea special pe el si imi ridea in nas. Intr- o zi insa, m-a prins cu capsa pusa si dupa ce a comis-o cu intentie si mult pisat pe covorul din sufragerie, m-am napustit si i-am tras din zbor 3 papuci la curul lui rotunjor si inca ud. Nu a avut nevoie de mai mult si din acea clipa nu a mai facut niciodata pe el, nici macar noaptea. Daca ar fi dupa mine, oleaca de pedeapsa corporala nu face tocmai rau.
Cit despre scoala, ce sa mai spun; elevul crescut ca o buruiana fara pic de plivit ramine exact asta: o buruiana. Nu intelege de ce ar ciocani la usa clasei sau de ce nu ar intirzia - doar si profesorii intirzie, asta daca vin la ore-, de ce ar saluta profesorul sau si-ar cere scuze, de ce nu ar minca in ora daca ii e foame, de ce s-ar abtine sa ceara voie la buda, de ce nu ar vorbi la telefon daca tot are. Elevul priveste uimit profesorul care-i cere sa ia notite si aproape ca face un soc cind i se cere sa scrie tema la engleza; doar pina intr-a 9-a, nimeni nu i-a cerut asa ceva.
Ia sa indrazneasca proful sa tipe, ca-l inregistreaza, reclama, poate chiar si bate, ca acu' ii vin toti nervii in cap ce p...ma'sii mai vrea?...Nu sustin ca palma cea grea a lui Mimi Stoica (profa mea de romana din generala) era sfinta, dar nici tirania elevului nu este.
Una peste alta, trag o concluzie: traim intr-o lipsa generala de responsabilitate pe care o platim si vom continua sa o platim din greu sub jugul din ce in ce mai apasator al copiilor nostri deveniti tortionarii nostri. Multi dintre ei nu ezita sa pocneasca din bici pe spinarile aplecate ale parintilor, profesorilor, angajatorilor-carora le reproseaza lefurile prea mici, cu toate ca ei sunt total lipsiti de calificari- al asigurarilor sociale sau facultatilor.
Eu nu pot decit sa ma ingrijorez la gindul ca toti vor creste si ei insisi vor deveni parinti. Cit de amarnic le va fi atunci jugul...Dar cum il vor suporta oare?