Am cunoscut poezia. Ce noroc!

Nimic nu urăsc elevii mei mai mult ca poezia. Adică, Moromete sau Ion mai treacă-meargă, poate și Otilia, nu că ar pricepe ce enigmă are de moment ce se tot freacă de moș Pascalopol până ce se mărită cu el, lăsându-l pe blegul de Felix cu ochii-n soare, dar poezie?
Dacă spui Nichita Stănescu în preajma lor e mai rău decât dacă i-ai înjura de mamă, că la vârsta lor mama e oricum un agent al forțelor întunecate ale Bacului care stă bine-nfipt între ei și nopțile nedormite petrecând sau jucând te miri ce jocuri pe calculator.
Să ferească sfântul să pomenești de Arghezi că pe dată li se aprinde-n ochi o flacără furioasă ce te-ar putea despica-n două mai ceva ca sabia laser cu cruciuliță a nepotului lui Vader- hușșș, hușșș!
Poezia e iadul, întruchiparea satanei care-i chinuie încă din viață, e expresia demonicelor politici educaționale menite a le distruge copilăria cu tot ce are ea mai frumos, pentru ca mai apoi să le turtească și adolescența sub greutatea celor 3741 de strofe ale Luceafărului pe care trebuie să le-nvețe pe de rost.
M-am întrebat ani de zile când s-a născut această ură viscerală perpetuată, perfectată chiar, de fiece serie de elevi. Să fie lipsa lor de apetit pentru lectură, mult trâmbițatul lor dezinteres pentru carte?
O fi generația asta mai prozaică și, absorbiți cum suntem de perfecțiunea noastră, ca părinți și profi nu vedem cât de practici sunt acești copii cărora tot noi le spunem că nimic din ce studiază în școală nu le va fi de vreun folos pe viitor, că reușita nu ține de câtă carte știi, cu atât mai puțină nevoie ai de poezie ca să faci catralioanele ce-ți asigură fericirea, dacă nu ți-o pot cumpăra.
Când eram de vârsta fiului meu cel mic, m-am plâns și eu profesorului care mă pregătea pentru admitere la liceu că nu-nțeleg șmecheria cu poezia. ,,Frumusețea poeziei este că fiecare poate înțelege altceva; poezia e libertate de a vedea, de a simți. Simte-o și gata, scrie despre ce simți tu”, mi s-a spus atunci.
Păi eu simțeam o grămadă, doar curajul să spun asta îmi lipsea. Simțeam de când ascultam asta:

Nu mai spun că mult înainte de Vali Sterian, bălmăjeam odată cu cei de la Mondial versurile cântate ale lui Minulescu, cam așa:

Odată cu Sterian, pătrundea în viața noastră și Tudor Gheorghe a cărui muzică era exclusiv dedicată poeziei românești devenită astfel parte integrantă a culturii noastre, fie că eram pe deplini conștienți de asta, fie că eram parțial ignoranți.
Nu mai spun că fredonam cam în aceeași perioadă Simon and Garfunkel, Pink Floyd sau Bob Dylan, ăl de luă premiul Nobel pentru literatură spre enervarea tuturor celor care l-ar fi vrut pe Cărtărescu sau Murakami premiant cu cununiță în locul lui.
În plus, la niciunul dintre examenele pe care le-am dat ca elevă nu a fost nevoie să memorez tone de comentarii golite de emoție, dar încărcate de limbaj demonstrativ și pompos, care să-mi ucidă dorința de a mă exprima pe mine, făcându-mă, în același timp, să mă simt perfect tâmpă.
Cum naiba să-ți mai placă poezia dacă ai contact cu ea prin memorare mecanică a unor versuri pe care nici măcar o dată nu le asculți recitate, doar-doar te-o trece și altceva decât pipi în timpul orei de română?
Când fredonezi asta, s-o dus dracu toată poezia și tot ce se mai ridică e maxim ri/âma.

Una peste alta, cred că muzica a fost cel mai eficient mod de a ne îmbiba viața cu poezie, încă din copilărie; de la poeziile lui Coșbuc recitate în clasă sau la serbări, trecând prin Șt. O. Iosif sau Minulescu, Eminescu și Arghezi, Sorescu, Nichita sau Șerban Foarță, sonetele lui Shakespeare sau baladele lui Villon, Baudelaire tradus sau șansonetele cântate de Aznavour, poezia sub o formă sau alta ajungea la noi constant.
Știți ceva? Chiar am avut noroc.