Avem Glandă. Ce facem cu ea?

Avem glandă. Ce facem cu ea?

Spre sfârşitul tezei de astăzi, Andreea, o fetiţă oleacă mai înaltă ca un copil de grădiniţă, mi-a şoptit din prima bancă unde stătea că ar trebui să scot o carte cu postările mele de pe blog care-i plac mult de tot.  ,,Trebuie neapărat să mai scrieţi”, mi-a spus ea, ,,eu vă citesc ca pe o carte de proză contemporană.”

Nu mă înţelegeţi aiurea, nu mă cred vreun scriitor doar fiindcă o elevă inimoasă mi-a spus că-mi citeşte postările, dar ceva în sufletul meu mic şi negru s-a încălzit un pic de la căldura ei sinceră şi inocentă. Aşa sunt unii adolescenţi- calzi, încă neatinşi de ipocrizia noastră adultă, grăsana noastră prefăcătorie pe care ne-o justificăm în fel şi chip- ,,avem glanda minciunii” ce s-o mai dăm după deget.

Mă gândesc la Pitic şi când citesc despre bucuria celor care au depus ieri la Parlament cele 3 milioane de semnături în favoarea propunerii de modificare a Constituţiei, dorindu-şi stipularea clară a condiţiilor în care două persoane se pot căsători, mai exact doar dacă au sexuri/sexe/secse diferite, deşi nimeni nu a cerut până acum legiferarea căsătoriilor gay sau alte asemenea fantasmagorii; şi totul în numele moralei creştine pe care şi-o doresc apărată cu orice chip. Nu mă gândesc la Andreea Pitic pentru că ea ar fi vreo homofobă;  dimpotrivă, o fac pentru că e neatinsă de jegul cotidian.

Eu nu merg la biserică prea des că nu-mi plac deloc locurile strâmte şi nici după lemn nu mă omor, dar încerc să trăiesc fără să fac prea mult rău, după cum îmi dictează educaţia şi mintea. Când mi s-a îngăduit să am copii, i-am adus pe lume, când nu, m-am căit, nu mi-am deschis uşa casei multora, că aşa e stilul meu, dar a sufletului  a fost mereu deschisă şi prin ea au tot intrat sumedenie de oameni de-a lungul anilor, iar unii au rămas acolo, poate fiindcă le era cald şi bine sau doar fiindcă era întuneric-sufletul meu e micuţ şi negru (sigur vă amintiţi asta).

Unii dintre cei care au pătruns în inima mea nu au fost tocmai ,,drepţi”, mai exact au fost fix ,,invers” şi am ştiut-o din prima clipă sau poate doar dintr-a doua, în cazul unora dintre ei. I-am văzut ani de zile străduindu-se să ascundă evidenţa,  uneori evitând orice discuţie legată de subiect, ferindu-se de ,,lemn şi spaţiile mici” unde de fiecare dată i-ar fi aşteptat cineva să le dea cu un şomoiog de busuioc pe la subţiori să iasă demonii ăi mai graşi din ei.

Unii dintre aceşti elevi erau excepţional de creativi; desenau foarte bine, pictau, scriau poezii sau numai eseuri, se implicau în activităţi de tot felul, de la proiecte teatrale la filmulete, ateliere sau banale lecţii. Majoritatea erau singuratici aproape fără scăpare, incapabili să relaţioneze cu proprii colegi, mai mult ca sigur de teamă, dar şi pentru că în căutarea de sine descoperiseră şi alte valori culturale străine celorlalţi.

Între singurătate şi deprimare nu era de cele mai multe ori decât un pas pe care l-au şi făcut o parte dintre ei  izolându-se în lumile alternative ale realităţii virtuale a jocurilor de calculator în care nimeni nu te judecă sau nu-ţi cere să-ţi demonstrezi nici sexualitatea, nici loialitatea faţă de vreun grup.

Recunosc ruşinată că nu am ştiut ce să fac pentru ei altceva decât să tac, să distrag atenţia celorlalţi atunci când dădeau năvală prea tare în vieţile lor sau să-i las în pace dacă asta îmi spuneau să fac nebăgându-mă în seamă.

Tocmai fiindcă îi cunosc de când aveau 15 ani, mi-ar plăcea să-i ştiu fericiţi alături de partenerii lor, oricare vor fi aceştia. Nu cred că are cineva dreptul să-i judece pentru opţiunile lor, mai ales că sunt cât se poate de intime şi nu aduc nicio atingere modului de viaţă al celor ,,drepţi”.

Aş vrea să ştiu că se pot plimba de mână cu cei iubiţi la fel de liber cum o poate face fiul meu, că pot fi protejaţi de lege în aceeaşi măsură în care suntem noi, că nu riscă să fie batjocoriţi, insultaţi sau agresaţi doar fiindcă sunt diferiţi.

Biserica îi condamnă pe cei ca ei considerându-i nişte păcătoşi, ticăloşii care distrug fibra morală a acestui popor creştin, în timp ce societatea le refuză dreptul la normalitate şi nu doreşte să le recunoască dreptul la parteneriat civil.

Acelora dintre voi care nu înţelegeţi ce este un parteneriat civil vă explic varianta scurtă: doi oameni se iubesc, nu vor să se căsătorească, dar trăiesc o viaţă împreună, împart bune şi rele, economisesc împreună, iau o casă şi o maşină, artă sau bijuterii, lucruri, iar într-o zi unul dintre ei este lovit de o maşină şi lăsat în moarte cerebrală; dacă au parteneriat civil, supravieţuitorul poate decide dacă şi cât este menţinut celălalt în viaţă, dacă organele lui pot fi donate, dacă este operat sau nu, şamd, iar în eventualitatea unui deces, toate cele achiziţionate de cei doi parteneri pot fi moştenite de către cel care a supravieţuit, exact ca într-o căsătorie, iar asta, dragii mei, este numai bun-simţ şi normalitate.

Parteneriatul civil nu este căsătorie, nu dă dreptul de adopţie, nu violează legile firii şi nu afectează morala nimănui, este doar un gest de umanitate într-o lume anormală care abuzează tot mai mult de umanitate.

3 milioane de români se bucură acum teribil că au strâns tot atâtea semnături împotriva unor semeni care au şi aşa o viaţă mai complicată decât a lor. Sper ca nici măcar unul dintre elevii sau cunoscuţii mei să nu se numere printre ei pentru că nu homosexualii şi lesbienele au dus ţara asta de râpă,ci pioşii noştri politicieni cu complicitatea noastră, votatorii de serviciu de 26 de ani.

Da, votatorii care urlă şi acum ori de câte ori Şerban Huidu îndrăzneşte să comenteze  ceva pe FB reamintindu-i că s-a făcut vinovat de moartea a 3 oameni,  laudă pioşenia parşivă a politicienilor, ,,vicleni copii de casă” ai curvei maxime, politichia românească, admiră felul descurcăreţ de a fi al tuturor celor care pe care ei îi promovează prin vot în fruntea bucatelor din care fură fără pic de ruşine, pentru ca tot votacii de serviciu să se mire ipocrit de cât de mult fură cei pe care i-au dorit la butoanele maşinăriei complicate a statului.

Poate că într-adevăr Huidu a scăpat prea uşor, poate că homosexualii nu sunt tocmai exemple de morală, n-aveţi decât să credeţi asta, dar nu uitaţi că nu datorită lor spitalele sunt mizerabile şi colcăie de infecţii, nu ei au furat banii de autostrăzi sau şcoli, nu ei sunt cauza pentru care pensionarii arată înspăimântător de săraci, înrăiţi şi urâţi, nu de teama sexului anal fug tinerii din ţară pe capete şi nici vreun atac al lesbienelor nebune nu e responsabil pentru moartea atâtora oameni tineri  în coşciugul de la ,,Colectiv”.

Andreea Pitic, dacă mă citeşti acum, dă mai departe vorbele mele să am ,,rici” când vă spun că numai bunătatea şi acceptarea diferenţelor  vă  va face fericiţi, fiindcă nicio fericire nu poate rezista construită pe tristeţea şi mizeria altora.

Nu credeţi în spaţiile mici, păşiţi în cele largi, generoase, cu încredere că lumea se schimbă cu voi, prin voi, indiferent cât de altfel sunteţi; cu speranţa că dacă voi nu vă băgaţi nasurile în dormitoarele altora, poate şi ale voastre vor fi lăsate în pace. V-ar plăcea asta, nu-i aşa?