Nu vreau elevi muți!

Nu vreau elevi muţi!

,,Vă simțiți împlinită?”, mă întreabă la sfârșitul unei ore de dirigenție o elevă din clasa mea de a X-a. M-am trezit răspunzând fără echivoc sau ezitare - ,,NU”. ,,Cum așa, doamnă? De ce nu vă simțiți împlinită?” revine un alt elev în liniștea suspectă care se așternuse. ,,Fiindcă am tăcut prea mult.”

Am tăcut de frică, am tăcut că era mai ușor să nu vorbesc, de teama de eșec sau penibil, fiindcă așa m-a învățat mama că e mai bine, pentru că am crezut că nu am nimic interesant de spus și chiar dacă aș găsi vreun subiect vag excitant, oricum nimănui nu i-ar păsa de ce opinie aş avea eu, pentru că sunt femeie iar femeile rareori au o voce care să merite să fie ascultată, nu-i aşa, pentru că liniștea în care milioane de cuvinte s-au izbit unele de altele până la uitarea lor totală m-a ajutat să înţeleg mai ales ce NU vreau să fac.

Am vrut să le spun că așa am crescut, tăcând, dar nu am fost sigură că ar înțelege cum e. Au șaisprezece ani, spun tot ce le dă prin gând în prezența mea, căci nu le cenzurez decât vocabularul prea colorat, se ceartă, mă contrazic pe mine sau se contrazic între ei, țipă uneori cînd li se pare că nu se fac destul de bine auziți, își scot limba unul altuia, mai la figurat, mai la propriu, înfruntă părinții, adesea profesorii, întreabă direct, izbesc vorbele de ceilalți fără rețineri, nu tac nici de-al dracului.

Eu, pe de altă parte, îi privesc minunată: cât curaj au! Mi-ar fi plăcut să am tupeul lui Alin; uscat blană, negricios, viguros cum doar în adolescență poți fi, are mereu ceva de comentat. Râde sănătos cu toți dinții lui perfect aliniați și chipul de băiat frumos care promite să devină un bărbat de mare angajament, face glume pe seama originii lui țigănești, răspunde cu inteligență întrebărilor, este lipsit de inhibiții, îndrăzneț și vesel. Ce știe Alin despre muțenie? El s-a născut liber și e bine că e așa.

Mie mi s-a spus mereu în copilărie că vorbesc prea mult. Mi s-a spus atât de insistent asta, încât după o vreme nu am mai vorbit decât foarte puțin, doar foarte puținor. Copiii de pe vremea mea nu aveau ce rosti, nici ce să caute în sufragerie când veneau musafiri, acolo era lumea oamenilor mari din care prostănacii mici nu aveau cum să facă parte. Ei erau exilați în dormitoare, unde se jucau pe mutește ca să nu deranjeze adulții sau, mai rău, să facă de rușine părinții, mâncau marginea de la prăjituri pentru că mijlocul se servea pe platouri delicate de porțelan oaspeților și doar dacă mai rămânea ceva, puteau și ei să se înfrupte din partea cea mai bună a ,,tratației”, nu beau apă ca nătărăii, ca să nu facă broaște în burtă, și erau chemați din cînd în când să recite poezii lungi ori să danseze, ca niște mici maimuțele care aduceau mândrie familiei prin prestațiile lor artistice și școlare.

,,Să nu mă faci de rușine”, este replica pe care o asociez cu mama cel mai des. Rușinea era cel mai de temut dușman al generației mele. Era de rușine să mergi lălâi pe stradă cu uniforma deranjată, să țopăi bezmetic, să vorbești în gura mare, să râzi ca nătângul cu gura până la urechi, să iei sub 8 la test sau să nu urci pe podiumul de premiere la sfârșitul anului școlar, când întregul oraș se aduna în sala mare a Clubului orașului Moreni să vadă care dintre copii poartă coroniță de premiant și care rămâne pe dinafară spre oroarea familiei.

Sub o formă sau alta rușinea era omniprezentă. Rușinos era să te vadă vecina pupându-te pe stradă, să te cheme cu părinții la școală fiindcă nu ai fost la ora de sport, chiar dacă erai scutit de educație fizică, să nu faci Politehnica, să porți haine mai largi sau să visezi cu ochii deschiși într-o lume brutal de reală în care nimeni nu avea timp să fantazeze.

Elevii mei nu înțeleg rușinea la fel. De ce nu și-ar exprima revolta față de profesorii care nu pricep că intereselor lor sunt atât de diferite de cele ale generațiilor anterioare, încât încercările de a-i mai aborda cu aceleași scheme teoretice, fade și lipsite de permeabilitate sunt sortite unui eșec lamentabil? ,,Ce-i așa rușinos în ce spun eu”, m-ar întreba Răzvan. El e practic, ancorat adânc în realitate, lipsit de subtilități inutile. Când colegii lui au insistat să vină în excursie, a știut să spună răspicat că are alte priorități legate de pasiunea lui, ciclismul, și că are nevoie de bani pentru ceea ce contează pentru el cu adevărat, iar eu admir hotărârea aceasta care pe viitor îl va ajuta să își stabilească prioritățile, să își urmărească țintele, planificând, economisind, muncind.

Noi nu am știut să spunem NU. Prea ocupați să nu ne facem familiile de rușine, să ne comportăm corespunzător, să împlinim așteptările altora am spus de multe ori DA, chiar și atunci când asta a presupus să validăm valori în care nu doar că nu ne găseam identitatea, ba chiar ne mutilam spiritele.

Cînd eram de vârsta elevilor mei, am încercat să sugerez familiei că mi-aș dori să mă îndrept spre filologie. Sora mea, cea mai înaltă instanță morală din viața mea de atunci după mama, lucru firesc având în vedere că era cu 12 ani mai mare ca mine și practic mă crescuse, a bătut cu palma în masă și a spus ritos: ,,În casa asta nu va fi niciodată un profesor de română!”

Chiar așa: eram nebună? Numai cineva smintit putea gândi că poți să trăiești predând româna. Posturile de profesori erau blocate la oraș, mi s-a spus, repartițiile erau aproape exclusiv la țară unde regimul ceaușist se aștepta ca și profesorul să dea cote de ouă, lapte, lână, ovine și porcine sau mai știu eu ce altceva, să predea șase zile, iar duminica să meargă la cules de cartofi, porumb sau la păscut cu vitele. Era total prostesc, lipsit de viitor, dar, mai presus de orice, ruşinos, era EŞECUL. Nu pentru asta se străduise mama să crească trei copii şi ţinuse deja doi dintre ei la facultate; ce fraţii mei făcuseră ce le plăcuse? Nu, făcuseră ce se putea şi iată că nu le mergea tocmai rău.

Însă eu tot am eşuat spectaculos, chiar am eşuat timp de trei ani să ating perfecţiunea inginerească; am cunoscut toată gama de sentimente în acest timp, de la ruşinea nesfârşită care mă făcea să nu mai vreau să ies din casă, la indiferenţa mimată sau reală, o frică aproape tangibilă să rostesc NU MAI VREAU.

Tineri, supli, răi ca toţi adolescenţii, elevii mei au ,,tupeu”. NU este cuvântul care îi defineşte. Nu mai dau o ceapă degerată pe şcoală fiindcă, de multe ori, nu le oferă nimic din ceea ce îşi doresc, nu mai respectă bătrânii pentru că bătrânii înşişi sunt adeseori plini de o viscerală ură faţă de tineri, iar ei o simt şi nu fac altceva decât să răspundă cu aceiaşi monedă calpă, nu mai vor să muncească, doar ştiu prea bine de la părinţi că munca nu te face fericit, ci numai obosit, nu mai vor să facă teme pentru că ştiu ei prea bine că doar cine trebuie ajunge în fruntea bucatelor, în timp ce ăla care şi-a rupt coatele tocind buchea cărţii trăieşte de azi pe mâine, aşa ca pârliţii de profesori care poartă aceleaşi ciubote de ani de zile, nu vor multinaţionale în care să fie sclavii unui salariu, nu ştiu ce vor, dar nu acceptă nici ei eşecul.

În ciuda tupeului lor fenomenal, ,,Copacul fricii” lor, un exerciţiu de descoperire şi comunicare la dirigenţie, este tragic de asemănător cu al meu, cu al oricărui adult. În el atârnă singurătatea mai presus de orice, pierderea identităţii sau familiei, a libertăţii de a se exprima în voie, chiar dacă nouă forma lor de exprimare ni se pare dramatic de nepotrivită, aşa cum i se părea familiei mele alegerea filologiei, distanţa de prieteni, de cei dragi, groaza de eşec, oroarea de penibil, teroarea de a depinde de ajutorul părinţilor, mai rău, aceea de a nu îi putea ajuta ei pe părinţi când aceştia vor îmbătrâni; pe o cracă a acestui copac metaforic pluteşte deasupra capetelor celor mai mulţi dintre ei frica de bătrâneţe şi neputinţă, de scutecele purtate de paralitici, de boală, de moarte.

Cu toată insurgenţa lor, copiii noştri ascund, cum o facem unii dintre noi şi acum, aceleaşi emoţii uriaşe sau drame neştiute. Pentru că nu mestecau bine pe măsele, unii dintre ei au fost bătuţi de rudele care i-au crescut după divorţul părinţilor, că doar bataia e ruptă din Rai, au fost nevoiţi la 9 ani să înveţe să-şi spele hainele, să încropească o mâncare sau să calce rufele, au fost părăsiţi de taţi, cărora prea puţin le-a păsat de ei sau de mame care au căutat de muncă în alte ţări şi nu s-au mai întors, au părinţi vârstnici care trăiesc sub ameninţarea bătrâneţii şi/sau bolii, au vise mari, bani puţini sau deloc, sunt însinguraţi sau speriaţi că ar putea rămâne singuri şi se tem că vor ajunge să accepte cu amărăciune compromisuri, orice numai ca să nu-i înstrăineze pe ceilalţi de ei.

Copiii nu tac, doar noi nu mai ştim să-i ascultăm, să plângem cu ei sau pentru ei, dar mai ales să luptăm pentru ei. Vocile lor, atât de obraznice, nu-i aşa, nu au forţa să penetreze zidul cu care ne-am înconjurat spunându-ne că ştim mai bine ce le trebuie, cum şi pentru noi au fost mereu alţii care au luat decizii, insurgenţa lor ne calcă pe nervii şi aşa întinşi la maxim de realitatea tot mai nemulţumitoare, labirintul lor de incertitudini ni se pare ridicol prin comparaţie cu cel căruia trebuie să-i facem noi faţă.

Dar vocile lor abia acum încep să prindă putere; ca cele ale unor puberi, ele sună deseori spart, piţigăiat până la ridicol, o înfiorătoare cacofonie de care mult am mai vrea să putem scăpa odată. Important este să le spunem să nu tacă.

Tăcerea ucide spiritul, îneacă energia, muţenia sluţeşte şi ucide creativitatea, cultivă neîncrederea, dă frâu liber numai lacrimilor, iar compromisurile nu vor întârzia să apară, mai apoi să curgă gârlă. În umbra liniştii se înalţă ciupercile nebune ale lipsei de stimă de sine, mătrăguna otrăvitoare a ezitării, valeriana, prostesc dăruitoare de falsă împăcare cu jumătăţile de măsură datorită căreia trenurile trec doar prin staţia ta, dar nu se opresc, fiindcă tu eşti numai un cătun în care nu se întâmplă niciodată nimic.

În tăcere nu găseşti împlinirea, iar eu nu am putut să-mi mint elevii şi nici pe mine nu mai pot. Vocea mea, atâta câtă este, recent descoperită, nesigură, bâjbâită, vine şi dinspre ei pentru ca lor să nu le fie frică, să nu aleagă căldura moale a liniştii, pentru ca ei să răzbată prin zgomotul cotidian, ei să ajungă şi la voi. Îşi datorează lor asta. Noi le-o datorăm lor.