Ce-i în neregulă cu adulţii?

Helău, pipăl, cum adică ce-i în neregulă cu adulţii? Ia mai scuturaţi oleacă din cap! Nu cumva trebuie să reformulăm: E ceva ÎN REGULĂ cu noi adulţii?
Dacă-i ascultăm pe elevii mei, zău că ni se face ruşine. Urlăm mai mereu, avem prea multă dreptate şi prea des, de asemenea, ba chiar şi când nu avem dreptate, insistăm că am avea, refuzând să ascultăm argumentele pe care ni le-ar putea oferi copiii noştri sau ai altora.
Ne înghesuim în transportul în comun, ţipându-ne dreptul la locuri pe scaune în timp ce rupem glezne cu trolere mai grele ca un vagon CFR, blocăm accesul în curţile spitalelor cu maşinile noastre parcate aiurea, înjurăm cu nonşalansă mai ales când noi facem greşeli în trafic, ca să nu mai spunem că n-am deschide geamurile nici dacă ar mai o singură moleculă de oxigen rămasă în tot troleibuzul de frica atotputernicului curent.
Despre ce se petrece acasă nici măcar nu cred că mai trebui să aducem vorba. Sigur că toţi ne-am plâns cândva că nu ne înţeleg părinţii, dar acum ca adulţi nu facem mare efort să ne schimbăm perspectiva, îmbrăţişând-o, fie şi pentru câteva clipe, pe cea a copiilor noştri.

Sigur că viaţa lor poate părea infinit mai uşoară decât cea pe care am avut-o noi în anii '80, dar numai fiindcă încercăm să le oferim confortul care ne-a lipsit nouă, nu înseamnă că ştim ce îţi doresc mai mult. Iar ei îşi doresc să fie ascultaţi, ca opiniile lor să conteze şi ca noi să dăm dovadă de empatie, mai precis să ne punem în locul lor.
Eu am încercat să o fac astăzi când i-am auzit spunând că părinţii nu au timp pentru proprii copii. Vă daţi seama cât de tragic este ca nişte adolescenţi de 18 ani să considere aproape în unanimitate că părinţii nu au timp pentru ei?

Asta mi-a amintit de o elevă care nu a avut nicio problemă să găsească 50 de lei în portofelul bine căptuşit, dar îmi spunea anul trecut că s-a săturat să mănânce piure pe pâine, că mama oricum nu găteşte niciodată decât o fiertură pentru câine pe care, credea ea, îl iubeşte mai mult decât pe ea.
Şi dacă avem prea puţină încredere în ei? Libertatea pe care ei şi-o doresc ar putea să nu fie un lucru atât de înspăimântător cum credem noi, părinţii care-i ducem cu maşina la şcoală, de parcă transportul în comun ar fi o ameninţare de moarte.

Ce ar putea ei să facă cu această libertate pe care o cer aşa vehement? Da' noi ce am făcut cu ea? Am tot ales pentru ei şcoli, cursuri opţionale, sporturi şi activităţi, le-am impus religia sau tovărăşiile până când au crescut suficient de mari să nu ne mai asculte, iar atunci am intrat în vrie, îndepărtându-ne de ei ca de nişte străini cu care nu mai simţim că rezonăm sau, mai rău, am perseverat în a le impune propriile opinii minunându-ne că am retezat orice punte de comunicare cu ei.
Elevii mei, aşa imaturi cum par adulţilor, au avut azi destul discernământ încât să separe regulile părinţilor lor pe care le găsesc absurde, de cele pe care ei înşişi le vor aplica atunci când vor fi părinţi, iar eu cred că nu e puţin lucru să poţi gândi suficient de obiectiv şi empatic să stabileşti acest set de reguli de bază:

Nu de simpatie, ci de empatie duc lipsă mulţi dintre copiii noştri, de timp petrecut împreună cu ei, de atenţie, de uimirea de a râde cu un adult, de încredere în ei, de bună-dispoziţie.
Ai mei de la şcoală spun că se hlizesc la orele mele ca la stand-up, aşa că în loc de poze, data viitoare poate mă înregistrez să vă distrez şi pe voi că la ei m-am făcut destul de râs.
I'll be back!