Fotoşop-1 Turism-0

Ca un făcut, de bine ce m-am hotărât să mă dau cu barca pe Cheile Nerei în vara asta, tot universul conspiră împotriva mea.
Mai întâi a venit pe la mine o prietenă abia întoarsă din rezervaţia Nerei-Beuşniţa care mi-a trântit-o fără pic de menajament:...şi cum mergeam noi prin pădure, pe o potecă de trebuia să ne croim drum prin buruieni până la brâu, ne-am trezit cu vipera drept în cale. Aşa că să căscaţi bine ochii pe unde mergeţi.
Stop joc! Cu ce? O ce? Viperă zici? Ahaaaa!  Mereu mi-am dorit să merg prin pădure cu ochii beliţi în toate părţile să nu-mi sară aspida la jugulara piciorului şi să mor ca tălâmba prin vreun spital de la cotul Dunării unde să mă întrebe fals-naiv vreun medic dacă am şi eu nişte ser anti-veninos, că lor tocmai ce li s-a terminat la turistul muşcat cu doar 10 minute înaintea mea.
Altminteri, foarte mişto mersul prin pădure, doar că vă trebuie bocanci înalţi că dacă plouă înainte o să fie şi mocirlă, nu numai buruieni.
Da' de ce să merg doar cu bocanci înalţi când pot să-mi iau cizmele de călărie şi o macetă nou-nouţă pe care am luat-o pentru ocazii d-astea speciale de relaxare montană printre ierburi şi jivine otrăvitoare? Sau pot să comand anticipat nişte ser anti-veninos, în caz că, şi vreo două-trei perechi de budigăi izolanţi de costă un modic 250 de euroi bucata.

Să nu te-aştepţi totuşi la mare lucru de la cascade. Noi am avut noroc să plouă mult înainte, adică ne-a făcut fleaşcă la Electric Castle, da' măcar am avut ce vedea pe Cheile Nerei, că altfel sunt doar nişte firicele prăpădite de apă. Ah, şi Bigăr e...cum să spun eu...un izvor care şiroieşte peste un pietroi. N-are nimic în comun cu fotografiile pe care le ştii tu, iar la Cascada Beuşniţa o tăntiţă făcea baie şi se certa cu bărba'su că a uitat gelu de duş. Mai bine să ştii decât...
Am făcut o scurtă recapitulare: 1-vipere+2-buruieni gârlă=bocanci noi+3-Bigăr=izbuc peste bolovan = CIU-CIU ENTUZIASM!
Nu se poate să nu fi trecut măcar o dată în viaţă printr-o experienţă similară. Să nu fi văzut fotografii ale unor locuri minunate din ţărişoara noastră, poate de aiurea, să nu vă fi emoţionat şi să nu fi plănuit un concediu în destinaţia de vis. Ajunşi acolo- FLEOŞC! Realitatea v-a izbit-Zbang!- ca un baros în moalele capului.
Am mai păţit-o aşa la Sarmisegetuza unde la capătul unui drumeag care a pus serios la încercare suspensiile Logănaşului, ne-am căţărat pe deal şi am admirat mult... nimic. Spaţiile alea generoase din fotografii erau inexistente, pietroaiele care se ghiceau de prin buruieni de un stat de om nu au reuşit să-mi transmită altă emoţie mai intensă decât frica care m-a stăpânit din clipa în care am citit indicatorul pe care scria că nu avem voie să mergem decât pe traseul limitat, ca să nu ne înşface vipera de craci.

Nici măcar nenicul care cosea calm prin zona arheologică nu a reuşit decât să mă înspumeze încă mai tare cu burta lui răsfrântă peste resturile unor pantaloni 3/4 şi dezgolită în totală indiferenţă faţă de noi, demni urmaşi ai lui Zamolxis, Deceneu şi ai altor daci.

La Peştera Scărişoara a fost încă mai rău de atât. Urcuşul din Gârda pănă la peşteră ar pune la grea încercare nu doar glezne nevinovate, ci mai ales suspensii şi punţi de maşini, astfel că majoritatea turiştilor aleg să facă ascensiunea în maşini de teren ale investitorilor locali, contra unei sume deloc mici, dar mai ales în groaznice hurducăieli din pricina cărora rareori mai vezi peisajul.

Odată ajunşi acolo, după clasica coadă, cobori pe o scară metalică dătătoare de fiori până-ntr-o groapă prost luminată unde afli că e gheţarul. Ah, nu, nu e nicidecum verde cum vi l-au oferit imaginile, nici transparent şi e departe rău de arăta ca al doilea cel mai mare gheţar din lumuliţa cunoscută; e doar un ţurţure fleoşcăit şi murdar de la expunerea la praf, poluare sau turism.
Cu umpic de noroc, de o parte şi alta a podului de lemn care străbate găuroiul vor trona în devălmăşie ambalaje de napolitane sau cola, aruncate nonşalant de un admirator al frumosului natural, de nervi că i-au îngheţat cracile-n şlapi şi părul de pe pieptul greu de pitit în spatele unui maiou aşa firav.

Norocul meu că am fost acolo cu Bozieru, fost speolog amator la tinereţele lui, care avusese şansa de a vizita şi peştera subterană cu o expediţie a lui Lascu; el mi-a explicat că fotografiile alea spectaculoase sunt făcute în rezervaţia subterană, aia inaccesibilă ştiuletelui de rând aruncător de gunoi, ceea ce m-a bucurat că măcar sub pământ e curăţel şi frumuşel.
Nu că ar fi compensat pentru dezamăgirea de a constata că între legendele lui Mitru, pozele din broşurile turistice sau de pe site-urile de promovare şi realitatea locului e o diferenţă aşa mare că parcă eram pe altă planetă nu doar în altă parte a ţării.
Să vă mai spun de Venus? Las' că sigur ştiţi şi voi că juma' din staţiune zace într-o dezolantă ruină, în timp ce partea cealaltă e aşa de sufocată de turişti care lasă potop de coceni de porumb în urmă, de-ţi vine să iei la rând site-urile de turism şi să le pomeneşti neamul adormit şi neadormit de la maimuţă la robot.
Colac peste pupăză, ieri mă sună şi sora mea proaspăt revenită acasă din concediu să-mi spună ce mult i-a plăcut un drum prin pădure către Orşova şi ce dezamăgită a fost de Cascada Bigăr (alta care mi-a dat cu Cheile Nerei peste ochi): Ce să-ţi spun, Lăcră?(chicoteli amuzate) Cascada Bigăr e...un izbuc, un fir de apă peste o peatră acoperită cu muşchi. Şi lumeeeee, fatăăăă, ca la Arsenie Boca.

Gataaaa! Totu' până la Arsenie Boca! Nu mai merg în vara asta să fac niciun rafting. Măcar ştiu că zeul Fotoşop a lucrat spornic, deci nu mă duc şi cu sacu' când m-oi încumeta să merg pe Cheile Nerei prin septembrie, nu pentru săptămână, cum plănuisem, ci doar un weekend.