Pe drumuri transilvane

Hai că acuş se termină! Vacanţa, ce altceva? Cu doar două zile rămase şi amintirile proaspete încă, fac bilanţul celei de a doua părţi a concediului, cea transilvană.
Voiam de mult timp să merg în inima secuimii, la Corund, dacă nu ca să mă bucur de ceramica tradiţională de acolo, măcar să-mi scot din sistem prejudecăţile cu care am crescut; fie mi le confirmam, fie scăpam de ele, una peste alta, drumul merita.
Ce prejudecăţi? Alea cu ungurii cei răi care refuză să-ţi dea o pâine pentru că eşti român, cele cu secuii care vor să-ţi scoată România ţie pe nas şi s-o anexeze la Imperiul Austro-Ungar demult inexistent, cu steagurile secuieşti ce flutură falnic în ciuda oricărui român rătăcit prin zonă, care bine ar face să-şi păzească spatele ca să nu ajungă pastramă pe sub şaua vreunui urmaş de-al lui Atilla, hunul din care toată ungurimea se trage.
Iac-aşa, cu sufletul mai strâns ca geanta de voiaj şi cu teama că vom sfârşi ori nemâncaţi cu zilele-că de nu ştii ungureşte, se ştie că ghiujul de maghiar nu-ţi dă fir de potol -, ori mâncaţi de fioroşii unguri verzi plecat-am spre secuime.
Şi dacă tot ne riscam viaţa, de ce să n-o facem cu stil? D-aia după Braşov, am apucat-o pe drumuri judeţene pierdute între dealurile Transilvaniei. Surpriza a fost de-a dreptul de proporţii: şosele înguste, dar foarte bune şerpuiau pe coamele împădurite ale zonei submontane transilvane când mai elegant, când mai abrupt, prin sate aşezate bine de sute de ani, cum o confirmau bisericile fortificate omniprezente în fiecare comunitate.
La fel de omniprezent era şi mirosul de balegă pierdută de vite pe drumul dinspre sau înspre păşune, greu, însă plăcut, într-un mod neaşteptat, mirosul de ţară încă bogată, de gospodărie, de muncă simplă, ţărănească, cu atât mai rară zilele astea, cu cât tindem să dispreţuim toate lucrurile astea care nu ne conectează cu tehnologia, de parcă viaţa adevărată s-ar reduce la produsele bio achiziţionate din supermarketuri în recipiente de plastic.
La Lupeni, pe vârful celui mai înalt deal, l-am zărit printre nori pe Iisus. Da, da, Iisus îmbrăţişează cu braţele sale metalice deschise întreaga umanitate ce se i se întinde la picioare, într-un gest protector, în egală măsură, faţă de turistul rătăcit pe-acolo şi localnicul ce-şi duce viaţa sub privirile lui de inox.

Iisus din Lupeni veghează

  Şi apoi, la capătul unui drum de o frumuseţe simplă, redusă la curbele line ale dealurilor şi pădurii ce-l mărgineşte, am ajuns la Corund, capitala ceramicii de lut smălţuit în nuanţe de alb, roşu, verde închis sau albastru, culorile steagului maghiar şi secuiesc deopotrivă.
După câteva ore de mers cu inima strânsă că vom vorbi prin semne zile bune, în faţa porţii bogat decorate de la Mako Panzio  ne-a întâmpinat o unguroaică blondă cu minunaţi ochi albaştri, la fel de bună vorbitoare de română ca oricare dintre noi.

Poarta secuiască Mako Panzio

Nu numai că nu-şi ascuţeau cuţitele care să ne căsăpească, dar familia Mako ne-a aşteptat cu zâmbetul pe buze, un râs sănătos şi o palincă de bun-venit, nu ca să amorţească vigilenţa, ci ca să ne dezmorţească sufletul după drumul lung.
Da, ne-am simţit bine în secuime, unde toţi ungurii pe care i-am întâlnit vorbeau româna nu mai puţin bine ca unii dintre dacii neaoşi pe care îi tot aud eu prin capitală ucigând fără pic de milă acordul subiectului cu predicatul şi asta deşi nu au, asemenea maghiarilor, probleme de bilingvism.

În egală măsură în restaurante, dar şi la magazine, prin atelierele de ceramică sau pe stradă oamenii ne-au zâmbit, ne-au dat indicaţii când nu eram siguri cum puteam ajunge la vreo destinaţie, ne-au ajutat chiar şi atunci când nu stăpâneau româna foarte bine.
După o dimineaţă petrecută la Praid în salina bine amenajată şi dotată inclusiv cu un traseu de aventuri pe 3 nivele de dificultate unde puşti de la 5 la 50 de ani se pot distra pe cinste, am trecut prin Canionul de sare, o experienţă dezamăgitoare după 7 Scări şi Valea lui Stan, canioane în toată puterea cuvântului, apoi am cotit-o spre Sovata pentru după-amiază.

Parcul de aventuri Salina Praid

 Zău e frumoasa Sovata, dar trebuie să fiţi pregătiţi că preţurile vă vor scoate din sărite bine. Nu ştiu dacă doar mie mi se pare prea scumpă o tocăniţă de cartofi cu pretenţii de gulaş care ne-a fost oferită contra sumei de 28 de lei, dar nu mi-a fost ruşine nici cu ciorba de 13 lei în care 3 bucăţele vinete de vită zăceau anorexic pe fundul castronului.

În afară de o sănătoasă bălăceală în apele heliothermale ale lacurilor din staţiune, trebuie neapărat să încercaţi o călătorie cu mocăniţa între Sovata şi Câmpia Cetăţii. Trenul deschis vă oferă posibilitatea să admiraţi în voie peisajul lipsit de spectaculos, însă aşa bogat împădurit că nu se poate să nu-ţi taie respiraţia cum urcă şi alunecă apoi spre vale pe coastele dealurilor, învelite în stejari, aluni şi fagi ale căror crengi te ating pe faţă de stai spre fereastră.
După 3 zile am părăsit Praid-Corund cu părere de rău şi promisiunea că vom mai reveni, dar şi cu o traistă zdravănă de decoraţiuni ceramice, în tonuri de roşu şi verde, care să se asorteze cu cele albastre care deja ne împodobesc holurile apartamentului nostru bucureştean în care tot aducem artizanat de peste tot unde călătorim.
Sâmbăta dimineaţa, traversând secuimea de la Odorheiul la Cristoru Secuiesc am admirat flăcăii şi fetele în port tradiţional, în căruţe trase de cai sau călare, cu straiele lor alb cu negru împodobite cu panglici verzi şi roşii.

De acolo am alunecat între saşii din zona Sighişoarei, lăsând în urmă porţile spectaculos sculptate şi portul tradiţional. Cetatea medievală, aglomerată ca întotdeauna, nu a mai reuşit să ne impresioneze cum a făcut-o prima dată, iar Pavel şi-a manifestat vadit nemulţumirea faţă de lipsa ghizilor care ar fi făcut de neînţeles vizita dacă noi nu am fi cărat în bagaj Ghidul României misterioase care să-i ofere informaţiile pe care noi nu le aveam.

Turnul cu ceas

Vedere din turn

Cetatea Biertan, însă, renovată aproape complet, cu toată lemnăria restaurată şi zidurile ei triple ce încing biserica ridicată, asemenea tututror celorlalte din Transilvania, de cavalerii teutoni cu sute de ani în urmă, este o destinaţie ce nu trebuie ratată în caz că vă decideţi să daţi o raită de câteva zile prin propria ţară. 

Scara acoperită către cetate

Turnul divorţaţilor

Surpriza cea mai mare am avut-o în Mediaşul în care am ajuns doar accidental fiindcă nu am găsit cazare în Bietanul luat cu asalt de amatorii de film fantasy şi horror prezenţi la festivalul Lună Plină.

Dacă treceţi indiferenţi pe lângă alte oraşe, nu o faceţi cu acest mic târg ce ascunde o cetate medievală care îi dă clasă Sighişoarei în orice clipă. Lucrările de restaurare au fost făcute cu simţ de răspundere, redându-i cetăţii o bine meritată clasă, iar biserica evanghelică Sf. Margareta este amuţitoare nu numai ca dimensiuni, ci şi ca istorie.

Atestată documentar prima oară în 1414 şi terminată în 1488, poartă urmele acestor sute de ani de istorie într-un mod unic, după ştiinţa mea: este singura de acest fel în zidăria căreia au rămas urmele a 3 etape de construcţie de la zugrăveala originală de secol al XII-lea, urmată de cea catolică şi cel de al 3-lea nivel adăugat după reforma luterană.

Turnul înclinat

Altarul bisericii originale din sec XII

De vă ţin nervii, plecaţi din Mediaş spre Sibiu şi apucaţi-o spre Cârţişoara ca să intraţi pe Transfăgărăşan cu o oprire la ruinele abaţiei cisterciene sau la oricare dintre bisericile fortificate pe care le veţi găsi pe drum. Nu veţi regreta decizia nici măcar o clipă, atât de frumoase sunt locurile.

Bâlea Lac, unde veţi ajunge la capătul unor curbe strâmte care vă vor freca frânele olecuţă, cu verdele lui intens sigur va face nişte coarde să vibreze, dar nu neapărat şi cele mai armonioase.

Peisajul e încărcat de prezenţa turiştilor de toate calităţile închipuibile, de gunoaie părăsite pretutindeni, turme de porci şi oi, comerţ cu amănuntul de brânză, şuncă, mici sau cârnaţi care se revarsă râuri-râuri de pe tarabe ce fac aproape imposibilă parcarea sau deplasarea maşinilor pe şoseaua şi aşa îngustă.

Să îmbucăm ceva?

Au fost 5 zile care au trecut prea repede. Mi-au spulberat toate prejudecăţile despre secuii cei degrabă vărsători de sânge de valah care s-au dovedit simpatici, ospitalieri şi necăjiţi că românii nu vin să-i cunoască cum sunt cu adevărat.

Am descoperit sute de biserici fortificate a căror istorie stă ascunsă prin sate despre care nici măcar nu ştiam că ar avea potenţial turistic şi l-am întâlnit pe Iisus la Lupeni, dar şi sub amvonul bisericii de la Biertan sau în cel al bisericii Sfânta Margareta din Mediaş, în liniştea dealurilor care se întind pe tot cuprinsul Transilvaniei, sub porţile secuieşti sau în spatele zidurilor emaciate ale cetăţilor noastre, în livezi şi păduri, în mirosul cipercilor vândute pe marginea drumului şi în oamenii de lângă mine.