Pe drumuri (inter)naţionale

Acum că e 23 august, pe bune, ce altă ţărişoară în lumea asta largă mai are munţi falnici ca ai noştri, mare mai ...neagră ca a noastră, dealuri nesfârşite şi câmpii mănoase ca cele ale ,,grânarului Europei"? Zău aşa, numi-ţi-mi voi una!

Dacă ai cultura generală a unui borcan de zacuscă şi intelectul mai puţin alert ca al unui iaurt ce colcăie de viaţa bacteriilor lactice, s-ar putea să şi crezi că România e cea mai cea, fapt dovedit din plin de încrâncenata admiraţie a românilor pentru ţara lor pe care o fură la campionatul naţional de jecmănit viteză, defilând cu tricolorul ferm proptit în piept.
Pe de altă parte, de ai şansa de a fi înţeles măcar o dată pozele alea de pe o hartă, ca să nu mai spun că de ştii şi să citeşti olecuţă, îţi cresc exponenţial şansele de a realiza că Alpii au de două ori înalţimea Carpaţilor, Mediterana e disproporţionat de mare prin comparaţie cu Marea Neagră, după cum vecina noastră, Bulgaria, are un relief cât se poate de asemănător unicei noastre Românii.
Da, e vorba despre Bulgaria aceea pe care am învăţat din fragedă pruncie că trebuie să o dispreţuim ca o ţară de zarzavagii, de ,,bulgăroi cu ceafa groasă" -cum bine ne-a informat poetul nostru naţional, Mihai Eminescu-, un locşor de lucie sărăcie, departe de belşugul revărsat asupra noastră.
Eu una încep să fac o fixaţie pentru Bulgaria după ce în iulie anul trecut am descoperit nordul litoralului lor, un loc neamenajat, mai pustiu ca plajele Corbu şi Vadu la un loc. Atât de mult mi-a plăcut liniştea de pe limba de nisip ce se întindea pe kilometri, încât am revenit acolo din nou şi în august pentru vreo 4 zile în care mi-am ascultat gândurile izbindu-se de valuri, am absorbit căldura soarelui prin fiecare por al pielii, am tăcut sau am vorbit cu bărbatul meu în pauzele dintre bălăceli.
Un an mai târziu, am luat iar drumul Bulgariei, de data asta către Veliko Târnovo, vechea capitală a ţarilor bulgari. Ce am găsit pe drum? Dealuri împădurite, drumuri înguste, dar foarte bune, şerpuind de-a lungul unui peisaj deloc plictisitor.
Veliko Târnovo stă cocoţat pe stâncile Balcanilor cu partea sa veche, istorică, dar şi cu oraşul nou, întins pe înălţimile cucerite de comunişti mult după ce ţarii dispăruseră.

P-aici am stat

Am stat în chiar inima oraşului vechi, pe ale cărui străduţe înguste pavate cu piatră ne-am plimbat printre turişti din toată lumea la fel de încântaţi ca noi de magazinele cu suveniruri şi atelierele meşteşugarilor locali care exact asta făceau, meştereau sub ochii turiştilor.

Meşteri artizani şi turism bine făcut

 Nimic din kitschul agasant al Branului în care brânza de burduf şi cârnaţii tronează pe tarabe alături de mingiuţe de plastic, halviţa pe jumătate topită în căldura prostitoare a verii, covrigii spânzuraţi alături de gogoşele dubioase şi plasticării în culori orbitoare care ard retina, ţiganii care-ţi vând fructe de pădure, cerşetori şi ţăranii înghesuiţi în costume populare subdimensionate pentru proporţiile lor actuale într-o încercare de a oferi autentic, totul eşuând lamentabil sub povara artificialului mercantil.
Cât despre cetatea Tsarevets, reşedinţa primilor ţari bulgari, fraţii Asen, pot să vă spun că turul ei complet ne-a luat cam două ore şi ne-a impresionat înţelegerea unei realităţi despre care nu ştiam prea multe: nu mai puţin de 10 aşezăminte monahale se aflau între zidurile acestei fortificaţii menită să apere, înainte de orice, credinţa ortodoxă, singura prin care bulgarii îşi mai puteau menţine identitatea sub tăvălugul otoman.

Latura estică a CetăţiiTsarevets

Ca să nu mai vorbim de catedrala cetăţii, reconstruită şi pictată să cinstească tocmai această identitate credinţă ortodoxă-istorie naţională, un loc în care modernitatea s-a împletit în mod fericit cu tradiţia, într-un mod care le-a cam dat peste nas românilor care au dat cu bidineaua peste un grafitti din apropierea bisericii Sf. Gheorghe.

Şi fiindcă tot ne pregătim să mai cheltuim nişte bani, deloc puţini, pe un monument de o vastă urâţenie pentru a marca suta de ani de la Marea Unire, nu pot să nu amintesc de Monumentul Asen- fraţii ţari- ale cărui dimensiuni şi calitate artistică m-au lăsat cu gura căscată mai ceva ca după şocul provocat de înghesuiala de statui de domnitori şi cartofi ecveştri din centrul Bucureştiului.

Monumentul Ţarilor Asen

În caz că aveaţi impresia că avem monopolul peşterilor, poate e bine să vă documentaţi în legătură cu grotele din ţara vecină şi prietenă. Prima pe care am vizitat-o se află la nici o oră distanţă de Ruse şi seamănă cu un canion acoperit- Orlova Chuka. Ghidul vorbeşte o franceză cu accent bulgar, dar compensează prin energia cu care cântă, se mişcă şi povesteşte fără oprire cu un entuziasm străin puţinilor ghizi pe care i-am văzut prin peşterile noastre.

Orlova Chuka

 Devetashka, săpată de apă şi vânturi în stâncile din mijlocul podişului bulgar, este un spectacol grandios în sine. De la uriaşul portal de intrare şi până la tavanul care se înalţă la 58 de metri deasupra capetelor turiştilor, totul este imens, inclusiv găurile din plafon prin care soarele pătrunde în unghiuri ciudate luminând un spaţiu ce pare rezultatul unei colosale glume pe care Dumnezeu a făcut-o într-o zi de maxim plictis.

Mama cu copilu' minunându-se

Cascada Krushuna

Podul acoperit din Lovech

Da, am văzut locuri şi lucruri minunate în Bulgaria vecină. Am mers prin pădure la cascadele Krushuna, cu nimic mai prejos decât mult lădatul Bigăr, am străbătut cetăţi medievale agăţate precar pe vârfuri de munte ca cea de la Lovech, am admirat meşteşugari lucrând lemnul sau metalul în atelierele înşirate de o parte şi de alta a podului acoperit de la Lovech, am ascultat greieri sau lăcuste în întinsul câmpiei şi am simţit mirosul de piatră caldă sau abia răcită de ploaia scurtă de vară.
Nici nu vă mai spun că preţurile sunt la jumătate din ceea ce aţi plăti pentru cazare şi masă în România, că deja o să vă enervaţi major, dar tot vă sfătuiesc să comandaţi o kavarma de pui sau porc, un fel de tocăniţă cu legumele trase înainte la tigaie iar apoi puse la vas de lut să fiarbă oleacă la cuptor dinspreună cu un ou, podoabă ce va pluti la suprafaţa unui sos făcut, bag seamă, cu niscai ingredient dumnezeiesc, altfel nu ştiu cum de e aşa bun.
Enervaţi-vă şi luaţi şi o bere Kamenitza, numai aşa la mişto sau, mai bine zis, că e mişto de tot sau vin bulgăresc alb, demisesc şi bunuţ care unge sufletul turistului la marele fix, iar la finalul sfârşitului cereţi o îngheţată Phoenix din iaurt cu fructe de pădure al cărei borcănel de lut merită lins cu hotărâre, deşi puteţi încerca şi cu limba, dacă vă lipseşte hotărârea de la atâta turism.
 Poate aveţi chef şi de nişte mare, de unde de altfel de-abia m-am întors. Ei, bineee...acolo e de mers să te asculţi pe tine în capul tău, să citeşti în zgomotul valurilor şi să stai la popoul gol pe placul inimii.

Nu vă spun însă niciun cuvinţel în plus fiindcă, spre oroarea mea nedisimulată, anul acesta românii au luat cu asalt şi pustietatea asta şi au fost zile în care zbierătele lor nebuneşti, şlipii fluturaţi vesel deasupra capului după ce s-au dezbrăcat doar în apă să nu le vadă alţii ciucuraşii, dar şi porumbii aduşi de acasă mi-au zdruncinat încrederea în umanitate.

În spiritul sărbătorii uitate de azi, închei spunându-vă că plec iar, dar la noi în ţară de astă dată, către Harghita, pe care nu am văzut-o încă, şi Biertan. Nu am speranţe mari că m-am vaccinat deja împotriva turismului de pe la noi unde drumurile sunt proaste şi aglomerate, mâncarea scumpă cu flăcări, cazările dubioşele şi gazdele puse pe jecmăneală.
Aşa-s eu patrioată peste poate şi continui să-mi târăsc copilul să-şi cunoască ţara, chiar dacă încep să cred că dezgustat de cele două ore pe care le vom face probabil între Nistoreşti şi Braşov, blocat la vreo coadă interminabilă la salina Praid sau înghesuit în vreun pat de 15 cm, îşi va dori confortul camerei de la Veliko Târnovo şi sătul de omniprezenţii papanaşi, va dori să dea o fugă peste graniţă la o prăjitură cu miere.