Dumnezeu se bucură când ne spălăm

Dumnezeu e destul de ocupat cu alte treburi importante, cum ar fi să împlinească dorințele tuturor celor care își doresc să moară capra vecinului, și nu cred că are treabă cu apa și săpunul pe care îl folosim noi, dar nu știam cum naiba să vă atrag atenția. Am reușit? Ah, nu? Bine. Eu tot continui.
Nimic mai întristător decât să intri într-o clasă și să te izbească o duhoare de sudoare de care ai putea să-ți sprijini bicicleta, asta dacă ai putea să te plimbi cu bicla pe coridoarele nu numai înguste, dar mai nou și complet neluminate- să-i deie Dumnezeu sănătate lu dom primar de la sectoru 2 care a decis să facă economie la sânge la curentul din școli, așa că, dacă vrem curent, deschidem toate geamurile și așteptăm o pală de vânt!
Las' că n-avem destule neoane în clase și umblăm ca orbeții gata să ne băgăm deștele-n ochi când încercăm să scriem la tablă, da' nici cu săpunul nu suntem în tovărășie.
Nu, nu ăla de la școală, că ăla e inexistent; mersul la toaletă este o aventură fără seamăn cum n-ai fir de hârtie igienică și dacă n-ai puță să rezolvi din picioarelea, faci leapșa pe cocoțatelea pe buza toaletelor care se bâțâie sub picioarele tale ca punțile de liane de prin junglă.
Eu nu mai aștept demult să mă șterg la popou cu hârtia statului, că nu-s nebună să-mi închipui asemenea gest de normalitate, după cum nici săpun nu cred că mi se cuvine la toaleta de la liceu, doar d-aia mă plătește statul, adica să defilez pe hol purtând curpapiru-n mână și săpunu'-n traistă, da' umpic de spălare n-a omorât păn-acum pe nimeni.
Tot mai des mi se-ntâmplă să pătrund în săli de clasă în care putoarea de transpirație să fie parcă pătrunsă în însăși fibra palului băncilor. Să stau cu geamurile deschise și cu fierea strânsă ghem înghiontindu-mi ficatul cu zvâc neașteptat. Să încerc din răsputeri să-mi văd de lecțiile mele, în timp ce un stomac revoltat de mirosul învechit în subțiori revărsate în haine certate cu detergentul își tot azvârle conținutul către moțul isteric al esofagului.
Nu mi-o spuneți p-aia cu hormonii adolescentini de parcă nu aș fi profesor de peste dooj de ani și nu aș ști cum e treaba cu invazia ticăloșilor hormoni scăpați din frâu pe la subraț! Nu-s mai mulți hormonii ăștia decât erau acum 2-3 ani, săpunul și gelul de duș s-au împuținat.
Să fii bucureștean, să ai la dispoziție zeci de detergenți de rufe, săpunuri cu arome de fructul pasiunii și ierburi parfumate fără număr, geluri cu aloe și lacrimi de pui de panda, dar să duhnești de-ți lași colegii fără păr în nas-nu că părul ăsta din nări ar fi vreun mare gheșeft, dar e al nostru, de ce să ne cadă, că cine știe când avem trebuință-iote, asta zic eu că e adevărată golănie.
Vă rog io frumos să nu-mi amintiți de datoria mea sacră de ,,dascăl”- dascăl e ăla de cântă subțirel pe nas la biserică și încasează paralele de la babele preacuvioase-că nicăieri nu scrie în fișa postului că trebuie să stau lângă fereastra deschisă ca să pot să respir în timp ce fac ridincomprihenșăn.
Vi se pare că școala eșuează să educe? Mno, acu', aveți și voi dreptate, e cam de fecale, da' nici cu educația aia de acasă nu mi-e rușine.
,,Dascălii”- printre care refuz să mă număr- sau profii nu pot convinge adolescenții de peste 15 ani că apa nu-i dușmanul lor de moarte, că nu li se fleoșcăie pehașu' dacă dau din plin cu săpun pe piele, ba o mai și scaldă apoi în apă ca să fie gigea-măi,măi când se dau iar cu gel, doar că de data asta din ăla dezodorizant, iar apoi mai și schimbă țoalele, nu de pe față pe dos, ci cu altele spălate în prealabil- sau în mașină.
Fiindcă simt deja critica plutind prin aer, vă reamintesc că am patrujnoo de ani, din care 22 i-am petrecut spălându-mă la lighean cu apă încălzită pe aragaz, frecându-mă cu săpun ,,Cheia” și dezodorizându-mă cu ,,Bob”, că Farmec 16 era echivalentul lui Dior și rar îl aveai.
Nici hăinuțe nu prea aveam, că mama creștea 3 copii singură, așa că am avut O SINGURĂ uniformă 4 ani de liceu, doo cămăși cu mânecă lungă și tot doo cu mâneca scurtă. Hainele le spălam de mână, să nu se strice, le uscam noaptea atârnate pe funie sau cu forța, sub fierul de călcat de 5 kile, și miroseau intens a sodă de rufe, aia care îmi mânca pielea de pe degete când spălam bulendrele să nu put la școală a doua zi.
Nu sărăcia explică duhoarea, că săracie mai lucie ca în comunism nu știu să mai fi fost în țara asta, ci acei 7 ani de acasă, ăia când te-nvață ai tăi că degeaba ai Versace dacă rupi, nu gura târgului cu țoalele tale, ci nasul clasei.

Foto: Facebook/ Blocul Tiglina