Și dacă sunt bipolară?

Mâncarea deschide baierele sufletului, îl încălzește, sărăcuțul de el, îl blegește până-ntr-atât, de-și lăbărțează hăinuțele, lăsând să se întrezărească oleacă de piele din cea fără ghileală, mai aspră, mai strâmbă, fragilă, vie.
Cum ne-a mai mânat ieri foamea spre Veranda! Măiculițăăăă, ce ne depănau picioarele pas după pas până ce-am înghițit cele câteva sute de metri care despart liceul de templul glojdelii rapide, food courtul mallului!
Oh, Tu, Mărite Zeu al Cartofului Prăjit, și Înălțimea Voastră, Prăjeala, slăviți fiți acum și pururea și-n vecii vecilor pentru bunătățile pe care le-ați vărsat pe mesele unite de flămândele de noi, Andra, Kumy, Tina, Andreea, Nuți și, bleaga blegelor, Bozi!
În viețișoara mea nu mi-ar fi dat prin cap că azvârliți din cutiile meschine de carton direct pe hârtia ce-mpodobește tava cartofii prăjiți ar putea crea așa operă de artă: aurii, își încrucișau paiele unsuroase într-o construcție abstractă, o colină de colesterol pur și carbohidrați înecați în ulei de palmier, peste care se-mpleteau degetele noastre flămânde, nemâncate din zori.
Și ce de-a lins de degete mânjite de sos de usturoi, de oscioare de aripi supte printre suspine de plăcere și sorbăituri zgomotoase din Sprite-uri sau Cole, ce de-a firimituri din rețeta secretă a colonelui Sanders adunate delicat de pe haine și băgate înapoi în gură, doar nu risipești bunătate de mâncare după ce-ai stat cu mațele lipite de spate o juma de zi!
Nimic nu se compară cu trăncănitul cu gura plină. De pe drum ne-am făcut planul cum o să vorbim cu aripioarele curgându-ne din gură și cartofii fleoșcăiți între măsele și-o să fim tembele și-o să ne lingem degetele, sorbăind sucul cu paiul cum fac numai copii mici.
De vorbit, am tot vorbit. Despre cum e moartea de crudă când mușcă din om mult înainte de-a-i încărca sufletul în liftul de urcă sau coboară, ba mai și rămâne blocat între etaje din când în când.
Da, Andra a văzut 8 ani moartea așezată pe marginea patului bunicii ei bolnave de Alzheimer, așteptând-o cu indiferența cruntă a imortalității să-și piardă amintirea copiilor, după aceea vederea, apoi controlul sfincterelor, să-și uite trupul cu totul în așteptarea izbăvirii de suferință a ei și a celor din jur.
Ne-am spus  și despre iubire, despre relații care rezistă pentru că oamenii își potrivesc rotițele inimilor mai ceva ca mecansimele delicate ale ceasurilor elvețiene sau tocmai pentru că unul din ei are viteza tehnologiei japoneze de ultimă oră, iar celălalt lentoarea masivă a celei rusești.
Mi-au spus care-s cele două moduri de funcționare pe care mi le-au identificat:
a. Luni-bineeee; marți-nasol/draci mari; miercuri- draci mari/nasol; joi-nu se știe; vineri- bineeee
b. Luni- nașpaa rău de tot; marți-bine; miercuri- bine; joi- nu se știe; vineri -bineee
,,Vineri e bine mereu că gătiți, nu?”- mă întreabă Tina. E acidă ca mine. Fata mea de la altă mamă. Face glume răutăcioase și are gura mare, la fel de mare ca dorința de a învăța tot și orice, de a ști, de a munci, de a demonstra, de a fi recunoscută, de a fi.
Tot ea mă imită cel mai bine: ,,Mamăăă, când vii, veniți - se corectează repede-pe hol așaaa”- țuguie buzele într-un bot încrâncenat, acompaniat de sprâncenele unite-n încruntare-,,io simt că s-a terminat. Gata.”
Mă uit la ele amuzată cum își povestesc fricile de mine, cum mă iau în bâză imitându-mi gesturile, mă văd din exterior, le ascultând depănându-și amintirile din clasa a 9-a când plângeau înainte de a veni la liceu, iar apoi înc-o porție când ajungeau acasă.
,,Unde pot să vă pun florile?”- m-a întrebat Tina în prima zi de școală. ,,Pe mormânt!”-i-am spus înciudată. Doar că eu nu-mi amintesc prostia care a făcut-o să plângă de frică mult timp după aia; doar dorul de cei care terminaseră mi-l amintesc, pt că din cauza lui plângeam eu și nu-i puteam încă iubi pe ei.
,,Doamnaa, ce frică mi-a fost mie prima oară când am venit aici în clasă...Rea mai erați, doamnaaa...”
,,E o plângăcioasă și-o sentimentală”- dă plictisită din mână Tina.
,,Eteee, naaa...” nu-i vine Andreei să creadă.
,,Da, da, e o plângăcioasă, îți spun eu, că acum știu. Să nu se știe că e o sentimentală face așa.”
Eu privesc de la una la alta, confirm spusele Tinei și ascund cum știu mai bine că mă bucur cât au crescut. În mine, găleți de lacrimi se adună în spatele pleoapelor, gata să frângă barajul controlului; parcă prea repede s-au maturizat, au învățat de la mine cinismul de a-și ascunde sentimentele, vitriolul cuvintelor, vata de zahăr a emoțiilor.
,,Doamna, știți că mi-au spus ăștia în clasă că eu sunt bipolară ca dumneavoastră, nu?” Mă întreabă de parcă am sta în fiecare zi să trăncănim despre tot și toate. Eu zâmbesc tâmp, ridicând nătâng din umeri a ,,nu, n-am de unde să știu”.
,,Păi, tot așa sunt și eu, acum râd până nu mai pot, peste o oră îmi vin toți dracii, nu mai vorbesc, țip la ei.”
Poate chiar așa sunt-bipolară. Șterg meticulos cu arătorul dreptei niște usturoi și-mi ling deștu cu grijă să nu risipesc duhoarea, gânditoare. Deci așa mă văd eu reflectată prin ochii lor: harpia sentimentală, zgripțuroaica plângăcioasă, scandalagioaica în cămara căreia și-ar dori să-și facă temporar culcuș.
Kumy povestește printre hohote de râs cum s-au speriat ai ei în prima zi de școală când nu i-am lăsat să stea în clasă și le-am spus că vorbesc cu părinții la ședință, poftindu-i să-și lase copiii adolescenți singuri. Râde și mai mănâncă înc-o înghețată bălăcită generos în sos de ciocolată, apoi mai hohotește un pic încălzită de amintire.
De afară pătrunde un soare scheletic, din noi iese căldura prânzului luat împreună, a poveștilor din copilăria mea sau a lor, a amintirilor comune, dar paradoxal diferite, a bârfei inofensive, ce ar fi putut fi, ce nu va fi niciodată.
Una dintre ele îmi seamănă- bipolara- așa mult, încât parcă mă văd pe mine la 17 ani, afurisită doar ca lumea din-afară să nu pătrundă în interiorul din sticlă, veselă numai când nu e tristă, bună doar în zilele în care nu e rea.
Alta fuge; de ea însăși mai ales.Ascunde ca să nu piardă și pierde fiindcă nu are curajul înfruntării, singură pentru se teme de singurătate mai mult decât de orice altceva.
O a treia e deja cinică. Așa crede că e mai ușor să treci prin viață. În spatele scutului ei se ascund lașități, dorința de a reuși, frica de bătrânețe tocmai fiindcă acum e temporar nemuritoare, nesiguranțe și speranțe.
A patra râde nesfârșit. Îi e bine și când nu-i e bine de fapt, pentru că are puterea de-a se convinge că viața e frumoasă, că mâncarea e bună și-n ea poate să găsească liniștea, mai ales când o cuprinde neliniștea că viața ei ar putea fi mai puțin fericită decât își spune sieși că este.
A cincea nu vrea complicații; viața poate fi generoasă când o reduci la bucurii simple, când iubești și ești iubită. N-are ambiții profesionale, nici războaie de purtat, vrea doar liniștea pe care o poate oferi o familie, tocmai fiindcă tatăl i-a lipsit cel mai mult și a avut prea multă bunică.
Dinspre ele vine o tinerețe îmbătătoare, dinspre mine se ridică valuri de oboseală, dureri de genunchi chinuiți de orele state în picioare. Mă cotropește bucuria de a fi fost cândva ca ele și deznădejdea că nu voi mai fi niciodată așa plină de speranță, pulsândă, râzândă, hămesită și nefericită.
Kundera avea dreptate: viața e mereu în altă parte, în aceeași parte.