Uneori văd cu mâinile

Orbiți de farduri, etichete de haine și fotografii, abia mai vedem mâinile celor din jur. Cele care scriu postările în care ne scufundăm până la gât capetele prin metrou, cele care întind buchete de flori prin piețele străbătute cu pas mecanic sau cele care se întind înspre noi pe la intersecții unde copii ai nimănui înrobiți de soarele năucitor visează la o înghețată.
Mie îmi plac mâinile. Cele cu palma mare și dește scurte ale fiului meu mare, pentru că recunosc în ele genele mele adunate de la o bunică paternă niciodată întâlnită, dar și cele înguste, cu degete prelungi ale fiului celui mic în a cărui piele albă mă răsfrâng prea des.
Iubesc mâinile mari ale bărbatului meu, lopeți calde de carne în care stă promisiunea mângâierii și cea a încrederii cu care au spălat copiii noștri, ei înșiși firimituri din carnea lor îmbăiate, apoi trase bine cu ulei să se-ndrepte oscioarele cele strâmbe de la somnul din burtă.
Mă uit mereu la mâinile bătrânilor așezați cuminți pe marginea drumului, parcă uitați de viață la cerșit dreptul de a mai respira o zi; articulații deformate de artoze nemiloase, pete amare de maroniu hepatic, vene umfalte în care sângele îngroșat de experiențe își croiește anevoie calea spre mâine.
La capătul celălalt al vieții sunt mâinile elevilor mei; dincolo de unghiile de plastic violent colorat ale fetelor populare, sunt degetele nesigure cu unghii roase până la os ale celor care încă se caută pe sine în tot, cele cu pielițe delicate ce-nconjoară rozul neîncercat al vârfurilor degetelor sau cele vibrante ale băieților care n-au îmbrățișat încă nicio fată.
Și apoi sunt mânuțele copiilor; jucării pitite în palmele părinților poartă ades pe ele mâzgăleli de bomboane recuperate printre băluțe, firimituri de biscuit sau mozoleli de pufuleți amestecate cu praful parcurilor, prințese de plastic purtate nemilos de păr alături de vreun My little poney smotocit, pe care vreo bunică abia a reușit să-l scoată la lumină cu detergent de vase, spălându-l pe furiș cât dormea jivinuța în cine știe ce după-amiază.
Fascinației mele pentru mâini îi datorez și dragostea pentru tot ce făptuit manual, fie că-i un banal călcat de rufe, fie o pâine ieșită de sub apăsarea podului palmei. Pentru mine sunt frumoase torturile strâmbe, experimente culinare eșuate ale unor mame ce-și doresc doar să-și bucure copiii, literele înșirate pe bilețele naive de iubire, șosetele cârpite grăbit sau cele împletite savant de bunici care au răbdare, căci doar răbdarea le-a mai rămas, dulcețurile înfăptuite în borcane cu capace învelite în hârtie cerată și legate cu sfoară în funde firave.
Mi-o închipui ades pe prietena mea Simona sub copacii din grădina de la Breaza învăluită de gheme de toate culorile ce-i alunecă printre andrele sau croșete întrupându-se dintre degetele ei mici în jucării de pisici sau fesuri pentru băieții ei și miracolul ăsta al lucrului mărunt creat de mâinile unui om mă minunează la fel de mult ca literele scurse de sub degetele scriitorului de geniu așezat domol în fața tastaturii.
Până și tatuajele cred că-mi plac atât pentru că sunt îndesate de mâinile artistului sub pielea ce rămâne apoi să spună povestea mai departe, așa cum o spun goblenurile în care se scurg franjuri invizibili de piele pierduți în timp ce acul străpunge mărunt pânza.
Ridicat pe picioarele din spate, cățelul meu își pune capul lui prelung pe mână spre mângâiere; cu aceeași mână am frământat pâine și carnea copiilor mei, am corectat teste, am tricotat, am ținut lumânarea aprinsă ca lumina mamei să-și străpungă drumul în sus, am înfipt în pământ flori și am îmbăiat copiii botezați spre slava vieții și minunare.