Valerian(ă) și orașul planetei România

După ce a reinaugurat mutarea Centrului de monitorizare a traficului, madam Firea ne-a asigurat că suntem proști cu crăci dacă nu băgăm de seamă că traficul din București este mult superior acum, desigur până în toamnă când din nou va fi mai inferior, Doamne ajută.
Eu am stat prizonieră în mașina 143 cam 20 de minute și vreo 5 semafoare roșu-verde și retur numai ca să trecem de intersecția dna Ghica-Colentina și am avut destul timp să observ unghiile lungi și negre ale bucureșteanului poziționat în fața-mi în dreptul ușii, cele 643 de grame de (poate) haur alb și d-ăla gălbejit care-i decorau încheietura stângă, ceara maronie care-i alunecase generos din ureche pe lob și să inspir aroma indiscretă de tutun împletită în plasticul tricoului cu însemnele lui Real Madrid.
Lângă el urcase cu o stație înainte o donșoară minionă cu un tricouaș din dantelă de poliester generos muiată într-un parfum care-mi făcea ochii să lăcrimeze abundent, în timp ce nasul ba mi se-nfunda, ba se desfunda brutal permițând întregului spectru de misme să se-nfigă nemilos în creierul și așa disperat de răgetele unei dudui care se certa cu copilul din dotare pe bancheta din spate a autobuzului, plesnindu-l periodic peste cap.
Când am fost eliberată din înghesuiala autobuzului, m-am strecurat pe trotuar printre tarabe amenajate din navete din plastic peste care se-nșirau chiloți roz și șosete de plastic, rochițe înflorate, pansamente și pepeni, crăițe strangulate în buchete alături de cârciumărese, legături de mărar și leuștean, ceva roșii și o mână de castraveți.
Am zis bogdaproste când am intrat în sediul CEC unde părintele unei foste eleve s-a răstit bine de tot la mine, apoi m-a informat că statul o fi emis titlul de plată, dar banii nu are de gând să mi-i dea, așa că să mai revin prin toamnă că ei au de lucru, hai pa, că mă plictisești madam.
Jur că abia dacă m-a deranjat apoi în piață cuplul care s-a oprit între tarabe cu un el cu ochii beliți aratându-i femeii tatuata, făcându-și cruci mari până la bietul lui sex pe care-s sigură că și l-a altoit de vreo două ori tot crucindu-se să țină satana departe de neamul lor preavoslavnic, așa să le ajute Dumnezeu.
Cruce mai că mi-aș fi făcut și eu în fața Băneasa Shopping City văzând blonda ravisantă în rochie mulată neagră gata să-i plesnească pe corp când s-a dat jos din Chevroletul parcat pe locurile de handicapat. Lângă ea, dintr-un Peugeot a coborât o familie veselă tare care a țopăit spre intarare, nu înainte de a propti în parbriz un permis de parcare special pentru invalizi.
După toate emoțiile astea artistice, Valerian și orașul celor o mie de planete a intrat la marele fix. Excesiv, hiperbolic până la sminteală, colorat suprarealist, dadaist în intrigă și impecabil realizat ca imagine, filmul lui Besson este tot ce trebuia ca să mă pot întoarce în realitate.
Nu am intrat în sală așteptându-mă la vreo interpretare de Oscar a unui rol de substanță care să-i implice pe protagoniști într-o poveste cutremurătoare de viață sau să-i provoace pe spectatori să-și pună întrebări filosofice despre rostul vieții și tocmai din cauza asta m-am putut bucura de spectacolul efectelor speciale realizate la nivel de excelență, de imaginea picturală, fără pic din adâncimea celei a lui Tarkovsky sau Innaritu, sau de CGI.
Valerian nu vă propune un scenariu bun. Dimpotrivă, are toate tarele hollywoodiene-poveste mucilaginoasă de iubire leșinată, protagoniști decorativi, însă lipsiți de zvâc actoricesc, generalul bun luptă cu cel rău, oamenii distrug o lume, tot ei ajută la reconstrucția ei, ascultă-ți inima, să mor eu de multă iubire care o am, na! și o perlă hiperenergetică să-ți dovedesc.
În schimb, vă oferă evadare într-un univers în care binele învinge, în care mai e loc pentru iubire sau sacrificiu; aici se poate visa la specii care coexistă, la ființe eterice sau doar gelatinoase, se poate râde sau doar urmări imagini fără niciun alt țel decât simpla minunare că poate cîndva, o astfel de realitate virtuală ar deveni posibilă.
Dacă nu aveți la dispoziție nici măcar valeriană sau un antidepresiv cât de mic iar orașul vostru e la fel de generos împodobit cu pungi de gunoi sfâșiate pe marginea drumului, dacă așteptați transportul în comun o juma de oră ca să rămâneți prizonierii autobuzului cu frica de atinge barele de susținere după ce altul și-a-nșirat scuipatul pe ele sau dacă v-au trezit manelele din taxiurile care trec pe stradă la 5 dimineața, Valerian e o soluție cu o condiție: nu intrați în sală cu alte pretenții și așteptări decât evadarea din cotidian, CGI și fantasmagoriile la care Luc Besson se pricepe mult mai bine ca madam Firea la primărit.