Am rămas blocată și mi-am dat seama că avea dreptate în tot ceea ce spunea și că eu chiar nu îl respectam fiindcă niciodată până atunci nu-mi pusesem problema că ar trebui să o fac, fiind convinsă că iubirea mea necondiționată este mai mult decât suficientă.
Da, provin dintr-o cultură care nu-și respectă copiii cu adevărat nici măcar atunci când vocile lor se fac auzite foarte răspicat, într-o încercare de a-i împiedica pe părinți să-i mai ignore sau, mai rău, să-i disprețuiască pe motiv de imaturitate eternă.
Cu atât mai evidentă devine această lipsă de respect când îi privești pe demonstranții din jurul Palatului Cotroceni, majoritatea oameni trecuți bine de vârsta a doua, părinți ei înșiși, necruțători și cruzi până la limita suportabilității.
Ura cu care întreabă ,,de la ce post” sunt reporterii, violența cu care smulg telefoanele mobile din mâna reporterilor, cum i s-a întâmplat Laurei Ștefănuț, reporter la Brrlog, care a mai fost și luată la pumni, discret, pe la spate, cum șade bine bunicilor, scârba ce li se întinde pe chip la auzul cuvântului Facebook, toate sunt dovezi al unei lipse de respect față de opțiunile tinerilor.
Mulți dintre cei aflați la Cotroceni sunt convinși că sunt deținătorii adevărului absolut și refuză cu obstinație să asculte orice opinie contrară propriilor lor convingeri, sunt încremeniți în proiectul bine pus la punct al televiziunilor binecunoscute, asemeni insectelor prinse în pânze parșive de păianjeni, încă vii când carnea lor începe să hrănească agresorul.
Nicio clipă nu-i străfulgeră gândul că reporterul ar putea fi nepotul lor, că s-ar putea să-i fie frig, să-i fie foame, că îl așteaptă o chiuvetă de vase nespălate acasă și că poate nu-i ajung banii de chirie sau că are rate la bancă pe care le va plăti cu nervi și oboseală până la pensie.
De asta m-a convins încă o dată astăzi comentariul unui tată (presupun după identitatea de nume) la postarea unui prieten care încerca să explice o parte din consecințele financiare și politice ale ultimelor măsuri pesediste; public, fără jenă și pic de apreciere față de opinia fiului, acum adult și părinte el însuși, tatăl îi reamintea ce făcea el la 5-6 ani, cum greșea atunci și cum nici acum nu pricepe nimic, nu a administrat alte fonduri decât pe cele ale familiei și nici p-alea bine, cum nu e în stare să priceapă nimic, așa că mai bine și-ar ține gura, neștiind nicio fărâmă din câte cunoaște el, tatăl suprem.
Ce gust amar mi-a mai lăsat acest părinte care-și urechează fiul public, așa cum nici măcar unui copil de 6 ani nu se cuvine să-i faci!
Sunt convinsă că tatăl prietenului meu, asemenea altora care nici măcar acum nu ascultă opiniile copiilor lor ajunși adulți poate mai informați sau educați, își iubește fiul, dar asta nu înseamnă că îl și respectă pe el și deciziile pe care le ia.
Poate că tot acest spectacol grotesc al asmuțirii unei părți a votanților împotriva altora este tocmai expresia lipsei de respect ridicată la rang de politică de stat.
Exact așa cum părintele prietenului meu l-a tras de urechi public, părinții aflați la Cotroceni ne spun că votul dat de mult mai mulți pentru Iohannis nu are nici pe departe aceeași valoare ca votul lor în alb dat PSD-ului, ne spun cât suntem de nătărăi că nu le suntem recunoscători fiindcă au ieșit disciplinat la secțiile de vot să pună ștampila pe poza indicată de televiziunea favorită, că suntem proști.
Pavel al meu era slab băț, blond ca un pui de găină, fragil ca orice alt băiețel de 6 ani când și-a impus dreptul de a fi ascultat și respectat, de a face propriile lui greșeli sau alegeri. Așa suntem acum toți cei din piață.
Copiii unor părinți atotștiutori, ne vedem forțați să ridicăm vocea ca să cerem să fim ascultați, să cerem ceea ce ne-a fost refuzat pănă acum- RESPECT.
Dacă știm sau nu mai bine decât părinții noștri e greu de spus acum, dar putem să cerem dreptul de a face propriile noastre greșeli, după ce am suportat decenii de consecințe ale greșelilor catastrofale luate de părinții noștri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu