A plouat teribil în ultima săptămână a lui martie 1994. Parcă se frânsese ceva în cer și valuri nesfârșite de ploi veneau unul după altul să spele de pulberea de fier orașul în care cele două combinate de oțeluri tocmai primiseră un diagnostic necruțător- cancerul economiei iliesciene.
Era bine că de la atâta ploaie nu mai trebuia să spăl linoleumul cu care împodobisem cimentul balconului, veșnic acoperit de un strat dubios de negreală mai fină ca nisipul și mult mai periculoasă ce cobora asupra blocurilor aflate la nici 2 km de combinate.
Doar că eu pregăteam botezul primului meu fiu și trebuia să merg de colo-colo după cumpărături, să mai iau încă 10 ouă, să nu uit de niște esență de rom și niște unt. Nu uitam pe atunci; abia împlinisem 26 de ani și nu uitam nimic, nici măcar ceea ce mi-ar fi făcut bine să uit, dar mama, care după nici 5 luni avea să primească același diagnostic de cancer, uita, iar eu luam de câteva ori pe zi drumul magazinelor din cartier, multe abia deschise după marea privatizare post-decembristă.
Era bine că eram acasă. Matei avea aproape 5 luni, uneori rânjea cu gură știrbă la mine bolborosind plin de bale și bucurându-se mai mult să o vadă pe mama și brațele ei bătrâne decât fața mea tânără, dar mai mult străină, cea a femeii care apărea la două săptămâni, rostea cuvinte neînțelese de el, apoi pleca iar doar ca la întoarcere să spună scălâmb: ,,Ce mare s-a făcut băiatul meu! Hai sus la mămica!”
Noaptea ascultam ploaia răpăind pe pervaz și respirația copilului meu adormit cuminte într-un pat de tablă, cu o plasă de sârmă prin care strecura dește mici ca filamentele. Se trezea spre ziuă cu foamea-n gât, dar nu țipa, doar scârțâia ușurel ca un șoarec, de parcă ar fi intuit cumva cât de puține sunt puterile Melaniei și ar fi vrut să facă economie ca să aibă parte de ea cât mai mult timp.
Ploaia o asculta și el când își bea biberonul în brațele mele cu capul întors spre fereastră, atent la zgomotul de afară, cu ochii larg deschiși în albastru ca și cum nu voia să rateze nimic din ceea ce se petrecea pe lume.
Zilele mi le petreceam pregătind botezul, ascultând zgomotele copilului meu, gătind cu mama bunătăți, că doar n-o să ne facem de rușine tocmai acum când creștinăm băiatul. Eram săraci tare atunci; un plutonier de jandarmi și o studentă care trăiau dintr-o leafă și câteva pregătiri alergate în toate părțile, așa că nu era vreo mare petrecere de făcut, dar era petrecerea Lazărilor- eu încă nu mă simțeam o Bozieră-, după cum el era singurul nostru copil, al tuturor Lazărilor.
Și ploua ca într-Un Veac de Singurătate. Oraș muncitoresc, Târgoviștea devenea de covârșitoare singurătate când ploua. Străzi înguste prin cartiere meschine se acoperea de băltoci nesfârșite, sub care pândeau gropi în asfalt și mocirle de la lucrări uitate de municipalitate. Griul blocurilor se fleșcăia sub rafale, flici-flici se auzea apa în pantofi, vrruuum-fleeeșșșuuu mașinile împroșcau pietoni pe trotuare la trecerea prin gropile pline de zoaiele stradale.
În miercurea dinaintea botezului, am mers la alimentară după ultimele cumpărături, care, surprinzător, chiar au fost ultimele pentru mine. Am intrat pe strada strâmtă la capătul căreia se vedea de sub umbrelă geamul sufrageriei în care o lăsasem pe mama să-i dea lui Matei gustarea-ce bun!ce bun!-și atunci am zărit-o.
Era verde ca o euglenă, avea farurile pornite să răzbată prin ploaie și lăsa în urmă vălătucii de fum tipici daciilor 1300 de pe-atunci. Mi-am dat seama ce se va-ntâmpla când am auzit motorul ambalat nervos și am înțeles că accelerează, iar în stânga mea se-nălța falnic gardul unei grădinițe de bloc pe care nu aveam cum să-l escaladez.
Cu sarsanalele într-o mână și umbrela în cealaltă, mi-am văzut calmă de drum preț de încă 10 pași, apoi am luat-o în plin; băltoaca în care șoferul iadului intrase cu viteză pătrunsese pe sub pardesiul meu negru până la piele, lăsând șiroaie de zeamă mocirloasă să-mi alunece pe gât, peste piept, până-n chiloți.
N-am mai gătit mare lucru după aia, că am spălat tot ce avusesem pe mine, am pus pantofii la uscat și mi-am făcut o baie să scot noroiul din păr, felicitându-mă că mă tunsesem după naștere și nu mai aveam o juma de metru de plete de spălat.
A doua zi nu am mai mers la nicio cumpărătură, nu fiindcă nu s-ar mai fi găsit câteva ceva, ci fiindcă aveam frisoane căcălău, dar voce ioc. Am zăcut în pat simțindu-mă vinovată că mama avea acum nu doar copilul meu de îngrijit, dar și pe mine, ditamaii femeia care abia reușea să scoată niște sunete guturale, schimonosite de laringită.
La botez a fost frumos tare. Doar nașii, familia mea și câțiva prieteni care știau deja că n-avea sens să mă-ntrebe ceva că o să produc niște gâjâieli greu de înțeles. Am plâns pe ruptelea de emoție, am sughițat câteva cuvinte către popă care o fi bănuit că-s surdo-mută și apoi am tăcut din plin acasă unde m-am tras în poză cu un zâmbet tâmp de la câte hapuri băgasem în mine și de la răceala atroce căreia nu mai știam cum să-i dau de cap.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu