Avem Glandă. Ce facem cu ea?

Avem glandă. Ce facem cu ea?

Spre sfârşitul tezei de astăzi, Andreea, o fetiţă oleacă mai înaltă ca un copil de grădiniţă, mi-a şoptit din prima bancă unde stătea că ar trebui să scot o carte cu postările mele de pe blog care-i plac mult de tot.  ,,Trebuie neapărat să mai scrieţi”, mi-a spus ea, ,,eu vă citesc ca pe o carte de proză contemporană.”

Nu mă înţelegeţi aiurea, nu mă cred vreun scriitor doar fiindcă o elevă inimoasă mi-a spus că-mi citeşte postările, dar ceva în sufletul meu mic şi negru s-a încălzit un pic de la căldura ei sinceră şi inocentă. Aşa sunt unii adolescenţi- calzi, încă neatinşi de ipocrizia noastră adultă, grăsana noastră prefăcătorie pe care ne-o justificăm în fel şi chip- ,,avem glanda minciunii” ce s-o mai dăm după deget.

Mă gândesc la Pitic şi când citesc despre bucuria celor care au depus ieri la Parlament cele 3 milioane de semnături în favoarea propunerii de modificare a Constituţiei, dorindu-şi stipularea clară a condiţiilor în care două persoane se pot căsători, mai exact doar dacă au sexuri/sexe/secse diferite, deşi nimeni nu a cerut până acum legiferarea căsătoriilor gay sau alte asemenea fantasmagorii; şi totul în numele moralei creştine pe care şi-o doresc apărată cu orice chip. Nu mă gândesc la Andreea Pitic pentru că ea ar fi vreo homofobă;  dimpotrivă, o fac pentru că e neatinsă de jegul cotidian.

Eu nu merg la biserică prea des că nu-mi plac deloc locurile strâmte şi nici după lemn nu mă omor, dar încerc să trăiesc fără să fac prea mult rău, după cum îmi dictează educaţia şi mintea. Când mi s-a îngăduit să am copii, i-am adus pe lume, când nu, m-am căit, nu mi-am deschis uşa casei multora, că aşa e stilul meu, dar a sufletului  a fost mereu deschisă şi prin ea au tot intrat sumedenie de oameni de-a lungul anilor, iar unii au rămas acolo, poate fiindcă le era cald şi bine sau doar fiindcă era întuneric-sufletul meu e micuţ şi negru (sigur vă amintiţi asta).

Unii dintre cei care au pătruns în inima mea nu au fost tocmai ,,drepţi”, mai exact au fost fix ,,invers” şi am ştiut-o din prima clipă sau poate doar dintr-a doua, în cazul unora dintre ei. I-am văzut ani de zile străduindu-se să ascundă evidenţa,  uneori evitând orice discuţie legată de subiect, ferindu-se de ,,lemn şi spaţiile mici” unde de fiecare dată i-ar fi aşteptat cineva să le dea cu un şomoiog de busuioc pe la subţiori să iasă demonii ăi mai graşi din ei.

Unii dintre aceşti elevi erau excepţional de creativi; desenau foarte bine, pictau, scriau poezii sau numai eseuri, se implicau în activităţi de tot felul, de la proiecte teatrale la filmulete, ateliere sau banale lecţii. Majoritatea erau singuratici aproape fără scăpare, incapabili să relaţioneze cu proprii colegi, mai mult ca sigur de teamă, dar şi pentru că în căutarea de sine descoperiseră şi alte valori culturale străine celorlalţi.

Între singurătate şi deprimare nu era de cele mai multe ori decât un pas pe care l-au şi făcut o parte dintre ei  izolându-se în lumile alternative ale realităţii virtuale a jocurilor de calculator în care nimeni nu te judecă sau nu-ţi cere să-ţi demonstrezi nici sexualitatea, nici loialitatea faţă de vreun grup.

Recunosc ruşinată că nu am ştiut ce să fac pentru ei altceva decât să tac, să distrag atenţia celorlalţi atunci când dădeau năvală prea tare în vieţile lor sau să-i las în pace dacă asta îmi spuneau să fac nebăgându-mă în seamă.

Tocmai fiindcă îi cunosc de când aveau 15 ani, mi-ar plăcea să-i ştiu fericiţi alături de partenerii lor, oricare vor fi aceştia. Nu cred că are cineva dreptul să-i judece pentru opţiunile lor, mai ales că sunt cât se poate de intime şi nu aduc nicio atingere modului de viaţă al celor ,,drepţi”.

Aş vrea să ştiu că se pot plimba de mână cu cei iubiţi la fel de liber cum o poate face fiul meu, că pot fi protejaţi de lege în aceeaşi măsură în care suntem noi, că nu riscă să fie batjocoriţi, insultaţi sau agresaţi doar fiindcă sunt diferiţi.

Biserica îi condamnă pe cei ca ei considerându-i nişte păcătoşi, ticăloşii care distrug fibra morală a acestui popor creştin, în timp ce societatea le refuză dreptul la normalitate şi nu doreşte să le recunoască dreptul la parteneriat civil.

Acelora dintre voi care nu înţelegeţi ce este un parteneriat civil vă explic varianta scurtă: doi oameni se iubesc, nu vor să se căsătorească, dar trăiesc o viaţă împreună, împart bune şi rele, economisesc împreună, iau o casă şi o maşină, artă sau bijuterii, lucruri, iar într-o zi unul dintre ei este lovit de o maşină şi lăsat în moarte cerebrală; dacă au parteneriat civil, supravieţuitorul poate decide dacă şi cât este menţinut celălalt în viaţă, dacă organele lui pot fi donate, dacă este operat sau nu, şamd, iar în eventualitatea unui deces, toate cele achiziţionate de cei doi parteneri pot fi moştenite de către cel care a supravieţuit, exact ca într-o căsătorie, iar asta, dragii mei, este numai bun-simţ şi normalitate.

Parteneriatul civil nu este căsătorie, nu dă dreptul de adopţie, nu violează legile firii şi nu afectează morala nimănui, este doar un gest de umanitate într-o lume anormală care abuzează tot mai mult de umanitate.

3 milioane de români se bucură acum teribil că au strâns tot atâtea semnături împotriva unor semeni care au şi aşa o viaţă mai complicată decât a lor. Sper ca nici măcar unul dintre elevii sau cunoscuţii mei să nu se numere printre ei pentru că nu homosexualii şi lesbienele au dus ţara asta de râpă,ci pioşii noştri politicieni cu complicitatea noastră, votatorii de serviciu de 26 de ani.

Da, votatorii care urlă şi acum ori de câte ori Şerban Huidu îndrăzneşte să comenteze  ceva pe FB reamintindu-i că s-a făcut vinovat de moartea a 3 oameni,  laudă pioşenia parşivă a politicienilor, ,,vicleni copii de casă” ai curvei maxime, politichia românească, admiră felul descurcăreţ de a fi al tuturor celor care pe care ei îi promovează prin vot în fruntea bucatelor din care fură fără pic de ruşine, pentru ca tot votacii de serviciu să se mire ipocrit de cât de mult fură cei pe care i-au dorit la butoanele maşinăriei complicate a statului.

Poate că într-adevăr Huidu a scăpat prea uşor, poate că homosexualii nu sunt tocmai exemple de morală, n-aveţi decât să credeţi asta, dar nu uitaţi că nu datorită lor spitalele sunt mizerabile şi colcăie de infecţii, nu ei au furat banii de autostrăzi sau şcoli, nu ei sunt cauza pentru care pensionarii arată înspăimântător de săraci, înrăiţi şi urâţi, nu de teama sexului anal fug tinerii din ţară pe capete şi nici vreun atac al lesbienelor nebune nu e responsabil pentru moartea atâtora oameni tineri  în coşciugul de la ,,Colectiv”.

Andreea Pitic, dacă mă citeşti acum, dă mai departe vorbele mele să am ,,rici” când vă spun că numai bunătatea şi acceptarea diferenţelor  vă  va face fericiţi, fiindcă nicio fericire nu poate rezista construită pe tristeţea şi mizeria altora.

Nu credeţi în spaţiile mici, păşiţi în cele largi, generoase, cu încredere că lumea se schimbă cu voi, prin voi, indiferent cât de altfel sunteţi; cu speranţa că dacă voi nu vă băgaţi nasurile în dormitoarele altora, poate şi ale voastre vor fi lăsate în pace. V-ar plăcea asta, nu-i aşa?

Nu vreau elevi muți!

Nu vreau elevi muţi!

,,Vă simțiți împlinită?”, mă întreabă la sfârșitul unei ore de dirigenție o elevă din clasa mea de a X-a. M-am trezit răspunzând fără echivoc sau ezitare - ,,NU”. ,,Cum așa, doamnă? De ce nu vă simțiți împlinită?” revine un alt elev în liniștea suspectă care se așternuse. ,,Fiindcă am tăcut prea mult.”

Am tăcut de frică, am tăcut că era mai ușor să nu vorbesc, de teama de eșec sau penibil, fiindcă așa m-a învățat mama că e mai bine, pentru că am crezut că nu am nimic interesant de spus și chiar dacă aș găsi vreun subiect vag excitant, oricum nimănui nu i-ar păsa de ce opinie aş avea eu, pentru că sunt femeie iar femeile rareori au o voce care să merite să fie ascultată, nu-i aşa, pentru că liniștea în care milioane de cuvinte s-au izbit unele de altele până la uitarea lor totală m-a ajutat să înţeleg mai ales ce NU vreau să fac.

Am vrut să le spun că așa am crescut, tăcând, dar nu am fost sigură că ar înțelege cum e. Au șaisprezece ani, spun tot ce le dă prin gând în prezența mea, căci nu le cenzurez decât vocabularul prea colorat, se ceartă, mă contrazic pe mine sau se contrazic între ei, țipă uneori cînd li se pare că nu se fac destul de bine auziți, își scot limba unul altuia, mai la figurat, mai la propriu, înfruntă părinții, adesea profesorii, întreabă direct, izbesc vorbele de ceilalți fără rețineri, nu tac nici de-al dracului.

Eu, pe de altă parte, îi privesc minunată: cât curaj au! Mi-ar fi plăcut să am tupeul lui Alin; uscat blană, negricios, viguros cum doar în adolescență poți fi, are mereu ceva de comentat. Râde sănătos cu toți dinții lui perfect aliniați și chipul de băiat frumos care promite să devină un bărbat de mare angajament, face glume pe seama originii lui țigănești, răspunde cu inteligență întrebărilor, este lipsit de inhibiții, îndrăzneț și vesel. Ce știe Alin despre muțenie? El s-a născut liber și e bine că e așa.

Mie mi s-a spus mereu în copilărie că vorbesc prea mult. Mi s-a spus atât de insistent asta, încât după o vreme nu am mai vorbit decât foarte puțin, doar foarte puținor. Copiii de pe vremea mea nu aveau ce rosti, nici ce să caute în sufragerie când veneau musafiri, acolo era lumea oamenilor mari din care prostănacii mici nu aveau cum să facă parte. Ei erau exilați în dormitoare, unde se jucau pe mutește ca să nu deranjeze adulții sau, mai rău, să facă de rușine părinții, mâncau marginea de la prăjituri pentru că mijlocul se servea pe platouri delicate de porțelan oaspeților și doar dacă mai rămânea ceva, puteau și ei să se înfrupte din partea cea mai bună a ,,tratației”, nu beau apă ca nătărăii, ca să nu facă broaște în burtă, și erau chemați din cînd în când să recite poezii lungi ori să danseze, ca niște mici maimuțele care aduceau mândrie familiei prin prestațiile lor artistice și școlare.

,,Să nu mă faci de rușine”, este replica pe care o asociez cu mama cel mai des. Rușinea era cel mai de temut dușman al generației mele. Era de rușine să mergi lălâi pe stradă cu uniforma deranjată, să țopăi bezmetic, să vorbești în gura mare, să râzi ca nătângul cu gura până la urechi, să iei sub 8 la test sau să nu urci pe podiumul de premiere la sfârșitul anului școlar, când întregul oraș se aduna în sala mare a Clubului orașului Moreni să vadă care dintre copii poartă coroniță de premiant și care rămâne pe dinafară spre oroarea familiei.

Sub o formă sau alta rușinea era omniprezentă. Rușinos era să te vadă vecina pupându-te pe stradă, să te cheme cu părinții la școală fiindcă nu ai fost la ora de sport, chiar dacă erai scutit de educație fizică, să nu faci Politehnica, să porți haine mai largi sau să visezi cu ochii deschiși într-o lume brutal de reală în care nimeni nu avea timp să fantazeze.

Elevii mei nu înțeleg rușinea la fel. De ce nu și-ar exprima revolta față de profesorii care nu pricep că intereselor lor sunt atât de diferite de cele ale generațiilor anterioare, încât încercările de a-i mai aborda cu aceleași scheme teoretice, fade și lipsite de permeabilitate sunt sortite unui eșec lamentabil? ,,Ce-i așa rușinos în ce spun eu”, m-ar întreba Răzvan. El e practic, ancorat adânc în realitate, lipsit de subtilități inutile. Când colegii lui au insistat să vină în excursie, a știut să spună răspicat că are alte priorități legate de pasiunea lui, ciclismul, și că are nevoie de bani pentru ceea ce contează pentru el cu adevărat, iar eu admir hotărârea aceasta care pe viitor îl va ajuta să își stabilească prioritățile, să își urmărească țintele, planificând, economisind, muncind.

Noi nu am știut să spunem NU. Prea ocupați să nu ne facem familiile de rușine, să ne comportăm corespunzător, să împlinim așteptările altora am spus de multe ori DA, chiar și atunci când asta a presupus să validăm valori în care nu doar că nu ne găseam identitatea, ba chiar ne mutilam spiritele.

Cînd eram de vârsta elevilor mei, am încercat să sugerez familiei că mi-aș dori să mă îndrept spre filologie. Sora mea, cea mai înaltă instanță morală din viața mea de atunci după mama, lucru firesc având în vedere că era cu 12 ani mai mare ca mine și practic mă crescuse, a bătut cu palma în masă și a spus ritos: ,,În casa asta nu va fi niciodată un profesor de română!”

Chiar așa: eram nebună? Numai cineva smintit putea gândi că poți să trăiești predând româna. Posturile de profesori erau blocate la oraș, mi s-a spus, repartițiile erau aproape exclusiv la țară unde regimul ceaușist se aștepta ca și profesorul să dea cote de ouă, lapte, lână, ovine și porcine sau mai știu eu ce altceva, să predea șase zile, iar duminica să meargă la cules de cartofi, porumb sau la păscut cu vitele. Era total prostesc, lipsit de viitor, dar, mai presus de orice, ruşinos, era EŞECUL. Nu pentru asta se străduise mama să crească trei copii şi ţinuse deja doi dintre ei la facultate; ce fraţii mei făcuseră ce le plăcuse? Nu, făcuseră ce se putea şi iată că nu le mergea tocmai rău.

Însă eu tot am eşuat spectaculos, chiar am eşuat timp de trei ani să ating perfecţiunea inginerească; am cunoscut toată gama de sentimente în acest timp, de la ruşinea nesfârşită care mă făcea să nu mai vreau să ies din casă, la indiferenţa mimată sau reală, o frică aproape tangibilă să rostesc NU MAI VREAU.

Tineri, supli, răi ca toţi adolescenţii, elevii mei au ,,tupeu”. NU este cuvântul care îi defineşte. Nu mai dau o ceapă degerată pe şcoală fiindcă, de multe ori, nu le oferă nimic din ceea ce îşi doresc, nu mai respectă bătrânii pentru că bătrânii înşişi sunt adeseori plini de o viscerală ură faţă de tineri, iar ei o simt şi nu fac altceva decât să răspundă cu aceiaşi monedă calpă, nu mai vor să muncească, doar ştiu prea bine de la părinţi că munca nu te face fericit, ci numai obosit, nu mai vor să facă teme pentru că ştiu ei prea bine că doar cine trebuie ajunge în fruntea bucatelor, în timp ce ăla care şi-a rupt coatele tocind buchea cărţii trăieşte de azi pe mâine, aşa ca pârliţii de profesori care poartă aceleaşi ciubote de ani de zile, nu vor multinaţionale în care să fie sclavii unui salariu, nu ştiu ce vor, dar nu acceptă nici ei eşecul.

În ciuda tupeului lor fenomenal, ,,Copacul fricii” lor, un exerciţiu de descoperire şi comunicare la dirigenţie, este tragic de asemănător cu al meu, cu al oricărui adult. În el atârnă singurătatea mai presus de orice, pierderea identităţii sau familiei, a libertăţii de a se exprima în voie, chiar dacă nouă forma lor de exprimare ni se pare dramatic de nepotrivită, aşa cum i se părea familiei mele alegerea filologiei, distanţa de prieteni, de cei dragi, groaza de eşec, oroarea de penibil, teroarea de a depinde de ajutorul părinţilor, mai rău, aceea de a nu îi putea ajuta ei pe părinţi când aceştia vor îmbătrâni; pe o cracă a acestui copac metaforic pluteşte deasupra capetelor celor mai mulţi dintre ei frica de bătrâneţe şi neputinţă, de scutecele purtate de paralitici, de boală, de moarte.

Cu toată insurgenţa lor, copiii noştri ascund, cum o facem unii dintre noi şi acum, aceleaşi emoţii uriaşe sau drame neştiute. Pentru că nu mestecau bine pe măsele, unii dintre ei au fost bătuţi de rudele care i-au crescut după divorţul părinţilor, că doar bataia e ruptă din Rai, au fost nevoiţi la 9 ani să înveţe să-şi spele hainele, să încropească o mâncare sau să calce rufele, au fost părăsiţi de taţi, cărora prea puţin le-a păsat de ei sau de mame care au căutat de muncă în alte ţări şi nu s-au mai întors, au părinţi vârstnici care trăiesc sub ameninţarea bătrâneţii şi/sau bolii, au vise mari, bani puţini sau deloc, sunt însinguraţi sau speriaţi că ar putea rămâne singuri şi se tem că vor ajunge să accepte cu amărăciune compromisuri, orice numai ca să nu-i înstrăineze pe ceilalţi de ei.

Copiii nu tac, doar noi nu mai ştim să-i ascultăm, să plângem cu ei sau pentru ei, dar mai ales să luptăm pentru ei. Vocile lor, atât de obraznice, nu-i aşa, nu au forţa să penetreze zidul cu care ne-am înconjurat spunându-ne că ştim mai bine ce le trebuie, cum şi pentru noi au fost mereu alţii care au luat decizii, insurgenţa lor ne calcă pe nervii şi aşa întinşi la maxim de realitatea tot mai nemulţumitoare, labirintul lor de incertitudini ni se pare ridicol prin comparaţie cu cel căruia trebuie să-i facem noi faţă.

Dar vocile lor abia acum încep să prindă putere; ca cele ale unor puberi, ele sună deseori spart, piţigăiat până la ridicol, o înfiorătoare cacofonie de care mult am mai vrea să putem scăpa odată. Important este să le spunem să nu tacă.

Tăcerea ucide spiritul, îneacă energia, muţenia sluţeşte şi ucide creativitatea, cultivă neîncrederea, dă frâu liber numai lacrimilor, iar compromisurile nu vor întârzia să apară, mai apoi să curgă gârlă. În umbra liniştii se înalţă ciupercile nebune ale lipsei de stimă de sine, mătrăguna otrăvitoare a ezitării, valeriana, prostesc dăruitoare de falsă împăcare cu jumătăţile de măsură datorită căreia trenurile trec doar prin staţia ta, dar nu se opresc, fiindcă tu eşti numai un cătun în care nu se întâmplă niciodată nimic.

În tăcere nu găseşti împlinirea, iar eu nu am putut să-mi mint elevii şi nici pe mine nu mai pot. Vocea mea, atâta câtă este, recent descoperită, nesigură, bâjbâită, vine şi dinspre ei pentru ca lor să nu le fie frică, să nu aleagă căldura moale a liniştii, pentru ca ei să răzbată prin zgomotul cotidian, ei să ajungă şi la voi. Îşi datorează lor asta. Noi le-o datorăm lor.

Despre invatamint, ca despre morti, numai de bine!

Nu-i prima data cind ma apuc de scris doar dintr-un impuls de moment, coborit electric de-alungul coloanei mele vertebrale, in urma unor experiente de, cu si la scoala, dar de data asta parca electricitatea implsului m-a taiat in doua.
M-am dus intr-o doara la liceu astazi sa caut o hirtoaga de negasit de catre secretariat (poate si pentru ca inspectorul care trebuia sa o emita nu se gasea in tara in perioada in care trebuia sa semneze aceasta hirtie) si sunt abordata de catre director pe ton maxim de serios in legatura cu un copil ,,special". In sala in care se desfasurau inscrierile in clasa a IX-a si cele la testul de engleza intensiv, mi se indica un scaun de pe care priveste in gol o fetita oarba, iar drept in fata mea imi este indicata si mama care imi spune senina ca fata va participa la testarea de intensiv engleza si-i va scrie cineva raspunsurile pe care ea le va dicta dupa ce i se vor citi exercitiile.
Fetita isi rostogoleste mai departe ochii in toate partile in timpul acestei discutii intr-un fel care nu putea sa treaca neobservat, complet fara reactie si fara expresie pe chip, ca si cum nu despre ea ar fi fost vorba. Directoarea ma intreaba insistent cum sa procedam si cui cred eu ca ar trebui sa-i dam aceasta insarcinare, asa ca pina la urma cedez si aproape strig: ,,Cuiva care nu stie engleza! Adica oricine numai unui prof de engleza nu!"
Am aruncat involuntar o privire spre copila oarba de pe scaun; ochisorii ei continuau sa se zbata frenetic in toate partile, moi si morti, dar fascinanti totusi in zbaterea lor inutila:este primul orb pe care il vad fara ochelari si cautarea aceea inutila, tragica in sine, m-a uluit.
Nu mai putin uluita am fost de mama care mi-a spus cu seninatate ca fata a mai studiat engleza si in scoala; este evident ca mama nu are habar despre cerintele unei clase de engleza intensiv si ca nici ca i-ar pasa de asta, caci i-a spus ei un medic sa-si integreze fata.
Despre integrarea in sistem: INTEGRAREA COPIILOR CU DEFICIENTE E IMPOSIBILA! Nici sistemul nu e pregatit, nici familia nu e pregatita pentru procesul acesta, iar eu sunt chiar ultimul om gata de schimbare.
Sistemul nu este apt sa se adapteze nici macar elevului exceptional, ale carui nevoi intelectuale complet ignorate de o scoala incremenita in studiul cratimei si al epitetului cromatic, al numelor capitalelor lumii,al chimiei fara laborator si fizicii fara experiment fizic, cu atit mai putin este sistemul obisnuit capabil sa vina in intimpinarea nevoilor unui copil nevazator. De la culoarele inguste, bancile incomode, toaletele insuficiente si pina la manuale, totul lucreaza impotriva acestui copil. Si tot impotriva lui vor lucra si profesorii; incapabili sa se adapteze unei lumi in schimbare, marea majoritate a profesorilor isi fac meseria dezabuzati si cinici, nemultumiti de sistemul care-i tradeaza, de ei insisi, de permanentele modificari ale legii, de parintii absenti sau de cei aberanti, de elevii tot mai straini de ideea de invatat.
Acelasi sistemul il forteaza pe profesor sa foloseasca unul dintre manualele aflate pe lista de manuale aprobate de minister (la engleza este aceeasi de 10 ani chiar daca o mare parte dintre manuale nu corespund programelor) care sunt menite celor care nu au niciun handicap vizual; ele presupun citirea de texte, comentarea de imagini, vizualizarea unor scheme, grafice, tabele de date etc si acelasi lucru se intimpla si cu auxiliarele aflate la indemina elevului si profesorului. Intr-un cuvint: SISTEMUL ESTE GINDIT SA FUNCTIONEZE PENTRU COPII DEZVOLTATI (MACAR) FIZIC NORMAL.
Profesorul, bun sau rau/prost, face 3-4-5 ani de pregatire pentru un anume tip de contact cu elevul; isi gindeste si stabileste strategii, elaboreza teste, face planuri de lectie, alcatuieste portofolii sau teme de evaluare - eu una asa fac- pornind de la premisa ca cel putin fizic elevul va face fata provocarii. Niciun profesor pe care il stiu eu nu este pregatit sa predea unui orb, sa-l evalueze, ba chiar sa interactioneze cu un orb, iar eu nu sunt o exceptie.
Da, ma curenteaza ideea de a preda acestei fetite nu doar fiindca ar trebui sa invat cum sa o fac,ci fiindca sistemul ma forteaza sa o fac, iar pe ea si pe ceilalti elevi care-i vor fi colegi ii condamna la un act educational de mai proasta calitate. Toata pregatirea mea din timpul celor 5 ani de facultate si toata educatia ulterioara s-au construit pe premiza normalitatii fizice -vedere/auz/uzul miinilor -ceea ce ma lasa total nepregatita in fata acestei situatii.
Sistemului nu-i pasa ca eu nu am pregatirea necesara, nu ma intreaba daca vreau sau pot sa-i predau acestui copil, nu vrea sa stie ca daca as fi vrut sa le predau orbilor, as fi facut cursuri de specialitate si as fi invatat metode si strategii didactice pentru orbi, sistemul stie sa INTEGREZE.
Dar ceilalti elevi, cei care vad, sunt oare apti de o schimbare de asemenea proportii? Cum le raspunde sistemul acelora care vor dori si ei sa scrie pe laptop notite, sa nu mai dea teste scrise, sa fie evaluati doar oral etc? Ce face sistemul de stat pentru ceilalti 30 de elevi din clasa cind profesorul trebuie sa lucreze separat (si desigur asta consuma timp mult) cu cel orb care nu poate folosi niciunul dintre materialele celorlalti? Dar pentru cel orb caruia nu-i ofera de fapt decit o MINCIUNA?
Ati crezut poate ca este drept si cinstit ca si elevul cu deficiente sa fie integrat? Gresit. Sistemul de stat il minte si pe el si pe parintii lui ca-i ofera acelasi sanse; in realitate, elevul va fi nu doar atroce discriminat de colegii lui carora niciun profesor nu le va putea porunci ce si cum sa spuna sau faca in timpul pauzelor, dar si de profesorii care au o programa de parcurs si o vor parcurge cu sau fara cei care nu tin pasul.
Atita timp cit isi vor aduce copiii in sistemul de stat, necrutator, nedrept, sablonar si impermeabil, parintii pacaliti de medici si nu numai trebuie sa accepte aceasta minciuna si sa traiasca bine mersi cu ea. Copiii lor nu vor putea sa se integreze mai bine si nici nu vor deveni peste noapte normali, ci vor suferi atroce din cauza discriminarii - fie ea si pozitiva-, vor invata mult mai putin decit ar face-o cu profesori specializati, iar tensiunea pe care o induce in colectivele de elevi si profesori vor atrage energii negative de care nimeni nu are nevoie, ei poate mai putin ca altii.
In ceea ce ma priveste, marturisesc fara pic de rusine ca voi refuza sa predau la clasa in care se va gasi forver and ever, nu doar pentru ca nu sunt pregatita pentru o astfel de experienta, ci pentru ca nu vreau sa fiu.

DICTATURA COPIILOR

Nu stiu sigur cind a inceput, poate ca era deja in desfasurare cind am copilarit eu si fiindca la noi in casa nu se manifesta, nici nu mi-am dat seama de prezenta ei opresiva, dar acum imi este perfect clar: traim intr-o teribila Dictatura a copiilor.
Stiu, stiu, deja s-au ridicat vreo douazeci de sprincene si multi dintre voi ati mormait nemultumiti in baarba: sigur, la ce sa te astepti de la o profesoara, normal ca se simte opresata. Profesoara sau nu, eu una incep sa ma cutremur de oroarea acesteti tiranii pe care doar copiii cu cruzimea si intoleranta tipica virstei lor o pot exercita.
Si nu ma refer doar la indiferenta totala fata de educatie, indiferent de natura ei formala sau informala, explicabila altminteri prin fronda adolescentina si nesfirsita prostie a sistemului revolut in care se zbat si ei ca si noi. Ma refer la lipsa de empatie, la acel ,,A AVEA' care le domina existenta, la raceala cu care isi privesc parintii sau ura cu care-i abordeaza pe batrini, la setea de bani si dispretul fata de munca, toate cu radacini adinc infipte in sufletele lor pe care nimeni din familie nu s-a deranjat vreodata sa le cultive sau macar sa le mingiie.
Acasa sunt cumparati cu bani de niste parinti care de multe ori nu au suficient discernamint sa inteleaga cit de paguboasa este ingroparea sentimentului de vina si responsabilitate sub parale, aifoane, toale de firma si masini, cit de tragic esueaza ori de cite ori refuza sa-si asume responsabilitatea pentru esecul in educatia propriilor copii sub pretextul timpurilor schimbate si valorilor innoite ale lumii noi.
Sigur ca te gidila la orgoliu sa remarci cit de destept e copilul tau pe care l-a dus capul sa se imprieteneasca tocmai cu un copil bine crescut care spune ,,Multumesc", Ma scuzati", Saru' mina pentru masa" sau ,,Va rog frumos" - toate astea iti amintesc de propria ta copilarie, nu-i asa?- dar in nici un caz nu ai sa te apuci sa te intrebi de ce al tau nu spune asta si, mai ales, nu ai sa incepi sa-i pretinzi sa-si spele farfuria, sa duca gunoiul sau sa-si faca singur curat in camera sau sa multumeasca chiar si dupa masa nu doar atunci cind ai venit acasa incarcat de aipoade. Parinti surprinsi de buna crestere a altor copii, nostalgicii bunului simt niciodata nu au timp sau nu-si fac pentru a transmite aceste valori propriilor progenituri, dupa cum nu o fac nici bunicii depasiti de realitatile anilor recenti, altminteri apti sa intrebe retoric prin autobuze: Asa te-a invatat pe tine la scoala?
Nu la scoala inveti sa multumesti, sa saluti, sa respecti, sa te rusinezi, sa ajuti, sa-ti cunosti lungul nasului, ci ACASA, de la mama si tata, iar daca ai noroc, de la bunici. Raspunderea pentru aceste lucruri simple ne revine noua, PARINTILOR si nu trebuie sa ne extazieze cind intilnim astfel de copii, ei sunt doar NORMALI.
Acut constienti de iminenta si imanenta banilor, majoritatea parintilor abdica din pozitia lor de suverani ai familiei si devin robii propriilor copii pe care, nu-i asa?, nu-i mai poti atinge nici cu o floare, acasa sau la scoala. Nu-s eu un mare suporter al bataii, dar cind e cu masura, nici n-a omorit pe nimeni. Poveste:
Pavel, mititelul Bozierilor, a venit pe lume dupa ce nimeni nu mai spera in vreo minune; am avut insa parte de ea si minune a fost pentru ca era capos si afurisit, a vorbit incredibil de repede, de mult si de complex, dar a refuzat cu obstinatie sa faca la oala. Orice strategie am incercat a esuat, asa ca la aproape 3 ani facea special pe el si imi ridea in nas. Intr- o zi insa, m-a prins cu capsa pusa si dupa ce a comis-o cu intentie si mult pisat pe covorul din sufragerie, m-am napustit si i-am tras din zbor 3 papuci la curul lui rotunjor si inca ud. Nu a avut nevoie de mai mult si din acea clipa nu a mai facut niciodata pe el, nici macar noaptea. Daca ar fi dupa mine, oleaca de pedeapsa corporala nu face tocmai rau.
Cit despre scoala, ce sa mai spun; elevul crescut ca o buruiana fara pic de plivit ramine exact asta: o buruiana. Nu intelege de ce ar ciocani la usa clasei sau de ce nu ar intirzia - doar si profesorii intirzie, asta daca vin la ore-, de ce ar saluta profesorul sau si-ar cere scuze, de ce nu ar minca in ora daca ii e foame, de ce s-ar abtine sa ceara voie la buda, de ce nu ar vorbi la telefon daca tot are. Elevul priveste uimit profesorul care-i cere sa ia notite si aproape ca face un soc cind i se cere sa scrie tema la engleza; doar pina intr-a 9-a, nimeni nu i-a cerut asa ceva.
Ia sa indrazneasca proful sa tipe, ca-l inregistreaza, reclama, poate chiar si bate, ca acu' ii vin toti nervii in cap ce p...ma'sii mai vrea?...Nu sustin ca palma cea grea a lui Mimi Stoica (profa mea de romana din generala) era sfinta, dar nici tirania elevului nu este.
Una peste alta, trag o concluzie: traim intr-o lipsa generala de responsabilitate pe care o platim si vom continua sa o platim din greu sub jugul din ce in ce mai apasator al copiilor nostri deveniti tortionarii nostri. Multi dintre ei nu ezita sa pocneasca din bici pe spinarile aplecate ale parintilor, profesorilor, angajatorilor-carora le reproseaza lefurile prea mici, cu toate ca ei sunt total lipsiti de calificari- al asigurarilor sociale sau facultatilor.
Eu nu pot decit sa ma ingrijorez la gindul ca toti vor creste si ei insisi vor deveni parinti. Cit de amarnic le va fi atunci jugul...Dar cum il vor suporta oare?

46 and Counting

Am cintat in corul scolii ani de zile, inca de cind aveam 10 ani. De citeva ori pe saptamina mergeam la repetitii, ne asezam cuminti pe 3 voci sub bagheta maestrului Vladescu, mare iubitor de muzica, dar total lipsit de studii de specialitate; un autodidact si un unul dintre cei mai paionati oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc vreodata, in acelasi timp insa si un adevarat tiran.
Dar nu despre el vreau sa povestesc acum, ci despre mine. Asezata in primul rind la vocea a doua, cintam cit puteam de tare, ca sa poata ceilalti sa-mi urmeze vocea (zice-se ca a doua e mai greu de cintat decit prima sau a treia) si ma gindeam. Rageam ,,Noi in anul 2000" si faceam socoteala mereu, realizind cu o mirare vecina cu prostia ca voi avea 32 de ani in 2000. Chiar ca aveam sa nu mai fiu copil. Mi se parea un timp atit de indepartat, incit parea imposibil de imaginat si desi duceam vocea a doua mai departe cintind ,, Dar intr-o zi si noi..." nu puteam sa ma imaginez la 32, cu propriii mei copii, mergind la serviciu, cum facea mama, ducindu-ma la cumparaturi sau facind mincare.
Intre timp am implinit cei 32 de ani, in 2000, si, culmea, acum mi se pare ca exista o farima de adevar in acel vers timp ,, Voi sunteti niste eroi"; chiar erau un fel de eroi involuntari acei parinti care reuseau sa puna hrana pe masa in acele timpuri nefericite, sa rida pe intuneric dupa ce se lua lumina, sa povesteasca si sa mingiie, sa dramuiasca de la piine si ulei, pina la benzina.
2000 a ramas de ceva timp in urma si acum s-au facut 46. ,,La multi ani?" Stiu si eu, dragii mei? Nu-mi doriti multi, doriti-mi ,,buni". Doriti-mi sa mor in somn, fara sa stiu, sa fac atac de cord privind la cer, sa adorm si sa nu ma trezesc. Nu stiu daca vreau sa traiesc acesti multi ani caci mi-e frica de ei; si asa nu prea imi gasesc locul in toata nebunia asta actuala. Imi doresc sa traiesc suficient cit sa cresc nepoti, sa-i plimb in parc si sa pot sa le coc prajituri, sa-mi spuna mamaie, iar eu sa stiu cine sunt.
Mi-e frica sa traiesc mult, dar sa-l uit pe Nelu, sa nu mai stiu de ce l-am iubit sau, mai rau, cine e, sa uit cum aratau baietii mei cind erau mici sau sa nu-i mai cunosc deloc nici mari, sa nu o mai stiu pe sora mea si nimic din ceea ce ma leaga de ea, sa ma uit pe mine si sa ma scap pe mine, sa devin o povara si nu fiu constienta ca sunt, sa zac intr-un creier prizonier al propriei maladii.
Mi-e frica sa traiesc mult cu tuburi bagate in mine, cu oameni carora nu le inspir decit mila in jur.
Mi-e frica sa nu se duca Nelu primul si sa ma lase singura.
Una peste alta mi-e cam frica. Asa ca, dragilor, sigur ca va multumesc pentru ca nu ma uitati si imi doriti binele, dar iertati-ma daca va rog ca data viitoare sa-mi doriti sa fie doar buni si moartea usoara. Dupa ce ai trecut de jumatatea vietii, mi se pare normal sa-ti doresti asta.

18 ani profesor

E misto sa fii profesor; ai 4-5 ore de munca pe zi, vacante girla, nu te cheama nimeni la serviciu simbata, faci pregatiri si te umpli de bani, ca sa nu vorbim de toate spagile pe care le primesti, cadourile de Craciun si 8 Martie, florile si atentiile care curg riuri-riuri. Eeee, sigur ca a leafa mai mica decit a casierului de la Lidl, dar ai tu alte surse, nu te mai vaicari atita. Si apoi, daca e asa naspa, du-te, fratioare, fa altceva, vinde si tu la Lidl. Nu-i asa ca va este familiar acest mod de a gindi? Ia spuneti drept, nu-i asa ca, de fapt, tot asta credeti si voi?
Sa va ofer o mostra de trai bun, profesoresc. In toamna anului trecut am examinat citiva pierduti in spatiu lasati corigenti fie de mine, fie de o colega, altminteri deja pensionata; sentimentul prevalent a fost desigur de dezgust mai ales datorita nivelului absolut jalnic la care continuau sa se gaseasca marea majoritate, in ciuda celor 2 luni si jumatate in care s-ar fi putut macar stradui sa recupereze cite ceva. Pentru doi dintre ei, un baiat corigent deja a 2 a oara, si o fata, care mai avea vreo 2 medii neincheiate, nu am mai putut trece cu vederea ignoranta nesimtita si dupa doua examinari i-am lasat repetenti.
Acum incepe balul; tatal fetei a parut total ultragiat de perspectiva de a-si vedea fiica repetenta si tot striga la mine ca totul e o razbunare pentru ceea ce facuse ea la ora in timpul anului, fapt altfel emotionant intrucit ea nu fusese eleva mea si habar n-aveam cine era, cu atit mai putin daca si ce fapte de vitejie facuse ea pe la scoala. Apoi imi tot arata fata, inalta, subtirica si frumusica foc, si ma intreba daca era copil de lasat repetent, de parca eu i-as fi facut evaluarea pentru proba in bikini a vreunui concurs de miss. A vrut sa-i dau lucrarea sa se uite si el pe ea, chiar daca era, potrivit inscrisurilor din catalog, sofer la RATB si a parut vexat de refuzul meu motivat de lipsa sa de calificare, dar si de faptul ca ar fi fost in incalcare a regulamentului scolar. Una peste alta, tatal cel furios, care se mai certase si cu vreo 3 zile inainte cu directorul, s-a dus glont la inspectorat si a reclamat.
Inspectorul a venit cu o promptitudine de-a dreptul socanta si a constatat urmatoarele: subiectele erau muuuuulttt prea grele, erau ca de clasa de bilingv, iar copilului nu i s-a permis sa redacteze raspunsurile intr-o ora si jumatate, cum prevede regulamentul, ci a avut doar o ora la dispozitie. Inutil sa spun ca foaia de examen era GOALA, asa ca putea avea si 20 de ore ca tot aia era pentru ea, iar subiectele erau din manualul de clasa a IX-a, nu a X-a cum era natinga, iar motivul ptr. care mai avea 2 medii neincheiate si mai avusese o corigenta in afara de engleza era ca avea 264 de absente NEMOTIVATE. In tot acest timp nici o clipa nu s-a discutat cu membrii comisiei si nu am avut dreptul de a ne spune punctul de vedere sau de a oferi explicatii.
Decizia inspectoratului a fost de a alcatui o noua comisie de corigenta la sfirsitul lui septembrie, iar aceasta comisie, alcatuita din oameni care ma stiau prea bine a decis sa o treaca, desi nivelul elevei era in jurul clasei a 4 a, nu fara ca dna inspector sa o ameninte ca daca mai lipseste va veni chiar ea sa o exmatriculeze. Si asa a trecut in clasa a XI-a.
Partea cea mai interesanta abia acum incepe; in a 3 a saptamina de scoala, aceeasi inspectoare a facut un desant intr-o inspectie de specialitate. A verificat portofoliile tuturor profilor, planificarile, planurile de lectie, dosarele si documentele si ne-a inspectat pe fiecare la cite 3 ore de predare. M-a felicitat si mi-a spus ca e pacat ca un profesor cu aptitudinile mele sa ramina intr-un liceu modest si m-a indemnat sa ma afirm caci sunt un om de calitate, asa cum nu mai sunt in invatamintul nostru prea multi. Eu am zimbit neincrezatoare si dupa ce m-am lamurit ca nu ma ia peste picior, m-am dus acasa si am plins de nervi, de frustrare si oboseala.
Ma mai intilnesc uneori pe hol cu eleva al carei tata a declansat controlul si stresul acelor 3 saptamini. Nu saluta, binenteles, si continua sa lipseasca in dementa, constienta ca daca vrea cineva sa o exmatriculeze, tata va rezolva totul cu o reclamatie bine plasata si o interventie la pila care i-a sprijinit si in toamna. Ah, da, si normal ca nu invata nimic. Doar n-o fi altul la fel de nebun sa o deranjeze dupa panarama de care a avut parte Bozieru. Si Bozieru e dura si joaca la mantinela la fel de tare ca inspectorii, dar restul...
Deci, dragi parinti, daca abia faceti fata propriului vostru copil, ba chiar esuati lamentabil in a face din el om, incetati sa ne spuneti ca avem nevoie de un cod al profesorului si acceptati ca e nevoie de un cod de conduita al parintelui si elevului in tot atit de mare masura. Eu una nu prea am auzit de multi profi care sa faca sex cu elevii lor, de profi bauti la scoala sau de cei mai indecenti, dar jur pe ce am mai sfint ca macar vreo 10 ,,pule'', ,,morti'' si ,,pizde", ca sa nu zic de cele mai grave, tot aud in pauzele celor citorva ore, putine dupa parerea voastra, pe care le dedic educatiei copiilor vostri.
Ah, si ca tot am zis de sex...pai, dragi parinti, mai mult sex cu perversiuni decit cel de care avem noi parte de la stat si de la domniile voastre nici bietul Von Trier nu si-a imaginat.

Nici eroii nostri nu sunt normali

Urmaresc de ieri cu stupefactie relatarile presei pe tema tragediei din Apuseni si, dupa ce initial am plins sub imperiul sentimentelor si m-am rugat asa cum stiu eu mai bine ca toti sa fie gasiti si salvati, am inceput treptat sa vad. Sa vad nu doar tragedia unor oameni a caror profesie este salvarea altora, ci tragedia unei prese jalnice, dar si al unei natiuni gresite, asezate strimb pe niste valori vitriolice menite numai a o otravi din interior.
Aud intruna declaratii nesfirsite despre eroismul acestor profesionisti ai medicinei, despre devotatmentul lui Iovan si al studentei aflate in avion din pura dedicatie pentru profesie. Indiscutabil acestia erau perfect admirabili, adevararte modele intr-o lume lipsita total de modele de urmat, erau profesionisti in cel mai adevarat sens al cuvintului, dar...NU SUNT EROI.
Eroismul pentru mine continua sa insemne exceptionalul: omul care intra in casa aflata in flacari ca sa scoata o babuta pricajita sortita altminteri unei morti chinuitoare; voluntarul care nu ezita sa lase in urma confortul propriei case pentru a se aventura in pustietate ca sa salvaze un necunoscut (nu de putine ori un natarau care s-a aventurat prosteste intr-o zona in care nu ar fi trebuit sa se afle sub niciun chip); femeia care se arunca in viltoarea apei sa scoata la liman un copil ce nu e al ei...
In toata lumea occidentala exista mii de medici care aleg sa-si dedice intreaga cariera transplantologiei, asa cum sunt si multi piloti, poate mai buni decit Iovan, care nu stiu sigur daca vor reveni sau nu acasa atunci cind iau mansa in mina. Nimeni nu se refera insa la ei ca la niste eroi pentru ca tuturor aceste gesturi li se par NORMALE. Se numeste bun-simt, dedicatie profesionala, pasiune, dorinta nesfirsita de a face ceea ce-ti place, incredere in om si in comunitatea careia acesta ii apartine, omenie. Toate acestea nu sunt altceva decit o expresie a normalitatii, acea stare abandonata de mult timp in si de societatea romaneasca.
Numai aici ceva atit de banal ca dragostea de semeni si pasiunea pentru profeise pot fi catalogate ca exceptionale. Numai in stravechiul spatiu "carpato-danubiano-pontic" firescul si bunul-simt pot sa fie considerate eroism. Sa fie oare atit de nebuna societatea noastra incit sa ajunga tinerii sa posteze doliu pe Facebook, fara sa fie totusi apti sa inteleaga intreaga dimensiune a acestei situatii, alaturi de selfies facute in cele mai indecente posturi?
Dar presa? S-au bucurat atit de tare de pretextul oferit de Raed Arafat acum aproape 2 ani sa lanseze atacuri salbatice la adresa lui Basescu pe care le-au vazut apoi incununate de succes odata cu venirea USL la putere incit uita sa-l intrebe acum pe acelasi celebru personaj si USLcum se face ca aeronava pe care ne-a aratat-o la TV acum vreo 6 luni este deja de ceva timp in reparatii (ii lipseste o piesa, zice-se), cu toate ca este mult mai performanta decit junghiul cu care zburau acesti bieti oameni. Eu asta as vrea sa stiu mai mult ca orice pentru ca se tot vorbeste de uzura morala a echipamentelor pe care sunt nevoiti sa le foloseasca toti salvatorii.
Daca tot nu stii ce este TRIANGULAREA, nu folosi in locul termenului corect alte inventii lingvistice si abtine-te de la comentarii timpe legate de dificultatile de transport daca tot nu ai fost vreodata in Horea. Vreti sa stiti unde au picat amaritii aia? In the fucking middle of nowhere, intr-un loc unde numai niste bezmetici ca noi, Bozierii se pot duce, in Lumea Pierduta/ Poiana lu' Horea. Ghici de ce ii spune asa? Pentru ca tot ce gasesti intre Doda Pilii (in mijlocul Podisului Padis) si Albac este un minunat drum de care romane, culmea...construit de romani acum 2000 de ani ca sa transporte aurul de la Rosia Montana, prost si ingust cu spume, abia daca incapea bietul nostru Bozmobil (un Logan), creste montane si paduri salbatice, dar si vreo 4 catune de moti afurisiti care se uita chioris la tine cind te vad indraznind sa cazi in extaz in fata unei frumuseti pe care ei nici nu o mai observa. Merita sa mergi in Horea si sa faci o astfel de expeditie vara? Oricind. Ba chiar acum vreo 2 luni i-am spus Bozierului sef ca vreau sa mai merg o data macar in Horea si in Apuseni inainte de a muri, ca tare frumos e locul. Na, cine mai stia de el daca nu pateau asta necajitii astia?
Normalitatea inseamna responsabilitate si pentru tine, dar si pentru altii, presupune devotament, sacrificiu, bunatate, mina intinsa celor din jur, mingiiere, corectitudine, coordonare, stat functional si autoritati profesioniste, oameni demni, sinceri si de bun-simt. Tot ceea ce nu am vazut in aceste ore de degringolada.
Intr-o tara in care presa s-ar vinde pe bucati pentru scene cu matele lui Iovan insirate pe bordul avionului prabusit, in care ministrul de interne scutura prosteste din umeri incapabil sa-si asume responsabilitatea pentru ineficienta unora dintre serviciile aflate in subordinea sa, in care primul-ministru profita nesimtit de acoperirea mediatica a evenimentului ca sa ordone personal o ancheta, in care medicii din echipa de transplant devin eroi, ca si pilotul care nu a facut altceva decit datoria, eu una concluzionez: a murit normalitatea. Nici macar eroii nostri nu sunt normali.