E ușor să fii prost

Dacă îi asculți pe părinții viitorilor liceeni sau doar citești câteva postări de pe FB îți dai seama imediat cât de subțire e linia ce separă deștepții ce vor avea cariere strălucite de prostanii care abia-și vor duce traiul cu măna-ntinsă spre oamenii de succes ai bravei lumi noi.
De o parte sunt deștepții, cei care strălucesc la mate și științe, de cealaltă parte, cea a ratării, sunt umaniștii. O scurtă privire în broșura de admitere la liceu pentru București este mai mult decât relevantă; Colegiile Naționale Sf. Sava și Spiru Haret oferă 224 de locuri, dintre care doar 28 pentru profilul filologie, 28 din 252 la Colegiul Național Lazăr, în timp ce Viteazu și Cantemir nu au nici măcar o singură clasă de filologie care să le strice palmaresul datorită căruia se situează pe primele poziții în topul liceelor bucureștene.
Este evident că dacă vrei să ai parale cu ghiotura, Bemvee și Icsșasuri parcate-n fața vilei cu 5 camere +living, copii frumoși și deștepți ca tine, e musai să știi matematică beton, să faci mate-info, Aitiu+programare, medicină sau măcar managementu afacerilor, să fii bancher sau măcar un contabil ceva.
Matematica e cheia fericirii, umanioarele o dovadă de crasă prostie și garanția ratării: ciuciu bani, vacanță la Bulgari pe datorie, vai de capul tău de prostovan.
Ai crede că accesul la informație și anii de libertate a gândirii au mai scuturat praful de pe mentalitatea mâncată de molii cu care ne-a pricopsit comunismul adulator de matematică și fizică fără frontiere, dar în fapt, tot ce s-a schimbat e obiectul adulației, informatica i-a luat locul fizicii pe patul lui Procust al învățământului nostru.
Când colo, teoria inteligențelor multiple nu a poposit încă pe plaiurile mioritice să-i lămurească pe daci că dincolo de ecuații și grafice, studiul unei limbi străine ar putea fi la fel de relevant pentru capacitatea intelectuală, în timp ce inteligența muzicală dezvoltă creierul cel puțin la fel de bine ca Teorema lui Pitagora.
Degeaba tot încerc eu să le spun părinților că nu trebuie să jelească mai ceva ca la mort la gândul că nu le vor ajunge copiii în clasele de mate-info ale colegiilor bucureștene, că tot cu doliu la mânecuță umblă rușinați peste fire că vor fi nevoiți să recunoască în fața colegilor marele eșec: Mdaaa... e bine și la filologie. Daaaar, cu umpic de noroc, poate îl transferăm peste câteva luni la mate-info.
Nu trebuie să faci cine știe ce efort să fii considerat ultimul bleg, tot ce trebuie e să nu-ți pice științele cu tronc și sigur de la maică-ta și până la profii tăi din generală toți se vor îndoi prea puțin de faptul că bubui e prost ce ești.
Mami va fi devastată, dar ea te iubește și până la urmă își va spune că se va găsi și pentru tine un loc sub soare. Dar bloggerii nu sunt la fel de iubitori ca mami, ei vor scrie pe ecranele Feisbucului că numai proștii incapabili de orice altceva studiază filologie sau psihologie, ceilalți se țin departe de asemenea rușinoase ocupații doveditoare ale unei evidente incapacități intelectuale.
Hai să n-o mai dau de gard mult: fă mate-info, bagă Aitiu/programare, dă-i înainte cu Aseul sau medicina și produ bănuți să nu ajungi de râsul lumii ca alții!

Popor prostan caut Superman (accept și Deadpool)

Iaca iunie se termină-n câteva zile și sărbătorim deja un an de mandat al măicuței din Voluntari, cea mai îmbrobodită dintre martorele brâului Măicuței Domnului, vașnică purtătoare de cruciulițe nevinovate și victimă a ONG-urilor care încă mai cer, ca proastele, dreptul lor legal de a participa la ședințele Consiliului General al PMB.
În curând vine iarna, care nu-i defel ca  vara, și vom ieși cu mic cu mare-n stradă să sărbătorim și înscăunarea unei zdrobitoare majorități parlamentare PSD+ALDE= LOVE TRADIȚIONAL căreia îi datorăm la mod general câteva luni de nervi teribili, zile de stat în frig și zloată, panarame prin Parlament, iar Bozierii personal îi datorează 300 de Ron mai mult de plată la creditul făcut tocmai în perioada în care Grindeanu mușca mâna stăpânului care l-a hrănit iar leul a luat-o razna de tot - Senkiu, mistăr prezident!
Acum că avem deja al doilea Prim-Ministru într-o juma de an, constat că media e peste poate de nevricoasă că Iohannis nu ne-a salvat de Pesedeu, refuzând propunerea majorității, doar-doar s-o ajunge la alegerile anticipate care, vezi Doamne, ne-ar salva de ciuma roșie pesedistă.
Adică era bine când dați share cu-nverșunare prostiei atribuite lui Twain cum că, dacă votul nostru ar conta, nu ne-ar mai lăsa să votăm, dar acum vreți să vină Făt-Frumos călare pe un veto alb și să strige HALT.
Toți interneții erau atunci plini de poze cu tinere cu expresii sfidătoare în tricouri albe scrise cu pixu peste țâțe- „Mă piș pe el de vot”, de tefelei care-și anunțau aceeași intenție nemulțumiți că ,,oricum nu iese niciodată cine vrem noi”, de juni care spuneau că nu se identifică, n-au cu cine, nu se schimbă nimic și viața e de căcat, iar ieri ați crezut că președintele va scoate paloșul gros să-l vânture prin fața îngrozită a pesedeilor punându-i pe dată pe fugă?
Tot zilele astea, cam pe când Dragnea și ai lui își arătau curul proferând amenințări, cineva ocupat cu sondajele a vârât iar deștu-n apa de baie a politicii românești să vadă dacă e la temperatura optimă de spălat rufele parlamentului și a constatat că opțiunile de vot ale românilor au rămas aceleași și acum.
Poate nu ați înțeles: tot atâția am ieși la vot, tot ăia ați sta acas pe cuptoriu să-l așteptați pe Superman să-l belească pe răufăcător, Pesedeul ar avea același procent de votanți, la fel și celalte partide.
Cu alte cuvinte, chiar dacă le mor rudele din lipsa medicamentelor, deși li se sfârșesc de rujeolă copiii nevaccinați din lipsa unor seruri sau politicilor coerente de vaccinare, cu tot traficul dement în care petrec ore de nesfârșiți nervi, a lipsei investițiilor și cheltuirii cu nemiluita a banului public, poporul ăsta se vrea condus de furăcioși, plagiatori, ticăloși și sociopați, dar speră în adâncul sufletului lui meschin să vină un super-erou să-l salveze.
Eu una zic să vină Deadpool. Are cel mai mișto cur dintre toți super-eroii, nu poartă chiloții p-afară ca ratații ăia de Superman și Batman, oleacă de bătaie știe să dea, e mai bun cu sabia decât șaormarii de la Dristor Kebap și mai are și-un simț al umorului destul de iconoclast, ceea ce mie îmi place de mor.
Chiar așa, nu mai bine îl propunem pe Deadpool de președinte la alegerile următoare? Fac pariu că ies demuazelele cu miile de prin saloanele de înfrumusețare și se bat pe cine să intre prima în cabina de vot cu el.

Evaluarea capacității- finala pe aparate: română și matematică

Bine că i-au schimbat numele în ,,Evaluarea Națională” că nu pricepeam deloc de ce-i zicea ,,Examen de capacitate”. Doar nu-ți arătai capacitatea, doar niște abilități, nici alea pe de-a-ntregul și pe deasupra chinuite de-ți dădea pe nas până apuca ministerul să-ți pună numele-ntr-un tabel la care să se poată zgâi în voie orișicine.
Acum că-i zice evaluare, dacă rezultatul este bun, toți sar grămadă cu postări: Yupiiii! Mulțantrăiască! #cecopildeșteptcamineamio!
Dar când listele dau cu minus, câți părinți sunt pregătiți să-l strângă în brațe pe copilul care simte eșecul mușcându-l de degetele cu care a scris compunerea nereușită sau demonstrația ratată de la geometrie? La copilul nefericit le stă gândul sau la copiii colegilor care vor intra la colegii renumite, în timp ce blegul lor îi va face de mare băcănie și cum or mai scoate ei acum capul în lume?
Poposind ce degetele pe tastatură, mi-am amintit o epocală ședință cu părinții în Colegiul Național ,,Sfântul Sava”; mă trezisem să reproșez, ca tuta, că profesorul de matematică antrenează lotul de olimpici în timpul orelor de la clasa de filologie în care învăța Matei și mi s-a replicat de către diriginte că sunt profund nerecunoascătoare. După ce că fuseseră primiți în marele colegiu, aveau ca profesor pe marele profesor, erau și clasa de filologie (proștii școlii, cu alte cuvinte), eu făceam lăcrămații?
Intimidată nu prea am fost, pentru că, de fapt, școala trebuia să ne fie recunoscătoare pentru copii educați pe care îi livrasem, pentru limbile străine pe care le studiau acasă, matematica știută din privat și cultura generală pe care tot familiei i-o datorau.
Cam ăsta e adevărul din spatele marilor colegii la care ne trimitem copiii: nu o facem pentru profesorul X sau pentru Y, ci pentru a ne asigura că ceilalți elevi din jurul copiilor noștri vor menține o ștachetă suficient de ridicată pentru ca mediocritatea să nu-i sufoce pe toți.
Nu ne așteptăm o clipă ca ei să învețe matematica sau fizica de acolo, știm prea bine că dacă vom dori performanță tot acasă va trebui să investim timp, energie și bani pentru ca rezultatele să fie pe măsura așteptărilor universităților străine, dacă își doresc să studieze în alte țări, dar sperăm ca mediul în care se vor dezvolta în următorii ani să fie de bună calitate și competitiv, astfel încât să nu se piardă în masa de absolvenți care fac deliciul presei pentru gogomăniile debitate cu nonșalanță în timpul Bacului.
E ușor, cucoană, să vorbești dacă fi-to a luat note mari la examen- veți spune și poate aveți dreptate.
Dacă nu le-ar fi luat, ar fi anulat amintirea degetelor lui calde ascunse în palma mea când ne întorceam împreună de la grădi, mărgelele din paste vopsite pe care mi le-a oferit de un 8 Martie, cântecele pe care le-am cântat împreună sau pupăturile colorate pe care mi le dădea când era mic?
Ar fi fost oare mai puțin copilul meu atât de dorit, iar fericirea de mi se fi îngăduit să îl am ar fi pălit umbrită de un rezultat la o capacitate care nu-l reprezintă neapărat?
Aș fi suferit amarnic, fără doar și poate, dar nu fiindcă nu m-aș fi putut făli cu notele lui, ci pentru necazul lui de copil ambițios, l-aș fi ținut în brațe asigurându-l că iubirea noastră nu trece prin catalog, e din inimă, acolo unde nu se dau note, doar încredere.
Nu-s ipocrită să spun că nu mă bucură rezultatul lui Pavel, dar asta numai pentru că îl poartă mai aproape de visul lui, nu de al meu, fiindcă el este mulțumit de sine și simte că viața tocmai i se deschide(de-ar ști, bietul căt rahat urmează!)
De se-ntâmplă să știți acum un copil ce-și plânge ,,capacitatea”, nu-l lăsați pradă deznădejdeii, țineți-l în brațe și amintiți-i de ,,capacitățile” lui pe care nu i le-a testat nimeni săptămâna trecută, de bunătatea lui, de sinceritatea lui, de talentul la desen sau la povestit, de pronunția în engleză sau de cât de bine joacă handbal, dar mai ales că încă-l iubiți.

Acest parenting mă doare

Da, știu, sunt o babă, una comunistă pe deasupra. Am crescut cu ,,bătaia ruptă din Rai” și cheia spânzurată de gât ca să pot să ies din casă pe fugă să mă proptesc moț la vreo coadă la zahăr pe cartelă sau parizer rozaliu și puțitor a usturoi, ce bun! ce bun!
Așa-i și nu mi-e rușine să recunosc că am luat bătaie de mama și am dat ca la fasole colegilor de școală de la care am și încasat-o, că pe vremea noastră încăierările erau cinstite, scurte, intense și nu-și propuneau să umilească, doar să descarce tensiuni care, odată rezolvate, lăsau loc râsului și altor prostioare fără de care copilăria în comunism ar fi fost, probabil, un adevărat coșmar.
Am copilărit prin pădurile de pe dealurile Moreniului pe care mergeam primăvara după ghiocei și toporași, vara după mure sau flori medicinale, coarne pt cornată sau măceșele din care mama făcea un fel de suc acidulat și ușor alcoolizat din care beam pănă mă lua pântecăraia.
Copiii de atunci se jucau afară-n frig, dar nu era bai mare că și-n apartamente tot frig era, nu spălau fructele furate de pe dealuri sau grădini, doar le frecau de tricouri murdărite la joacă și le glojdeau așa lucioase, dar mai ales crude pe mațele goale fără a da diareza sau indigestia-n ei, se bălăceau în gârla ce despica orașul în două din zori și până seara, făcând focul cu ramuri uscate de sălcii crescute lângă apa ades mocirloasă de la ploile iuți din amonte.
Când se-ncingea soarele de se cocea și pielea pe ei, se ascundeau prin case jucându-se împreună sau, mai rău, Doamne ferește, citind până se lumina cerul destul ca să poata ieși iar afară unde era joaca mai a dracului, în băltoacele cu noroi proaspăt din care ieșeau cele mai cleioase gogoși de mocirlă care făceau pliciul cel mai cel aruncate ba între ei, ba în cine știe ce perete de bloc până ieșeau părinții și îi luau pe toți la refec(a se citi bătaie).
Copiii de acum sunt duși la școală până la 14 ani, să nu le fure mafioții organele în timp ce merg pe jos preț de 15 minute. Sunt delicați ca florile de colț și nu nimeresc singuri ușa frigiderului din care îi pândesc teribile pericole, ca să nu mai spun că butonul care aprinde aragazul ar putea să le bușească-n față, mutilându-i pe viață, așa că mai bine nu-l aprind să-și încălzească o strachină de ciorbă.
Dar ce spun eu ciorbă! Cine naiba mai hrănește acum copiii cu astfel de zeamă când are  cateringurile din care curg tot felul de bunătăți vegetariene în cutiuțe magice de plastic poros pe care mami le înșfacă în drum spre casă.
Nu lași copilul vara să se joace în spatele blocului bătând beșica sau jucând ,,poarca”, îl împachetezi frumos și-l duci la ,,samăr scul” unde învață să se scarpine singur, să citească fluent în 5 limbi străine, ceea ce tu vei demonstra tuturor prietenilor la diverse întâlniri la care îl pui să performeze ca pe o maimuță drăguță cum alți săraci nu au, sau să facă programare pe calculator atunci când nu te strigă pe tine să-l ștergi la cur după ce a făcut căcuț.
Sigur, ar putea să se spele și singur acum că mai are puțin și face 10 ani, poate chiar și să doarmă în propriul pat, nu cu mami, dar ce sens ar mai avea toate eforturile tale parentale dacă ar începe să facă toate astea fără ajutorul tău inestimabil.
Nu contează că e imposibil ca 15 copii de vârste diferite, cu niveluri de pregătire și cunoștințe diferite, să învețe în același timp aceleași noțiuni. Nici măcar nu clipești când îi faci tu temele pentru centrele de excelență la care plătești o căciulă de bani, ca să alimentezi iluzia că ai născut un boț de soare, nici atunci când e nevoie să-i faci tu proiectele cu care te-mpăunezi când îți aduce acasă un 10- Yupiiii! uite cât de bun e copilașul tău la cărat la școală proiectele făcute de tine.
Ai putea ca părinte să te sperii când copilul tău de 9-10 ani nici să alerge 100 de metri nu reușește și când nu are prieteni, doar colegii pe care-i cumperi tu la grămadă când faci petreceri la care inviți toată școala, dar îți place așa mult cum se minunează lumea de el că face frumos, mai ceva ca o maimuță care merge pe monociclu și-și vântură pălăriuța la public, încât nu observi că ai un copil care arată de parcă a înghițit cel puțin încă un alt plod.
Da, știu, sunt o proastă care crede că părinții au responsabilitatea de a-și crește copiii independenți, adaptați la realitate și apți să-i supraviețuiască. Sunt conștientă cât sunt de inconștientă că mi-am lăsat copiii să circule juma de oraș cu troleibuzul și autobuzul încă de la 11 ani, așa că încet cu scuipații.
Mai rău, i-am lăsat și singuri în casă, și să bată mingea în spatele blocului, să se joace-n bălți, apoi să mănânce usturoi și ceapă cu brânză, ca țăranii, chiar și cu mâinile nespălate.
Dar tu, adept al parentingului, părinte al unui copil obez căruia îi alimentezi iluzia unei genialității inexistente, cel care nici pe scara unui pat suprapus nu-l lași să se cațere pentru că e prea riscant, cel care îl porți pe la cercuri fanteziste nelăsându-i timp să fie exact copil, tu ce scuză ai pentru nerozia ta?
Te provoc să-mi răspunzi, dar nu-i bine s-o faci cu insulte. Nu uita că-s un fost copil care s-a jucat cu turtițe de noroi printre scheletele de fier-beton al blocurilor comuniste în construcție!

Un sfârșit e un început

Bine că am așteptat câteva zile înainte să mă apuc de scris că dacă mă năpusteam vineri în tastatură, articolul s-ar fi numit ,,Un profesor de căcat”.
Așa, că mi s-au mai așezat creierii-n cap și am apucat să-mi calmez piticii furioși peste poate, am început să văd și luminița chiar dacă tunelul e lung și întunecos ca naiba.
Când ai mei au dat năvală în clasa în care îmi pregăteam lecțiile de la prânz, am bănuit că aveau chef de trăncăneală cum erau rămași fără profii ce participau la festivitatea de absolvire a celor de a XII-a. Vezi să nu!
Avuseseră română și scandal; cam așa e la ei ora de română mereu. Asta numai dacă profa de română vine la oră, ceea ce oricum nu se întâmplă mereu, niciodată la timp. Ai mei nu văd vreun motiv pentru care să le pese de oră, doar nici profesorului nu-i arde cămeșa pe ea să-i învețe niscai Eminescu.
Acum o săptămână le-a dat o teză de 50 de minute în care le cerea să analizeze în 5 rânduri dimensiunea gnoseologică a poeziei eminesciene, apoi să analizeze escatologia eminesiciană, ceea ce, mulțumesc frumos, nu au făcut că nu auziseră niciodată acești termeni și, de dracii pe care i-au avut pe ei, nici măcar nu s-au deranjat să scormone în adâncurile internetului după vreo definiție.
,,Să-și bage scatologia ei în cur!”- a declarat calm unul dintre ei- ,,Ș-așa o doare pe ea în cur de noi, măcar să fie de la scatologia asta.”
Chiar așa, să și-o bage-n cur dacă tot n-a predat-o. Și dacă s-ar fi prefăcut că predă, tot nu s-ar fi cunoscut. După ce i-a tratat de la început cu lungi absențe și indiferență totală, n-a trecut mult până ce
ei au ajuns să o ignore total făcând exact tot ce vrea mușchii lor în timpul orei, după cum și ea tot numai pe mușchii ei contează: ei trăncăne deșuchiat, se joacă pe telefon, râd pe ruptelea sau se scarpină-n cur, iar ea le spune celor câțiva exasperați de zgomot și dornici să învețe că nu e treaba ei să disciplineze elevii. Bă, ești nebun? Dar a cui o fi?
Vineri ieșise iureș iar după ce anunțase decizia de a da ultima notă pe baza PREZENȚEI la orele de română. Binențeles că au anunțat-o că e ilegal. ,,Și ce dacă? Asta discut eu cu doamna dirigintă și doamna director, nu cu voi”-le-a trântit-o ritos, enervându-i la maxim.
,,Bozi, dacă e pe-așa, noi de ce să nu-i dăm notă pe prezență, că rămâne dracului corigentă la cât nu vine ea la ore?”
,,Cum, frate, să spui că nu e treaba ta să faci liniște în clasă?”
,,Eu nu mai pot s-o suport din primul semestru, de când am stat toți ca proștii în clasă s-o așteptăm 2 ore și când am venit la cancelarie am găsit-o mâncând biscuiți așaaa...adică, băi proștilor, n-aveți voi treabă”
Ce spuneați? Nu trebuia să dau din casa sacră a învățământului românesc? Solidaritate sau cum?
N-ai să vezi așa ceva la mine. Nu cu profesorul care ajunge în clasă în ultimele 15 minute și pune absențe să-și acopere curul ce nu s-a mișcat la timp în clasă.
Nu cu profesorul care face cursuri în timpul în care ar trebui să fie la ore, care e monumental de indiferent, mai rece decât o reptilă, șerpește de lipsit de empatie, dar și de calități pedagogice, cel care umple de sus până jos catalogul de note de 3 și 4 după ce el însuși nu a fost la ore cu săptămânile.
Nu cu cel care vine în clasă și-i întreabă pe elevi cu viclenie în glasul mieros: ,,Chiar nu știți de ce nu mai vor profesorii să predea la voi?”
,, Eu știu, Bozi, de ce nu mai vor profii să predea la noi la clasă”- mi-a spus unul dintre elevii mei vineri. ,,Fiindcă suntem ca dumneavoastră, cu gura mare.”
,,Asta e, diriga, nu ne suportă nimeni că noi protestăm, nu răbdăm ca alții, protestăm mereu și profilor nu le place de noi.”
M-am uitat la ei adunați în jurul meu; certăreți, înfipți, gata să-și apere punctul de vedere în fața adulților care se tot zbat să le pună pumnul în gură-majoritatea sunt fete(cîțiva dintre băieți sunt încă mai răi), cațe ar spune unii, assertive aș spune eu- și mă încearcă un sentiment de mândrie prostească, de parcă ar fi ai mei, poate că și sunt într-un fel.
Elevii mei sunt răi ca mine? Foarte bine! Să rupă cu dinții din cei care vor să-i calce în picioare, să știe să spună NU, să-și ceară drepturile când au dreptate, să și le apere dacă cineva vrea să-i lipsească de ele.
Au gura mare, bozierii, nu-i așa? Ar fi bine să nu protesteze când profesorul nu vine la ore, dar vrea să fie respectat, nu predă, dar se crede darul lui Dumnezeu pentru ei, nu-i iubește, dar le cere supunere oarbă, niște sclavi pe plantația școlii românești? Iote că nu mai merge așa!
Nu cred că i-am învățat engleză pe copiii ăștia; care a știut a știut, care nu nici n-a învățat de la mine, că nu înveți cal bătrân în buiestru, dar dacă i-am învățat să ignore prostia ,,capul plecat sabia nu-l taie” cred că tot am făcut ceva bine.
Zile puține mi-au mai rămas de petrecut alături de bozierii ăștia, dar nu simt defel că ar fi un sfârșit. Mi se pare mai mult ca un început. Al lor, desigur. Abia acum descoperă că oamenii pot fi de un maxim căcat, când și cum să-și exprime opiniile în gura mare, care le sunt prietenii și câtă ipocrizie poate ascunde un om sau câte măști schimbăm într-o singură zi numai ca să ascundem vulnerabilități.
Ca să zic așa: ,,This is the beginning of a beautiful friendship!”

Politica familiei

Kyky are de vorbit despre zilele ploioase; e uscată ca o pastramă și are în ea înverșunarea unei femei hârșâite, de parcă nu ar avea doar 17 ani.Urăște zilele ploioase pentru că într-o astfel de zi, pe când ea avea 5 ani, taică-su a smuls-o pe maică-sa din mașină, a trântit-o pe jos și a luat-o la bătaie chiar acolo pe trotuar, în fața unei biserici al cărei preot a intervenit, scăpând-o din mâinile iubitorului soț care, altminteri, ar fi stâlcit-o cu totul.
Discutăm despre violența în familie și Cristi îmi spune cu seninătate că tatăl lui era foarte violent, o bătea pe mama lui sistematic, dar el nu crede că asta l-a marcat în vreun fel, că i-ar fi influențat viața sau personalitatea.
Pe una dintre fete a răpit-o taică-su când era foarte mică, numai pentru a o determina pe mama ei să nu-l părăsească; i-a găsit poliția și după un proces cu panaramă, tatăl a ajuns în inchisoare unde i-a trecut și iubirea de copilă, dar nici de fosta iubită nu i-a mai ars buza așa tare.
Unii dintre elevii mei nu au fost niciodată doriți de tații lor care n-au știut cum să se lepede de ei mai repede, iar pe alții i-au uitat mamele în grija unor străini care nu de puține ori i-au bătut de i-au năucit, lăsându-i cu gustul sălciu al copilăriei fără mamă.
Oricare va fi normalitatea, e clar că trebuie redefinită ca să-i cuprindă și pe copiii ăștia care, dezbrăcați la sentimentul gol, scot la iveală cicatricile încă dureroase ale unor arsuri de suflet greu de bănuit sub aparenta lor indiferență.
Ca să fie tabloul complet, lor ar trebui să le adaug pe cei care în mod mai vadit, mai ghicit au altă orientare sexuală, cei care zbat în depresii atât de negre, încât refuză să mai vină la școală, amenințând cu sinuciderea, pe cei însinguranți în tăceri lungi cât o zi de post, pe cei care au refuzat să învețe doar-doar vor atrage atenția părinților care i-au dus la bunici să-i crească la câteva luni și i-au uitat acolo până când au fost nevoiți să accepte inevitabilul responsabilităților parentale, 14 ani mai târziu.
Aceasta e o așchie din realitatea școlii românești pe pereții căreia spânzură icoane în speranța că Dumnezeu îi va proteja pe acești copii de adulții din jurul lor, fie că ăia suntem noi profii, fie cei mai ticăloși dintre toți, maturii stătuți din Parlament.
Mie nu mi-e teamă că parteneriatele civile sau chiar căsătoriile între persoane de același sex ar transforma lumea într-o Sodomă în care am umbla cu toți cu doape-n cur de frică să nu ne atace cineva pe la spate.
Mă înspăimântă că de la înălțimea tribunei Parlamentului, musiu Bacalbașa, doctoraș pe la Spitalul județean Galați și mare om de spirit care obișnuia să ne povestească cu zvâc și umor de autobază diversele orori care sfârșeau pe mesele de operație ale UPU, și-a vânturat viguros mânuța hrăpăreața prin aer, mimând un gest sexual pe care l-a și însoțit de un comentariu la fel de explicit.
Furios peste măsură, un alt vajnic deputat, afiliat altei familii politice, i-a răspuns pe măsură cu o mojicie ce l-ar fi făcut invidios pe orice șofer de TIR. Ba pe-a mă-tii!
Necăjit de atâta grațiere pe burta goala, plictisit, probabil, de sâsâitul împroșcător de scuipat al lui Nicolae, șeful lui, Dragnea cneazul de Teleorman, i-a tras azi câteva scatoalce zdravene, apoi la trimis la colț pe coji de nucă, numai după ce i-a luat o parte din jucării și i le-a dat lui Robert, sperând ca măcar el să se joace frumos cu ele prin cameră și la comisie.
Nu că Nicușor Dan s-ar descurca mai bine la el în partid cu toți contracandidații care se agită să-i pună piuneze pe scaunul de președinte și încă mai multă ciungă-n păr.
România cu cei peste 40% de tineri chinuiți de analfabetismul funcțional, cea în care un primar scoate din casă doi bătrâni decedați în condiții suspecte și-i aruncă la groapă din cupa excavatorului, în totală indiferență față de legi, de cutumele creștinești, de umanitate însăși, țara ai căror bătrâni sunt uitați ca niște pungi de gunoi prin case din care nici amintirile nu au mai rămas întregi este rezultatul politicilor gândite și promovate exclusiv de heterosexuali cu frica de Dumnezeu.
Abia aștept vreun referendum să ne-ntrebe dacă vrem înmormântare cu excavatorul mic sau cu motosapa Stihl, dacă ne-nvelesc în folie cu bule sau doar în ce se mai găsește prin primărie de pe la vreun solar/chermeză de 1 mai, dacă vrem la pomană sarmale din carne de omosexual sau lesbiancă, dacă femeile care fac avort trebuie și biciuite sau doar le omorâm cu pietre.
La ștampile, feisbucari! La ștampile!

Familia tradițională și alte lighioane

Acum că am rezolvat cu definiția familiei și cine face au ba parte din ea, zic să trecem la niște chestii mult mai serioase, cum ar fi pedofila aia de nevastă a lui Macron, gerontofilul de și-l aleseră francejii de președinte.
Doamne-ajută că, în sfârșit, parlamentarii noștri au stabilit că doar o femeie și-un bărbat pot forma o familie! Ce naiba făceam dacă se puteau căsători aiurea-n tramvai toți omosecsualii între ei, în loc să fie ipocriți și ticăloși, însurându-se, ca până-acum cu persoane de secs de-a dreptul opus, trăind o minciună nefericită, dar comodă pentru ochiul vigilent al bisericii române și babelor din toate colțurile țării?
Bine că știm una și bună: dreptul la fericire conjugală, la protecție legală, la împlinire personală o avem doar noi ăștia de ne-am născut de partea orto a lumii, iar lor le rămâne Gomora aia pe care o s-o mai ardă Dumnezeu încă o dată din temelie dacă rușinosdefericitul Danny și ciracii lui se vor ruga cu suficientă ardoare, da-le-ar Ăl de Sus putere să o facă spre buna așezare a familiilor dacice.
Eu, spre exemplu, am avut mereu probleme cu copiii de omosecsuali care erau prost-crescuți, nu-și luau notițe când eu predam condiționalele, rareori de-și scriau temele și-mi mai lipeau și ciungă pe scaun, asta numai când nu-mi scriau măscări pe catedră sau sudălmi pe tablă.
Nici nu vă mai spun cât chiuleau de mult sau cum îi insultau pe colegii lor mai grași, pe ăi de aveau coșuri sau cei mai sfioși, dorindu-și, contrar naturii umane, nu să le supună mamele la diverse perversiuni, ci tocmai tații, lucru ce contravine tuturor perceptelor morale ale acestei nații binecuvântate de Dumnezeu.
De-aia-s bucuroasă peste fire că în Parlamentul nostru s-a trecut și la probleme mai serioase, mai ales după joaca asta de-a grațierea, corupția, amnistia și alte bâzdâgănii fără urmă de substanță.
Mare lucru că au furat și ei câteva milioane. Ce, nu toți furăm? Doar nu ne apucăm acum să distrugem viața unor oameni doar pentru asta. Cum ar fi acum să-i ținem departe de piscine, de Thailănzi și Baliuri, de amante/amanți, șampănii și șoping seșănuri în Dubai doar pentru că și le permit pe toate din furăciunea din bani publici? Ptiu, Doamne ferește!
Cum spuneam, a venit momentul să ne burtim de râs pe seama papagalului ăla de franțuz care, în loc să-și ia și el ca domnu Dragnea o femeiușcă sprințară de pe băncile liceului, nu găsi decât băbăciunea aia cu 24 de ani mai bătrână decât el.
Sigur, pot să-l înțeleg pe Irinel Columbeanu pe care îl urmărea o națiune cum defila cu o fetiță de liceu căreia îi putea fi bunic sau pe tradiționalii parlamentari ale căror ,,consiliere” abia de și-au serbat majoratele de câteva luni, că așa-i normal la bărbați să poftească la niscai bunăciuni fragezioare, dar să vrei asemenea stafidă bătrână nu-i orto și pace.
Ș-uite-așa mi-o amintesc eu pe coana Mărioara, sora cea mai mare a tatălui meu, femeie trecută de 70 ani, cum mângâia crucea lui nenea Mihai și lacrimi cât oul de porumbel i se prelingeau pe fața ridată, înnodându-i-se în barbă.
- N-a avut zile, Mihăițî al meu, spunea cu accentul ei apăsat de moldoveancă apringă. Dumniezău să-l ierte, că tare devreme l-a luat la el!
Pe crucea mare pe care ședeau așternute spre pomenire numele amândurora, se vedea bătut adânc anul nașterii lui Mihăițî-1925- și cel al morții -1987, iar o matematică simplă mi-a azvârlit deodată în minte un adevăr bine ascuns de cei doi: mătușă-mea nu avusese doar 2 ani mai mult ca bărbatul ei, ci 12.
Părul alb i se clătina ușor în aerul cald al verii moldovene când mângâia piatra crucii, batista brodată în colțuri, cum aveau femeile cochete pe atunci, abia mai reușea să-i șteargă dorul de femeie bătrână rămasă singură în cel mai greu ceas, cel al apropierii trecerii.
Mihai și Maria s-au cunoscut când erau amândoi căsătoriți și aveau câte-un copil, s-au iubit atât de mult, încât cei 12 ani pe care îi avea Maria în plus nu i-au putut copleși sub apăsarea lor, după cum nici judecata oamenilor, disprețul lor sau prejudecțile anilor 50 nu i-au împiedicat să părăsească mariajele în care erau captivi și să rămână împreună până ce moartea i-a despărțit la propriu.
Imaginea mătușii mele, deja o babă, plângâdu-și iubirea vieții ei, pe Mihăițî al ei, mă tot urmărește când citesc fel de fel de comentarii jalnicăloase despre Macron. Ce hal de familie tradițională am și eu, domle!
Poate-s cam proastă, dar când bolnavilor noștri de cancer le lipsesc 14 dintre citostaticele de bază, când ministrul educației propune discret ca pt testele PISA să se dea așaaaa... un stimulent(a se citi șpagă) să-i cointereseze pe profii și elevii participanți, când parlamentarii nu știu cum să aministieze/grațieze/legalizeze darea de mită/furtul/delapidarea/evaziunea fiscală, când pe Ghiță nu știe instanța unde să-l citeze pt un al țâșpelea proces, iar trenurile merg în România mai încet decât în secolul XIX, chiar nu mai puteam avea nicio grijă decât mariajul președintelui francez.
Iată că vă mai propun câteva teme de mare anvergură intelectuală pe care să le dezbatem fiindcă tot am scăpat de obsesia familistă:
- pâinea feliată sau franzela?
- e normal să faci secs duminica sau e păcat?
- e salata de vinete mai bună cu usturoi sau cu ceapă?
- poți să speli șosetele împreună cu chiloții sau trebuie spălate separat?
- la ce vârstă pot copiii să devină vegani?
- pensia alimentară poate fi cheltuită și pe tenișii copiilor sau...?