La DespartirE

La despărțirE

Final de clasa a XI-a

Profesor m-am trezit din întâmplare când căutam o soluție ca să-mi cresc și fiul, pe atunci de un an jumătate, și să completez veniturile nu tocmai grozave ale tinerei noastre familii. Mă pregătisem pentru jurnalism, dar deja înțelesesem că nu e tocmai potrivit să încerc asta fiindcă s-ar fi așteptat de la mine să petrec numeroase ore departe de copilul meu, punând meseria înaintea familiei, un sacrificiu pe care nu eram dispusă să-l fac.
Nu, nu știam nimic despre ce ar fi presupus profesia de dascăl; facultatea nu mă pregătise niciodată altfel decât prin câteva cursuri insipide de psiho-pedagogie, practică ridicolă și niște informații vechi de un catralion de ani.
Când am intrat pe holurile Colegiului ,,I.L. Caragiale", eram așa speriată că îmi venea să o iau la fugă înapoi și să nu mă mai întorc, dar fiindcă postul îmi fusese oferit doar după ce am garantat că nu voi pleca în toiul anului școlar, mi-am făcut curaj să pășesc în spațiul înfricoșător al cancelariei și să mă prefac sigură pe mine, de parcă aș fi știut ce să fac, când de fapt eram mai confuză decât mulți dintre viitorii mei elevi, unii cu numai câțiva ani mai mici decât mine.
Am supraviețuit însă primelor zile, apoi săptămâni și moartea mamei la numai 2 luni după angajare m-a făcut să mă ambiționez să termin anul, fie și numai ca să nu-i fac memoria de rușine. A fost un an crâncen; moartea mamei plutea încă în aer, eu bâjbâiam prin învățământ, căutându-mi locul, copilul meu era mai mereu atât de bolnav, încât îmi petreceam majoritatea nopților ascultându-i respirația ca să mă asigur că e încă în viață.

Și totuși cred că acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele. Mi-a oferit șansa de a mă testa, mi-a dat încrederea unor elevi pe care i-am dus apoi până la absolvire și chiar i-am pregătit pentru facultatea care pe atunci organiza un examen dur de admitere căruia, și datorită mie, câțiva elevi i-au făcut față cu succes, am cunoscut oameni în care și acum am încredere pentru că mi-au devenit prieteni, cu toate că au început prin a-mi fi elevi. Cum spuneam-un an grozav!
Așa a început. Au trecut deja douăzeci de ani de atunci și sunt pe cale să mă despart de încă o promoție de elevi. Mare lucru, veți spune, doar faci asta an de an. Păi, da, chiar așa și este; în fiecare iunie îmi iau rămas bun de la o altă serie de copii. Și totuși niciodată nu e la fel.
Există serii care intră și ies din viața noastră de profesori fără a lăsa vreo urmă, fără amintiri, nici gând de vreo amintire. Sunt zeci într-o singură vară, mulți dintre ei anonimi prin peformanță sau atitudine. Dai mai apoi peste ei prin magazine, vă ciocniți cărucioarele de cumpărături, mai schimbați o privire prin vreun parc, prefăcându-vă că nu vă recunoașteți sau chiar nefăcând-o; ei cresc și se schimbă, tu ai fost un nimeni în scurta lor viață școlară, ai îmbătrânit, ai fost și ai rămas pentru ei neinteresant.

MARIA PINAR MUSTAFA

Mai important este că există serii care rămân lipite de tine și pe care nu le-ai putea ignora chiar dacă ai vrea. Poate ai luat vreun premiu special cu ei, poate te-au călcat grav pe nervi, poate te-au surprins plăcut sau total neplăcut, poate i-ai iubit pentru că te-au ajutat sau i-ai urât fiindcă ți-au pus inspectoratul în cap. Nu contează de ce. Important este că nu-i vei uita.
Eu nu-i voi uita pe cei care sunt astăzi încă elevii de la 12 E sau măcar pe unii dintre ei. Au dat buzna în viața mea la drum de seară, pe la 6.30, într-o zi de marți când i-am rugat să se prezinte pentru că nu-mi fuseseră elevi cu an înainte.
Pe Maria Pinar atunci am cunoscut-o și am ascutat-o descriindu-se în cuvinte simple, cu o gramatică odioasă, însă cu o energie pe care nu și-a pierdut-o nicio clipă după aceea.Tot atunci mi-a vorbit Nicu despre pasiunea lui pentru istorie, Andy despre jocurile pe calculator, sau Rami despre fotbal.
Pasiuni obișnuite pentru liceeni, cuvinte nu tocmai multe, nimic ieșit din comun. Și în sfera comunului au rămas tot anul acela în care nu doar că nu au strălucit, dar m-au și călcat ades pe nervi.

Ziua Națională- 2014

Daniela, Ana-Maria și Silvia ,,proiectează"

De ce să nu-i uit atunci? Păi, nu pot să nu vă spun ce schimbare s-a petrecut în clasa a XI-a, când niște tineri bărbați s-au întors în clasă după vacanță, iar cârma clasei a fost preluată de Maria. Negricioasă, vorbăreță și plină de vervă, Maria și-a asumat rolul ingrat de e urni această clasă și de a o pune în fruntea liceului. Și a și făcut acest lucru mai repede decât și-ar fi imaginat cineva.
12 E a devenit o mașinărie bine unsă, un colectiv dinamic, a cărui energie inepuizabilă nu avea cum să fie ignorată. Sunt cei care au realizat cele mai complexe proiecte teatrale în limba engleză, mobilizându-se exemplar pentru fiecare dintre ele. Sunt cei care au răspuns la apelul oricărui cadru didactic, realizând materiale video, proiecte multi-media, machete, postere, planșe 3D, scenete și prezentări de materiale în egală măsură în liceu, dar și ca reprezentanți ai noștri în diverse competiții. 12 E nu a spus niciodată nu și nu a făcut niciodată rabat la calitatea muncii lor, stimulați de aprecierea tuturor cadrelor didactice și mânați permanent de neobosita lor ,,șefă", Maria.

Proiect semestrial, vara 2015

Maria, copilul abandonat, ,,uitat" în brațele unei străine care a ales să o crească oferindu-i dragostea unei familii, căldura unui cămin și forța de a-și înfrunta demonii, de a-i învinge și a reporni la altă luptă, mereu mai mare.
Maria, copilul care a vândut în piață, pe ger sau pe căldură înăbușitoare, să-și ajute familia adoptivă cu mica lor afacere; copilul care a cerșit iertarea pentru clasa ei de câte ori alții au greșit, fata care a râs sănătos, chiar și atunci când alții s-ar fi descurajat și a asigurat unitatea, fie și temporară, a unei clase care nu mereu i-a fost recunoascătoare.

Ziua mamei - 2014

Da, sunt clase pe care nu le poți uita pentru că le ești recunoscător; ți-au confirmat că există încă motive pentru care să-ți faci meseria, ți-au demonstrat că nu trebuie neapărat să-i înveți engleză dacă reușești să-i înveți să fie uniți, să se ajute, să se iubească, să-și respecte promisiunile sau, oricât de puțin și ridicol ar putea părea, să ciocăne la ușă înainte de a da buzna în clasă.

Ziua Hispanității 2014

Da, 12 E, nu vă voi uita pentru că Tomulici e un actor grozav, pentru că ,,Plugușorul" urat de voi era absolut, pentru că jucați la fel de bine în română, engleză și spaniolă- Bugi, ești un vis în rochie, Rami, ești o adevărată ,,piesă", Tomiță și Păscuță, rămâneți zeii teatrului de amatori- Beatrice, ești cel mai bun și serios fotograf ever, Nicu, thanks a bunch for your commitment to English, to creative writing, for the prizes you won and stories you created, Andy, hope to hear from you soon enough .
Da, Maria Pinar Mustafa, fata mea de la altă mamă, orice despărțire e grea,orice trecere te prinde nepregătit. Știu că așa ți se pare, dar nimeni nu e vreodată gata pentru despărțiri, dar sunt parte din viață tocmai pntru ca regăsirile să fie mai frumoase, mai emoționante, mai calde.
La ceas de zi, nu seară cum era când v-am cunoscut, 12 E îmi iau rămas bun de la voi mulțumindu-vă că mi-ați confirmat că nu am luat cea mai proastă decizie acum 20 de ani când, accidental, am ajuns profesor. God speed, my darlings! God speed!

 

Optimistic bitch?

 Nu am prieteni mulți. Poate fiindcă nu cred în posibilitatea de a găsi zeci de oameni cu care să ai atât de multe lucruri în comun, încât să puteți relaționa în catralioane de privințe și tot atâtea situații.
De cele mai multe ori, oamenii cresc diferit, descoperă pasiuni noi, ascultă muzici diferite de la o vârstă la alta, își schimbă gusturile vestimentare sau pe cele culinare, evoluează în direcții opuse celor pe care le iau companionii lor de drum, iar cei cărora le-au spus anterior prieteni pot ușor dispărea în zare, fără ca cineva să fie vinovat de asta. Pur și simplu se întâmplă și cred că nimic nu poate fi mai greșit ca o încercare de a susține o astfel de relație doar din nostalgie, numai fiindcă aveți un trecut comun, în ciuda prezentului total diferit.
Adulții pot hrăni artificial astfel de amiciții; le e dor de copilărie, de adolescența comună, de aventurile pe care le-au trăit împreună cu cei de care doar aceste amintiri îi mai leagă, dar, într-adevăr, chiar îi leagă bine de tot. Se apropie așa câteva clipe din nou de ei înșiși, cei care erau cu ani înainte, își povestesc, râd, retrăiesc căldura care i-a hrănit, se bucură de compania celor care îi cunoșteau atât de intim cu ceva timp înainte, deși acum credințele lor sunt complet diferite. Ajunși din nou în răspântie, fiecare va pleca pe drumul său acceptând, mai mult sau mai puțin, că orice i-ar fi unit înainte, în prezent este demult dus.
Adolescenții însă sunt cu totul altfel. Ei se aruncă în prietenie cu capul înainte ca bezmeticii. Iubesc prietenia, au nevoie de ea, o acceptă oricum ar fi și în numele ei sunt dispuși să facă absolut orice tâmpenie. Nu pun condiții și nici multe întrebări nu prea pun ei când e vorba de tovarășii lor, își mărturisesc iubirea în gura mare, ulat, pe rețele de socializare sau chiar față în față, dar rareori pot spune clar ce îi conectează unii cu alții cu adevărat.
Și-ar dona oare sângele dacă amicii le-ar fi bolnavi? Cel mai probabil da. Le-ar da și ultimul lor ban, dacă ar vrea să-și cumpere jenți noi la biciclete? Cel mai probabil nu. Prietenia la vârsta adolescenței e volatilă, la fel de schimbătoare cum sunt tinerii înșiși, dar asta nu-i face să sufere mai puțin atunci când o fractură sentimentală îi separă e cei cărora li se dedică cu superficialitatea vârstei.
Un elev mi-a spus ieri că întinde coarda doar ca să vadă care îi sunt cu adevărat prietenii. Aș fi vrut să nu-mi fi pierdut cumpătul și să-i spun că dacă simți nevoia să testezi o prietenie, atunci trebuie să-ți muți gândul de la ea- NU E PRIETENIE.
Nu ai nevoie să îți supui prietenii unor teste pentru a vedea care este cel real și cel fals. Viața va avea grijă să facă asta pentru tine din plin. În clipa în care simți că e necesar să verifici o relație, ar fi bine să-ți iei tălpășița fiindcă nu ai investit destul de mult, încât să fi creat deja un climat de încredere, nu i-ai cunoscut pe cei cărora vrei să le dai o ,,teză.
M-aș bucura să fie doar oameni buni și generoși pe lume, dar nu este așa. Asta nu înseamnă că pentru a ne putea apropia de cei din jur trebuie musai să-i supunem unei baterii de teste pentru a-i selecta corespunzător pe aceia care se potrivesc tiparului nostru de așteptări.
Nici tipare de așteptări nu e bine să avem fiindcă vom rata toate surprizele pe care viața ni le-ar putea oferi. Multe vor fi din cele neplăcute, prieteni de 25 de ani care brusc secționează canalul de comunicare simțindu-se ofensați tocmai când nu intenționai să ofensezi- o dovadă în plus a cât de puțin vă cunoșteați în realitate și cât de multe iluzii ați alimentat în tot atât de numeroși ani de tovărășie-dar sunt și foarte multe din cele plăcute, cărora trebuie doar să le dai o șansă.
Eu una nu dau teste decât la școală. De restul se ocupă mecanica tainică a universului și ținând cont de numeroșii oameni interesanți, deștepți și inimoși pe care mi-i tot scoate în cale de la o vreme, ce-i drept, mai ales virtual, tind să cred că universul complotează în favoarea mea.
Ce pot să fac? Am început să fiu an optimistic bitch. 
 

Avem Glandă. Ce facem cu ea?

Avem glandă. Ce facem cu ea?

Spre sfârşitul tezei de astăzi, Andreea, o fetiţă oleacă mai înaltă ca un copil de grădiniţă, mi-a şoptit din prima bancă unde stătea că ar trebui să scot o carte cu postările mele de pe blog care-i plac mult de tot.  ,,Trebuie neapărat să mai scrieţi”, mi-a spus ea, ,,eu vă citesc ca pe o carte de proză contemporană.”

Nu mă înţelegeţi aiurea, nu mă cred vreun scriitor doar fiindcă o elevă inimoasă mi-a spus că-mi citeşte postările, dar ceva în sufletul meu mic şi negru s-a încălzit un pic de la căldura ei sinceră şi inocentă. Aşa sunt unii adolescenţi- calzi, încă neatinşi de ipocrizia noastră adultă, grăsana noastră prefăcătorie pe care ne-o justificăm în fel şi chip- ,,avem glanda minciunii” ce s-o mai dăm după deget.

Mă gândesc la Pitic şi când citesc despre bucuria celor care au depus ieri la Parlament cele 3 milioane de semnături în favoarea propunerii de modificare a Constituţiei, dorindu-şi stipularea clară a condiţiilor în care două persoane se pot căsători, mai exact doar dacă au sexuri/sexe/secse diferite, deşi nimeni nu a cerut până acum legiferarea căsătoriilor gay sau alte asemenea fantasmagorii; şi totul în numele moralei creştine pe care şi-o doresc apărată cu orice chip. Nu mă gândesc la Andreea Pitic pentru că ea ar fi vreo homofobă;  dimpotrivă, o fac pentru că e neatinsă de jegul cotidian.

Eu nu merg la biserică prea des că nu-mi plac deloc locurile strâmte şi nici după lemn nu mă omor, dar încerc să trăiesc fără să fac prea mult rău, după cum îmi dictează educaţia şi mintea. Când mi s-a îngăduit să am copii, i-am adus pe lume, când nu, m-am căit, nu mi-am deschis uşa casei multora, că aşa e stilul meu, dar a sufletului  a fost mereu deschisă şi prin ea au tot intrat sumedenie de oameni de-a lungul anilor, iar unii au rămas acolo, poate fiindcă le era cald şi bine sau doar fiindcă era întuneric-sufletul meu e micuţ şi negru (sigur vă amintiţi asta).

Unii dintre cei care au pătruns în inima mea nu au fost tocmai ,,drepţi”, mai exact au fost fix ,,invers” şi am ştiut-o din prima clipă sau poate doar dintr-a doua, în cazul unora dintre ei. I-am văzut ani de zile străduindu-se să ascundă evidenţa,  uneori evitând orice discuţie legată de subiect, ferindu-se de ,,lemn şi spaţiile mici” unde de fiecare dată i-ar fi aşteptat cineva să le dea cu un şomoiog de busuioc pe la subţiori să iasă demonii ăi mai graşi din ei.

Unii dintre aceşti elevi erau excepţional de creativi; desenau foarte bine, pictau, scriau poezii sau numai eseuri, se implicau în activităţi de tot felul, de la proiecte teatrale la filmulete, ateliere sau banale lecţii. Majoritatea erau singuratici aproape fără scăpare, incapabili să relaţioneze cu proprii colegi, mai mult ca sigur de teamă, dar şi pentru că în căutarea de sine descoperiseră şi alte valori culturale străine celorlalţi.

Între singurătate şi deprimare nu era de cele mai multe ori decât un pas pe care l-au şi făcut o parte dintre ei  izolându-se în lumile alternative ale realităţii virtuale a jocurilor de calculator în care nimeni nu te judecă sau nu-ţi cere să-ţi demonstrezi nici sexualitatea, nici loialitatea faţă de vreun grup.

Recunosc ruşinată că nu am ştiut ce să fac pentru ei altceva decât să tac, să distrag atenţia celorlalţi atunci când dădeau năvală prea tare în vieţile lor sau să-i las în pace dacă asta îmi spuneau să fac nebăgându-mă în seamă.

Tocmai fiindcă îi cunosc de când aveau 15 ani, mi-ar plăcea să-i ştiu fericiţi alături de partenerii lor, oricare vor fi aceştia. Nu cred că are cineva dreptul să-i judece pentru opţiunile lor, mai ales că sunt cât se poate de intime şi nu aduc nicio atingere modului de viaţă al celor ,,drepţi”.

Aş vrea să ştiu că se pot plimba de mână cu cei iubiţi la fel de liber cum o poate face fiul meu, că pot fi protejaţi de lege în aceeaşi măsură în care suntem noi, că nu riscă să fie batjocoriţi, insultaţi sau agresaţi doar fiindcă sunt diferiţi.

Biserica îi condamnă pe cei ca ei considerându-i nişte păcătoşi, ticăloşii care distrug fibra morală a acestui popor creştin, în timp ce societatea le refuză dreptul la normalitate şi nu doreşte să le recunoască dreptul la parteneriat civil.

Acelora dintre voi care nu înţelegeţi ce este un parteneriat civil vă explic varianta scurtă: doi oameni se iubesc, nu vor să se căsătorească, dar trăiesc o viaţă împreună, împart bune şi rele, economisesc împreună, iau o casă şi o maşină, artă sau bijuterii, lucruri, iar într-o zi unul dintre ei este lovit de o maşină şi lăsat în moarte cerebrală; dacă au parteneriat civil, supravieţuitorul poate decide dacă şi cât este menţinut celălalt în viaţă, dacă organele lui pot fi donate, dacă este operat sau nu, şamd, iar în eventualitatea unui deces, toate cele achiziţionate de cei doi parteneri pot fi moştenite de către cel care a supravieţuit, exact ca într-o căsătorie, iar asta, dragii mei, este numai bun-simţ şi normalitate.

Parteneriatul civil nu este căsătorie, nu dă dreptul de adopţie, nu violează legile firii şi nu afectează morala nimănui, este doar un gest de umanitate într-o lume anormală care abuzează tot mai mult de umanitate.

3 milioane de români se bucură acum teribil că au strâns tot atâtea semnături împotriva unor semeni care au şi aşa o viaţă mai complicată decât a lor. Sper ca nici măcar unul dintre elevii sau cunoscuţii mei să nu se numere printre ei pentru că nu homosexualii şi lesbienele au dus ţara asta de râpă,ci pioşii noştri politicieni cu complicitatea noastră, votatorii de serviciu de 26 de ani.

Da, votatorii care urlă şi acum ori de câte ori Şerban Huidu îndrăzneşte să comenteze  ceva pe FB reamintindu-i că s-a făcut vinovat de moartea a 3 oameni,  laudă pioşenia parşivă a politicienilor, ,,vicleni copii de casă” ai curvei maxime, politichia românească, admiră felul descurcăreţ de a fi al tuturor celor care pe care ei îi promovează prin vot în fruntea bucatelor din care fură fără pic de ruşine, pentru ca tot votacii de serviciu să se mire ipocrit de cât de mult fură cei pe care i-au dorit la butoanele maşinăriei complicate a statului.

Poate că într-adevăr Huidu a scăpat prea uşor, poate că homosexualii nu sunt tocmai exemple de morală, n-aveţi decât să credeţi asta, dar nu uitaţi că nu datorită lor spitalele sunt mizerabile şi colcăie de infecţii, nu ei au furat banii de autostrăzi sau şcoli, nu ei sunt cauza pentru care pensionarii arată înspăimântător de săraci, înrăiţi şi urâţi, nu de teama sexului anal fug tinerii din ţară pe capete şi nici vreun atac al lesbienelor nebune nu e responsabil pentru moartea atâtora oameni tineri  în coşciugul de la ,,Colectiv”.

Andreea Pitic, dacă mă citeşti acum, dă mai departe vorbele mele să am ,,rici” când vă spun că numai bunătatea şi acceptarea diferenţelor  vă  va face fericiţi, fiindcă nicio fericire nu poate rezista construită pe tristeţea şi mizeria altora.

Nu credeţi în spaţiile mici, păşiţi în cele largi, generoase, cu încredere că lumea se schimbă cu voi, prin voi, indiferent cât de altfel sunteţi; cu speranţa că dacă voi nu vă băgaţi nasurile în dormitoarele altora, poate şi ale voastre vor fi lăsate în pace. V-ar plăcea asta, nu-i aşa?

Nu vreau elevi muți!

Nu vreau elevi muţi!

,,Vă simțiți împlinită?”, mă întreabă la sfârșitul unei ore de dirigenție o elevă din clasa mea de a X-a. M-am trezit răspunzând fără echivoc sau ezitare - ,,NU”. ,,Cum așa, doamnă? De ce nu vă simțiți împlinită?” revine un alt elev în liniștea suspectă care se așternuse. ,,Fiindcă am tăcut prea mult.”

Am tăcut de frică, am tăcut că era mai ușor să nu vorbesc, de teama de eșec sau penibil, fiindcă așa m-a învățat mama că e mai bine, pentru că am crezut că nu am nimic interesant de spus și chiar dacă aș găsi vreun subiect vag excitant, oricum nimănui nu i-ar păsa de ce opinie aş avea eu, pentru că sunt femeie iar femeile rareori au o voce care să merite să fie ascultată, nu-i aşa, pentru că liniștea în care milioane de cuvinte s-au izbit unele de altele până la uitarea lor totală m-a ajutat să înţeleg mai ales ce NU vreau să fac.

Am vrut să le spun că așa am crescut, tăcând, dar nu am fost sigură că ar înțelege cum e. Au șaisprezece ani, spun tot ce le dă prin gând în prezența mea, căci nu le cenzurez decât vocabularul prea colorat, se ceartă, mă contrazic pe mine sau se contrazic între ei, țipă uneori cînd li se pare că nu se fac destul de bine auziți, își scot limba unul altuia, mai la figurat, mai la propriu, înfruntă părinții, adesea profesorii, întreabă direct, izbesc vorbele de ceilalți fără rețineri, nu tac nici de-al dracului.

Eu, pe de altă parte, îi privesc minunată: cât curaj au! Mi-ar fi plăcut să am tupeul lui Alin; uscat blană, negricios, viguros cum doar în adolescență poți fi, are mereu ceva de comentat. Râde sănătos cu toți dinții lui perfect aliniați și chipul de băiat frumos care promite să devină un bărbat de mare angajament, face glume pe seama originii lui țigănești, răspunde cu inteligență întrebărilor, este lipsit de inhibiții, îndrăzneț și vesel. Ce știe Alin despre muțenie? El s-a născut liber și e bine că e așa.

Mie mi s-a spus mereu în copilărie că vorbesc prea mult. Mi s-a spus atât de insistent asta, încât după o vreme nu am mai vorbit decât foarte puțin, doar foarte puținor. Copiii de pe vremea mea nu aveau ce rosti, nici ce să caute în sufragerie când veneau musafiri, acolo era lumea oamenilor mari din care prostănacii mici nu aveau cum să facă parte. Ei erau exilați în dormitoare, unde se jucau pe mutește ca să nu deranjeze adulții sau, mai rău, să facă de rușine părinții, mâncau marginea de la prăjituri pentru că mijlocul se servea pe platouri delicate de porțelan oaspeților și doar dacă mai rămânea ceva, puteau și ei să se înfrupte din partea cea mai bună a ,,tratației”, nu beau apă ca nătărăii, ca să nu facă broaște în burtă, și erau chemați din cînd în când să recite poezii lungi ori să danseze, ca niște mici maimuțele care aduceau mândrie familiei prin prestațiile lor artistice și școlare.

,,Să nu mă faci de rușine”, este replica pe care o asociez cu mama cel mai des. Rușinea era cel mai de temut dușman al generației mele. Era de rușine să mergi lălâi pe stradă cu uniforma deranjată, să țopăi bezmetic, să vorbești în gura mare, să râzi ca nătângul cu gura până la urechi, să iei sub 8 la test sau să nu urci pe podiumul de premiere la sfârșitul anului școlar, când întregul oraș se aduna în sala mare a Clubului orașului Moreni să vadă care dintre copii poartă coroniță de premiant și care rămâne pe dinafară spre oroarea familiei.

Sub o formă sau alta rușinea era omniprezentă. Rușinos era să te vadă vecina pupându-te pe stradă, să te cheme cu părinții la școală fiindcă nu ai fost la ora de sport, chiar dacă erai scutit de educație fizică, să nu faci Politehnica, să porți haine mai largi sau să visezi cu ochii deschiși într-o lume brutal de reală în care nimeni nu avea timp să fantazeze.

Elevii mei nu înțeleg rușinea la fel. De ce nu și-ar exprima revolta față de profesorii care nu pricep că intereselor lor sunt atât de diferite de cele ale generațiilor anterioare, încât încercările de a-i mai aborda cu aceleași scheme teoretice, fade și lipsite de permeabilitate sunt sortite unui eșec lamentabil? ,,Ce-i așa rușinos în ce spun eu”, m-ar întreba Răzvan. El e practic, ancorat adânc în realitate, lipsit de subtilități inutile. Când colegii lui au insistat să vină în excursie, a știut să spună răspicat că are alte priorități legate de pasiunea lui, ciclismul, și că are nevoie de bani pentru ceea ce contează pentru el cu adevărat, iar eu admir hotărârea aceasta care pe viitor îl va ajuta să își stabilească prioritățile, să își urmărească țintele, planificând, economisind, muncind.

Noi nu am știut să spunem NU. Prea ocupați să nu ne facem familiile de rușine, să ne comportăm corespunzător, să împlinim așteptările altora am spus de multe ori DA, chiar și atunci când asta a presupus să validăm valori în care nu doar că nu ne găseam identitatea, ba chiar ne mutilam spiritele.

Cînd eram de vârsta elevilor mei, am încercat să sugerez familiei că mi-aș dori să mă îndrept spre filologie. Sora mea, cea mai înaltă instanță morală din viața mea de atunci după mama, lucru firesc având în vedere că era cu 12 ani mai mare ca mine și practic mă crescuse, a bătut cu palma în masă și a spus ritos: ,,În casa asta nu va fi niciodată un profesor de română!”

Chiar așa: eram nebună? Numai cineva smintit putea gândi că poți să trăiești predând româna. Posturile de profesori erau blocate la oraș, mi s-a spus, repartițiile erau aproape exclusiv la țară unde regimul ceaușist se aștepta ca și profesorul să dea cote de ouă, lapte, lână, ovine și porcine sau mai știu eu ce altceva, să predea șase zile, iar duminica să meargă la cules de cartofi, porumb sau la păscut cu vitele. Era total prostesc, lipsit de viitor, dar, mai presus de orice, ruşinos, era EŞECUL. Nu pentru asta se străduise mama să crească trei copii şi ţinuse deja doi dintre ei la facultate; ce fraţii mei făcuseră ce le plăcuse? Nu, făcuseră ce se putea şi iată că nu le mergea tocmai rău.

Însă eu tot am eşuat spectaculos, chiar am eşuat timp de trei ani să ating perfecţiunea inginerească; am cunoscut toată gama de sentimente în acest timp, de la ruşinea nesfârşită care mă făcea să nu mai vreau să ies din casă, la indiferenţa mimată sau reală, o frică aproape tangibilă să rostesc NU MAI VREAU.

Tineri, supli, răi ca toţi adolescenţii, elevii mei au ,,tupeu”. NU este cuvântul care îi defineşte. Nu mai dau o ceapă degerată pe şcoală fiindcă, de multe ori, nu le oferă nimic din ceea ce îşi doresc, nu mai respectă bătrânii pentru că bătrânii înşişi sunt adeseori plini de o viscerală ură faţă de tineri, iar ei o simt şi nu fac altceva decât să răspundă cu aceiaşi monedă calpă, nu mai vor să muncească, doar ştiu prea bine de la părinţi că munca nu te face fericit, ci numai obosit, nu mai vor să facă teme pentru că ştiu ei prea bine că doar cine trebuie ajunge în fruntea bucatelor, în timp ce ăla care şi-a rupt coatele tocind buchea cărţii trăieşte de azi pe mâine, aşa ca pârliţii de profesori care poartă aceleaşi ciubote de ani de zile, nu vor multinaţionale în care să fie sclavii unui salariu, nu ştiu ce vor, dar nu acceptă nici ei eşecul.

În ciuda tupeului lor fenomenal, ,,Copacul fricii” lor, un exerciţiu de descoperire şi comunicare la dirigenţie, este tragic de asemănător cu al meu, cu al oricărui adult. În el atârnă singurătatea mai presus de orice, pierderea identităţii sau familiei, a libertăţii de a se exprima în voie, chiar dacă nouă forma lor de exprimare ni se pare dramatic de nepotrivită, aşa cum i se părea familiei mele alegerea filologiei, distanţa de prieteni, de cei dragi, groaza de eşec, oroarea de penibil, teroarea de a depinde de ajutorul părinţilor, mai rău, aceea de a nu îi putea ajuta ei pe părinţi când aceştia vor îmbătrâni; pe o cracă a acestui copac metaforic pluteşte deasupra capetelor celor mai mulţi dintre ei frica de bătrâneţe şi neputinţă, de scutecele purtate de paralitici, de boală, de moarte.

Cu toată insurgenţa lor, copiii noştri ascund, cum o facem unii dintre noi şi acum, aceleaşi emoţii uriaşe sau drame neştiute. Pentru că nu mestecau bine pe măsele, unii dintre ei au fost bătuţi de rudele care i-au crescut după divorţul părinţilor, că doar bataia e ruptă din Rai, au fost nevoiţi la 9 ani să înveţe să-şi spele hainele, să încropească o mâncare sau să calce rufele, au fost părăsiţi de taţi, cărora prea puţin le-a păsat de ei sau de mame care au căutat de muncă în alte ţări şi nu s-au mai întors, au părinţi vârstnici care trăiesc sub ameninţarea bătrâneţii şi/sau bolii, au vise mari, bani puţini sau deloc, sunt însinguraţi sau speriaţi că ar putea rămâne singuri şi se tem că vor ajunge să accepte cu amărăciune compromisuri, orice numai ca să nu-i înstrăineze pe ceilalţi de ei.

Copiii nu tac, doar noi nu mai ştim să-i ascultăm, să plângem cu ei sau pentru ei, dar mai ales să luptăm pentru ei. Vocile lor, atât de obraznice, nu-i aşa, nu au forţa să penetreze zidul cu care ne-am înconjurat spunându-ne că ştim mai bine ce le trebuie, cum şi pentru noi au fost mereu alţii care au luat decizii, insurgenţa lor ne calcă pe nervii şi aşa întinşi la maxim de realitatea tot mai nemulţumitoare, labirintul lor de incertitudini ni se pare ridicol prin comparaţie cu cel căruia trebuie să-i facem noi faţă.

Dar vocile lor abia acum încep să prindă putere; ca cele ale unor puberi, ele sună deseori spart, piţigăiat până la ridicol, o înfiorătoare cacofonie de care mult am mai vrea să putem scăpa odată. Important este să le spunem să nu tacă.

Tăcerea ucide spiritul, îneacă energia, muţenia sluţeşte şi ucide creativitatea, cultivă neîncrederea, dă frâu liber numai lacrimilor, iar compromisurile nu vor întârzia să apară, mai apoi să curgă gârlă. În umbra liniştii se înalţă ciupercile nebune ale lipsei de stimă de sine, mătrăguna otrăvitoare a ezitării, valeriana, prostesc dăruitoare de falsă împăcare cu jumătăţile de măsură datorită căreia trenurile trec doar prin staţia ta, dar nu se opresc, fiindcă tu eşti numai un cătun în care nu se întâmplă niciodată nimic.

În tăcere nu găseşti împlinirea, iar eu nu am putut să-mi mint elevii şi nici pe mine nu mai pot. Vocea mea, atâta câtă este, recent descoperită, nesigură, bâjbâită, vine şi dinspre ei pentru ca lor să nu le fie frică, să nu aleagă căldura moale a liniştii, pentru ca ei să răzbată prin zgomotul cotidian, ei să ajungă şi la voi. Îşi datorează lor asta. Noi le-o datorăm lor.

Despre invatamint, ca despre morti, numai de bine!

Nu-i prima data cind ma apuc de scris doar dintr-un impuls de moment, coborit electric de-alungul coloanei mele vertebrale, in urma unor experiente de, cu si la scoala, dar de data asta parca electricitatea implsului m-a taiat in doua.
M-am dus intr-o doara la liceu astazi sa caut o hirtoaga de negasit de catre secretariat (poate si pentru ca inspectorul care trebuia sa o emita nu se gasea in tara in perioada in care trebuia sa semneze aceasta hirtie) si sunt abordata de catre director pe ton maxim de serios in legatura cu un copil ,,special". In sala in care se desfasurau inscrierile in clasa a IX-a si cele la testul de engleza intensiv, mi se indica un scaun de pe care priveste in gol o fetita oarba, iar drept in fata mea imi este indicata si mama care imi spune senina ca fata va participa la testarea de intensiv engleza si-i va scrie cineva raspunsurile pe care ea le va dicta dupa ce i se vor citi exercitiile.
Fetita isi rostogoleste mai departe ochii in toate partile in timpul acestei discutii intr-un fel care nu putea sa treaca neobservat, complet fara reactie si fara expresie pe chip, ca si cum nu despre ea ar fi fost vorba. Directoarea ma intreaba insistent cum sa procedam si cui cred eu ca ar trebui sa-i dam aceasta insarcinare, asa ca pina la urma cedez si aproape strig: ,,Cuiva care nu stie engleza! Adica oricine numai unui prof de engleza nu!"
Am aruncat involuntar o privire spre copila oarba de pe scaun; ochisorii ei continuau sa se zbata frenetic in toate partile, moi si morti, dar fascinanti totusi in zbaterea lor inutila:este primul orb pe care il vad fara ochelari si cautarea aceea inutila, tragica in sine, m-a uluit.
Nu mai putin uluita am fost de mama care mi-a spus cu seninatate ca fata a mai studiat engleza si in scoala; este evident ca mama nu are habar despre cerintele unei clase de engleza intensiv si ca nici ca i-ar pasa de asta, caci i-a spus ei un medic sa-si integreze fata.
Despre integrarea in sistem: INTEGRAREA COPIILOR CU DEFICIENTE E IMPOSIBILA! Nici sistemul nu e pregatit, nici familia nu e pregatita pentru procesul acesta, iar eu sunt chiar ultimul om gata de schimbare.
Sistemul nu este apt sa se adapteze nici macar elevului exceptional, ale carui nevoi intelectuale complet ignorate de o scoala incremenita in studiul cratimei si al epitetului cromatic, al numelor capitalelor lumii,al chimiei fara laborator si fizicii fara experiment fizic, cu atit mai putin este sistemul obisnuit capabil sa vina in intimpinarea nevoilor unui copil nevazator. De la culoarele inguste, bancile incomode, toaletele insuficiente si pina la manuale, totul lucreaza impotriva acestui copil. Si tot impotriva lui vor lucra si profesorii; incapabili sa se adapteze unei lumi in schimbare, marea majoritate a profesorilor isi fac meseria dezabuzati si cinici, nemultumiti de sistemul care-i tradeaza, de ei insisi, de permanentele modificari ale legii, de parintii absenti sau de cei aberanti, de elevii tot mai straini de ideea de invatat.
Acelasi sistemul il forteaza pe profesor sa foloseasca unul dintre manualele aflate pe lista de manuale aprobate de minister (la engleza este aceeasi de 10 ani chiar daca o mare parte dintre manuale nu corespund programelor) care sunt menite celor care nu au niciun handicap vizual; ele presupun citirea de texte, comentarea de imagini, vizualizarea unor scheme, grafice, tabele de date etc si acelasi lucru se intimpla si cu auxiliarele aflate la indemina elevului si profesorului. Intr-un cuvint: SISTEMUL ESTE GINDIT SA FUNCTIONEZE PENTRU COPII DEZVOLTATI (MACAR) FIZIC NORMAL.
Profesorul, bun sau rau/prost, face 3-4-5 ani de pregatire pentru un anume tip de contact cu elevul; isi gindeste si stabileste strategii, elaboreza teste, face planuri de lectie, alcatuieste portofolii sau teme de evaluare - eu una asa fac- pornind de la premisa ca cel putin fizic elevul va face fata provocarii. Niciun profesor pe care il stiu eu nu este pregatit sa predea unui orb, sa-l evalueze, ba chiar sa interactioneze cu un orb, iar eu nu sunt o exceptie.
Da, ma curenteaza ideea de a preda acestei fetite nu doar fiindca ar trebui sa invat cum sa o fac,ci fiindca sistemul ma forteaza sa o fac, iar pe ea si pe ceilalti elevi care-i vor fi colegi ii condamna la un act educational de mai proasta calitate. Toata pregatirea mea din timpul celor 5 ani de facultate si toata educatia ulterioara s-au construit pe premiza normalitatii fizice -vedere/auz/uzul miinilor -ceea ce ma lasa total nepregatita in fata acestei situatii.
Sistemului nu-i pasa ca eu nu am pregatirea necesara, nu ma intreaba daca vreau sau pot sa-i predau acestui copil, nu vrea sa stie ca daca as fi vrut sa le predau orbilor, as fi facut cursuri de specialitate si as fi invatat metode si strategii didactice pentru orbi, sistemul stie sa INTEGREZE.
Dar ceilalti elevi, cei care vad, sunt oare apti de o schimbare de asemenea proportii? Cum le raspunde sistemul acelora care vor dori si ei sa scrie pe laptop notite, sa nu mai dea teste scrise, sa fie evaluati doar oral etc? Ce face sistemul de stat pentru ceilalti 30 de elevi din clasa cind profesorul trebuie sa lucreze separat (si desigur asta consuma timp mult) cu cel orb care nu poate folosi niciunul dintre materialele celorlalti? Dar pentru cel orb caruia nu-i ofera de fapt decit o MINCIUNA?
Ati crezut poate ca este drept si cinstit ca si elevul cu deficiente sa fie integrat? Gresit. Sistemul de stat il minte si pe el si pe parintii lui ca-i ofera acelasi sanse; in realitate, elevul va fi nu doar atroce discriminat de colegii lui carora niciun profesor nu le va putea porunci ce si cum sa spuna sau faca in timpul pauzelor, dar si de profesorii care au o programa de parcurs si o vor parcurge cu sau fara cei care nu tin pasul.
Atita timp cit isi vor aduce copiii in sistemul de stat, necrutator, nedrept, sablonar si impermeabil, parintii pacaliti de medici si nu numai trebuie sa accepte aceasta minciuna si sa traiasca bine mersi cu ea. Copiii lor nu vor putea sa se integreze mai bine si nici nu vor deveni peste noapte normali, ci vor suferi atroce din cauza discriminarii - fie ea si pozitiva-, vor invata mult mai putin decit ar face-o cu profesori specializati, iar tensiunea pe care o induce in colectivele de elevi si profesori vor atrage energii negative de care nimeni nu are nevoie, ei poate mai putin ca altii.
In ceea ce ma priveste, marturisesc fara pic de rusine ca voi refuza sa predau la clasa in care se va gasi forver and ever, nu doar pentru ca nu sunt pregatita pentru o astfel de experienta, ci pentru ca nu vreau sa fiu.

DICTATURA COPIILOR

Nu stiu sigur cind a inceput, poate ca era deja in desfasurare cind am copilarit eu si fiindca la noi in casa nu se manifesta, nici nu mi-am dat seama de prezenta ei opresiva, dar acum imi este perfect clar: traim intr-o teribila Dictatura a copiilor.
Stiu, stiu, deja s-au ridicat vreo douazeci de sprincene si multi dintre voi ati mormait nemultumiti in baarba: sigur, la ce sa te astepti de la o profesoara, normal ca se simte opresata. Profesoara sau nu, eu una incep sa ma cutremur de oroarea acesteti tiranii pe care doar copiii cu cruzimea si intoleranta tipica virstei lor o pot exercita.
Si nu ma refer doar la indiferenta totala fata de educatie, indiferent de natura ei formala sau informala, explicabila altminteri prin fronda adolescentina si nesfirsita prostie a sistemului revolut in care se zbat si ei ca si noi. Ma refer la lipsa de empatie, la acel ,,A AVEA' care le domina existenta, la raceala cu care isi privesc parintii sau ura cu care-i abordeaza pe batrini, la setea de bani si dispretul fata de munca, toate cu radacini adinc infipte in sufletele lor pe care nimeni din familie nu s-a deranjat vreodata sa le cultive sau macar sa le mingiie.
Acasa sunt cumparati cu bani de niste parinti care de multe ori nu au suficient discernamint sa inteleaga cit de paguboasa este ingroparea sentimentului de vina si responsabilitate sub parale, aifoane, toale de firma si masini, cit de tragic esueaza ori de cite ori refuza sa-si asume responsabilitatea pentru esecul in educatia propriilor copii sub pretextul timpurilor schimbate si valorilor innoite ale lumii noi.
Sigur ca te gidila la orgoliu sa remarci cit de destept e copilul tau pe care l-a dus capul sa se imprieteneasca tocmai cu un copil bine crescut care spune ,,Multumesc", Ma scuzati", Saru' mina pentru masa" sau ,,Va rog frumos" - toate astea iti amintesc de propria ta copilarie, nu-i asa?- dar in nici un caz nu ai sa te apuci sa te intrebi de ce al tau nu spune asta si, mai ales, nu ai sa incepi sa-i pretinzi sa-si spele farfuria, sa duca gunoiul sau sa-si faca singur curat in camera sau sa multumeasca chiar si dupa masa nu doar atunci cind ai venit acasa incarcat de aipoade. Parinti surprinsi de buna crestere a altor copii, nostalgicii bunului simt niciodata nu au timp sau nu-si fac pentru a transmite aceste valori propriilor progenituri, dupa cum nu o fac nici bunicii depasiti de realitatile anilor recenti, altminteri apti sa intrebe retoric prin autobuze: Asa te-a invatat pe tine la scoala?
Nu la scoala inveti sa multumesti, sa saluti, sa respecti, sa te rusinezi, sa ajuti, sa-ti cunosti lungul nasului, ci ACASA, de la mama si tata, iar daca ai noroc, de la bunici. Raspunderea pentru aceste lucruri simple ne revine noua, PARINTILOR si nu trebuie sa ne extazieze cind intilnim astfel de copii, ei sunt doar NORMALI.
Acut constienti de iminenta si imanenta banilor, majoritatea parintilor abdica din pozitia lor de suverani ai familiei si devin robii propriilor copii pe care, nu-i asa?, nu-i mai poti atinge nici cu o floare, acasa sau la scoala. Nu-s eu un mare suporter al bataii, dar cind e cu masura, nici n-a omorit pe nimeni. Poveste:
Pavel, mititelul Bozierilor, a venit pe lume dupa ce nimeni nu mai spera in vreo minune; am avut insa parte de ea si minune a fost pentru ca era capos si afurisit, a vorbit incredibil de repede, de mult si de complex, dar a refuzat cu obstinatie sa faca la oala. Orice strategie am incercat a esuat, asa ca la aproape 3 ani facea special pe el si imi ridea in nas. Intr- o zi insa, m-a prins cu capsa pusa si dupa ce a comis-o cu intentie si mult pisat pe covorul din sufragerie, m-am napustit si i-am tras din zbor 3 papuci la curul lui rotunjor si inca ud. Nu a avut nevoie de mai mult si din acea clipa nu a mai facut niciodata pe el, nici macar noaptea. Daca ar fi dupa mine, oleaca de pedeapsa corporala nu face tocmai rau.
Cit despre scoala, ce sa mai spun; elevul crescut ca o buruiana fara pic de plivit ramine exact asta: o buruiana. Nu intelege de ce ar ciocani la usa clasei sau de ce nu ar intirzia - doar si profesorii intirzie, asta daca vin la ore-, de ce ar saluta profesorul sau si-ar cere scuze, de ce nu ar minca in ora daca ii e foame, de ce s-ar abtine sa ceara voie la buda, de ce nu ar vorbi la telefon daca tot are. Elevul priveste uimit profesorul care-i cere sa ia notite si aproape ca face un soc cind i se cere sa scrie tema la engleza; doar pina intr-a 9-a, nimeni nu i-a cerut asa ceva.
Ia sa indrazneasca proful sa tipe, ca-l inregistreaza, reclama, poate chiar si bate, ca acu' ii vin toti nervii in cap ce p...ma'sii mai vrea?...Nu sustin ca palma cea grea a lui Mimi Stoica (profa mea de romana din generala) era sfinta, dar nici tirania elevului nu este.
Una peste alta, trag o concluzie: traim intr-o lipsa generala de responsabilitate pe care o platim si vom continua sa o platim din greu sub jugul din ce in ce mai apasator al copiilor nostri deveniti tortionarii nostri. Multi dintre ei nu ezita sa pocneasca din bici pe spinarile aplecate ale parintilor, profesorilor, angajatorilor-carora le reproseaza lefurile prea mici, cu toate ca ei sunt total lipsiti de calificari- al asigurarilor sociale sau facultatilor.
Eu nu pot decit sa ma ingrijorez la gindul ca toti vor creste si ei insisi vor deveni parinti. Cit de amarnic le va fi atunci jugul...Dar cum il vor suporta oare?

46 and Counting

Am cintat in corul scolii ani de zile, inca de cind aveam 10 ani. De citeva ori pe saptamina mergeam la repetitii, ne asezam cuminti pe 3 voci sub bagheta maestrului Vladescu, mare iubitor de muzica, dar total lipsit de studii de specialitate; un autodidact si un unul dintre cei mai paionati oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc vreodata, in acelasi timp insa si un adevarat tiran.
Dar nu despre el vreau sa povestesc acum, ci despre mine. Asezata in primul rind la vocea a doua, cintam cit puteam de tare, ca sa poata ceilalti sa-mi urmeze vocea (zice-se ca a doua e mai greu de cintat decit prima sau a treia) si ma gindeam. Rageam ,,Noi in anul 2000" si faceam socoteala mereu, realizind cu o mirare vecina cu prostia ca voi avea 32 de ani in 2000. Chiar ca aveam sa nu mai fiu copil. Mi se parea un timp atit de indepartat, incit parea imposibil de imaginat si desi duceam vocea a doua mai departe cintind ,, Dar intr-o zi si noi..." nu puteam sa ma imaginez la 32, cu propriii mei copii, mergind la serviciu, cum facea mama, ducindu-ma la cumparaturi sau facind mincare.
Intre timp am implinit cei 32 de ani, in 2000, si, culmea, acum mi se pare ca exista o farima de adevar in acel vers timp ,, Voi sunteti niste eroi"; chiar erau un fel de eroi involuntari acei parinti care reuseau sa puna hrana pe masa in acele timpuri nefericite, sa rida pe intuneric dupa ce se lua lumina, sa povesteasca si sa mingiie, sa dramuiasca de la piine si ulei, pina la benzina.
2000 a ramas de ceva timp in urma si acum s-au facut 46. ,,La multi ani?" Stiu si eu, dragii mei? Nu-mi doriti multi, doriti-mi ,,buni". Doriti-mi sa mor in somn, fara sa stiu, sa fac atac de cord privind la cer, sa adorm si sa nu ma trezesc. Nu stiu daca vreau sa traiesc acesti multi ani caci mi-e frica de ei; si asa nu prea imi gasesc locul in toata nebunia asta actuala. Imi doresc sa traiesc suficient cit sa cresc nepoti, sa-i plimb in parc si sa pot sa le coc prajituri, sa-mi spuna mamaie, iar eu sa stiu cine sunt.
Mi-e frica sa traiesc mult, dar sa-l uit pe Nelu, sa nu mai stiu de ce l-am iubit sau, mai rau, cine e, sa uit cum aratau baietii mei cind erau mici sau sa nu-i mai cunosc deloc nici mari, sa nu o mai stiu pe sora mea si nimic din ceea ce ma leaga de ea, sa ma uit pe mine si sa ma scap pe mine, sa devin o povara si nu fiu constienta ca sunt, sa zac intr-un creier prizonier al propriei maladii.
Mi-e frica sa traiesc mult cu tuburi bagate in mine, cu oameni carora nu le inspir decit mila in jur.
Mi-e frica sa nu se duca Nelu primul si sa ma lase singura.
Una peste alta mi-e cam frica. Asa ca, dragilor, sigur ca va multumesc pentru ca nu ma uitati si imi doriti binele, dar iertati-ma daca va rog ca data viitoare sa-mi doriti sa fie doar buni si moartea usoara. Dupa ce ai trecut de jumatatea vietii, mi se pare normal sa-ti doresti asta.