De prin bucătăria mea

Dacă n-aş şti adevărul, aş crede că m-am născut în bucătărie, eventual pe un tocător sau chiar direct într-o oală, una mai mare, de 10 kile, d-aia de zacuscă sau de sarmale. Nu ştiu cum altfel să-mi explic de ce tocmai bucătăria a fost şi este centrul micii mele lumi.
Îmi place atât de mult, încât dacă aşa avea o casă pe pământ, bucătăria ar fi de fapt ODAIA, THE ROOM. Cea mai mare, cea mai luminoasă, plină ochi de tingiri de alamă spânzurate pe pereţi spre bună amintire a bunătăţilor ce se pot face în ele, de căni de lut şi străchini ciobite de folosire, de farfurii artizanale din toate colţurile lumii şi de oale râcâite pe fund de funingine, de alte ustensile aflate la îndemână spre grabnică folosire în caz de urgenţă. Dar cum stau la bloc, trebuie să mă mulţumesc şi cu cei câţiva metri pătraţi, prea puţin diferiţi de cei în care am crescut.
Da, nu m-oi fi născut pe tocător, dar sigur am crescut pe lângă el. Când se înapoia de la serviciu, mama întorcea un scaun de acela fără spetează cu picioarele în sus, îl aşeza peste un altul, improvizând astfel un scaun de copil în care punea o pernă, apoi un plod pe care barele pentru ţinut picioarele îl împiedicau să se arunce direct în cap; plodul eram eu.
Mama îmi vorbea într-una, cuvintele scurgându-se printre degetele ei în timp ce gătea, îmi cânta sau mă învăţa poezii, îmi povestea de pe la birou, convinsă că nu pricepeam nimic, şi chiar nu înţelegeam o iotă, dar îi ascultam vocea şi ronţăiam un morcov sau o ceapă în căldura intimă a acelui spaţiu pe care şi acum îl asociez cu binele absolut.
De ar mai trăi, Melania ar spune că e imposibil să-mi amintesc cum stăteam cu bulănelele grase bălăngănindu-se peste marginea scaunului improvizat, mâncând o ceapă mare ca un măr, cu lacrimile amestecându-mi-se în barbă cu resturile de ceapă care îmi mai curgeau din gură când încercam să vorbesc în timp ce ea toca răbdător minuscule cubuleţe de zarzavat ce aveau să ajungă în ciorbă; ar zâmbi condescendent şi ar spune că e o falsă amintire, că eram prea mică să reţin asta, însă totul există, spânzurat neverosimil de neuronii mei care se încăpăţâneză să păstreze imaginile vii, de parcă ar fi cu adevărat ale mele.
Poate de-asta nici nu m-am putut vreodată desprinde de spaţiul ăsta nici când am ajuns eu însămi mamă; în el au crescut copiii mei şi ai altora, pentru că bucătăria mea este şi spaţiul unde fac pregătiri.
De douăzeci de ani, timpuri continue şi perfecte, verbe modale şi subjonctive sintetice rămân captive între pereţi, peste ele se depun vorbiri indirecte sau derivări cu prefixe, teste Cambridge, IELTS-uri, aburi de sarmale sau prăjituri.
Mici fiind, băieţii mei zdroncăneau tacâmuri sau capace de crătiţi pe lângă mine în timp ce găteam, se jucau cu lingurile de lemn într-o hărmălaie pe care acum nu aş mai putea-o îndura, ronţăiau cotoare de varză, cartofi cruzi sau bucăţele de conopidă, trăgeau de cârpe şi lingeau castroanele în care pregăteam aluatul de prăjituri, cu nimic diferiţi de felul în care făcusem eu cu mulţi ani înaintea lor.
Tot aici, în timpul unei pregătiri, am observat privirea derutată a elevei mele care furişa din când în când câte-o ocheadă spre hol; m-am uitat şi eu şi am zărit luna plină a curicelului băiatului meu gonind dintr-o toaletă în cealaltă. Când am revenit la engleza noastră, ne-am trezit cu o bucată de hârtie igienică vârâtă între noi de o mâna mică de copil şi cu mutra lui radiind toată de fericire: ,,E căcat să ştii! E căcat! M-am şters singur. E bine?"
Aşezată la casa ei şi mamă de doi copii ea însăşi, Camelia îl întâlneşte şi acum pe Matei; mă sună de fiecare dată să-mi spună cât de mare e şi cum ei încă nu-i vine a crede că este acelaşi care i-a arătat popoul să inspecteze calitatea igienei lui personale.
Eu, la rândul meu, primesc vizitele foştilor elevi şi deşi vorbesc cu adulţii, în mintea mea stau aşezaţi lângă mine aceiaşi copii pe care i-am silit să înveţe concordanţa timpurilor şi cumplitele condiţionale cu toate formele lor.
Mi-i amintesc stând mai apatici sau mai vioi alături de mine şi scriind, râzând prin pauzele de lucru sau amărâţi când vieţile lor o lua razna, plângând uneori dacă se certau cu prietenii, nervoşi că nu le dădeau părinţii pace, atât de fericiţi că nu dădeau o ceapă degerată pe ce încercam eu să le predau sau, dimpotrivă, aşa necăjiţi că orice aş fi făcut nu reuşeam să le sparg zidul defensiv.
Elevii mei cred că în bucătăria mea se întâmplă deosebite fapte de vitejie gastronomică; mai deloc. Sunt doar eu răvăşind oale cu tocăniţe, borşuri şi chiftele pe care abia aştept să le pun în farfurii. Cui? Oricui cere mâncare: băieţii mei, elevi, chiar şi străini dacă îmi scriu pe Facebook.
Iubirea pentru mine trece prin stomacul celor pe care îi iubesc şi pentru care gătesc fiindcă îmi place vulnerabilitatea oamenilor aflaţi la masă, uniţi de foame, de gusturi, de pofte, de bucuria mâncării. Bucătăria devine astfel un spaţiu sacru în care diferenţele dintre oameni se şterg în învăluirea aromelor bucatelor, un loc al împăcării cu propriile nevoi, dar şi cu ceilalţi comeseni cu care măcar pe durata mesei trebuie să semnezi un armistiţiu, dacă pace tot nu vrei să faci.
În timp ce găteam astăzi, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut totuşi să am o fată. Eh, nu vă panicaţi că nu am intrat în anul morţii, tot băieţii îi voi prefera, dar cu o fată poate că aş fi împărţit această intimitate, aşa cum şi mama a împărţit căldura şi mirosurile bune ale bucătăriei cu mine. Poate ar fi stat aşezată lângă mine şi ar fi curăţat zarzavat, m-ar fi ascultat povestindu-i despre străbunică-sa Fiderica şi despre bunică-sa Melania, m-ar fi întrebat cum fac eu sosul de paste, ce pun în brioşe de miros aşa frumos, ar fi spălat vase alături de mine în timp ce mi-ar fi spus ce s-a mai întâmplat la şcoală sau ar fi venit şi ea cu vreo idee de bucătăreală pe care să o facem împreună. Poate.
Mâinile mele miros a ceapă şi leuştean acum. Prin taste, aroma de borş şi iuţeala de la chilli con carne se scurg către voi otrăvind eterul internetului prin care doar idei deştepte plutesc efemer de la o vreme. Eu rămân, simplă, să visez la bucătăria cu tingiri de alamă lustruite până la luciu de oglindă, poate şi un pat îngust cu scoarţe ţărăneşti într-un colţ, eu bătrână cu părul alb strâns bine în coc, făcând zarvă mare prin oale că-mi vin nepoţii în vacanţă şi e musai să aibă sarmale cu afumătură, un borş zdravăn, niscai prăjituri, dacă am destul timp şi o pâine şi...