Moreni, mure și țiței

 Copilăria mea miroase a țiței. Da, și acum la 30 de ani de când am plecat din Moreni,de câte ori mă gândesc la copilărie, simt mirosul greu al petrolului care țâșnea din pământul dealurilor între care era așezat micul meu oraș natal.
Nu era mare brânză de el, să vă spun drept; dacă nu s-ar fi găsit acolo petrol gârlă pe la începutul secolului XX, poate că nimeni nu ar fi știut vreodată de așezarea aia pitită între dealuri împădurite generos, cu pamântul mirosind între copaci a mușchi și frunze putrezinde. Dar așa, oriunde ai fi apucat-o, dădeai de capetele metalice ale sondelor albastre înclinându-se respectuos către solul din care, încă generos, mai tâșneau tone de țiței în fiecare zi.

Mie una mi-a plăcut mereu mirosul ăla și-mi mai plăcea culoarea negru-violaceu a lichidului gros care îneca  tot pământul de jur-împrejurul grațioaselor animale metalice aflate în permanentă prosternare în fața acelei bogății din care se construiseră cândva averi și orașul căruia toți îi eram locuitori. Inspiram mereu adânc în preajma sondelor și mă holbam fascinată la jocul curcubeelor reflectate în suprafața petrolului neînțelegând cum erau posibile nuanțele de verde, galben sau portocaliu în sosul acela mustind pretutindeni.
 Aceeași fascinație o exercitau și pilonii titanici prăbușiți în albia Cricovului, chiar lângă intrarea pe podul de piatră ce străbătea orașul ducând, unde altundeva, decât pe coama unui deal, Schela Mare (pe cine miră oare numele?). În anii 70, când treceam eu podul în drum spre grădiniță, petreceam minute în șir privind resturile de beton ale acelor uriașe ancore de sondă răsturnate în apa indiferentă a râului și mă întrebam cât fusese oare de mare acea construcție pe care o visam uneori pompând din țărână enorme coloane de petrol, cam ca într-o fotografie pe care o văzusem cândva pe peretele liceului unde învățau frații mei.

Casa mea? Parter, blocul din dreapta imaginii

Nu-i nicio mirare că stăteam la numărul 15 pe strada Petrolului. Cam pompos numită stradă, Petrolului era, în cel mai bun caz, o alee de 50 de metri, străjuită de două blocuri de 4 etaje, cu 3 scări fiecare, totul construit la începutul anilor 60. Noi stăteam la parter și asta mi-a prins tare bine o vreme.
Noi, adică mama și cei 3 copii ai ei, toți părăsiți de un tată care și-a dat seama pe când eu încă nu venisem pe lume că nu mai are chef să fie tată din nou, deși nu fusese prezent în mod deosebit nici în viața fraților mei. Nici nu îmi dădeam seama dacă mi-ar fi plăcut să am tată și nici nu-mi băteam prea mult capul cu asta, fiincă aveam eu destule cu care să mă frământ.
Uite un bun exemplu: cum să evadezi când ești închis în casă. De ce închis? Păi, dacă nu era creșă în Moreniul cel petrolist și nici rude nu ai, cum altfel să crești?
Mama m-a dat încolo și-ncoace, pe la familii mai curățele sau nu tocmai să mă-ngrijească cît era sor-mea la școală, după care sarcina era preluată de ea și de frati-miu; asta pînă pe la 4 ani, când nici familie la care să stau nu s-a mai găsit. Așa a început perioada închisului în casă.
Ce făceam eu cât timp eram lăsată singură acasă? De toate. Mă cățăram pe dulapuri, scormoneam cu îndârjire în toate sertarele, cutiile, șifonierele, cămările sau rafturile, mă împodobeam cu rochiile mamei pe care le târam regește după mine cu ,,trenele" lor lungi ca de prințesă, îmi puneam toate mărgelele, cerceii și brățările pe care le găseam prin casă, defilând apoi prin fața oglinzii ca o regină neștiută a ușilor închise.
Uneori mi se bloca ușa de baie și îmi petreceam ore încercând să găsesc soluții salvatoare pentru neprevăzutul căcuță care, ingenios, nu?, mă apuca mai abitir dacă nu aveam acces la toaletă. Așa am descoperit că pot să fac și într-o cratiță de bucate, apoi să împachetez frumos căcățelul pe care să-l arunc pe geam în tufele de trandafiri îngrijite cu religiozitate de administratorul blocului și spaima copiilor, dl. Georgescu, un bătrân de a cărui frică tremurau toți cei câteva sute de locuitori ale blocurilor de pe Petrolului. Ingrata misiune de a recupera căcăriciul i-a revenit soră-mii, după ce o seară întreagă mama s-a rugat unui Dumnezeu în care nu mai credea ca Georgescu să nu aibă chef să tundă tocmai trandafirii din dreptul nostru și să bage mâna direct în plăcinta azvîrlită de mine moț în vârful unei tufe galbene unde se vedea tronând trufaș în hârtia căcănie.
N-a durat mult până să descopăr că dacă mă întindeam bine, îmi puteam sprijini tălpile de marginea zidului și că pot așa părăsi ,,închisoarea" preț de cîteva ore. Ce făceam? Stăteam de multe ori în cur pe bordură și priveam lumea cum trecea pe lângă mine, respiram adâââncc, mă jucam cu gâze, țopăiam bezmetic prin iarba din jurul blocului cu alți copii de vârsta mea, ceaușeii care invadaseră spațiul meschin al blocurilor comuniste.
La ora 3 suna sirena de la schelă și știam că trebuia să fug din nou în casă, să mă curăț oarecum și să mă așez, icoană de cuminte, la geam prefăcându-mă că tânjesc după oleacă de joacă afară. Mi-a mers și asta ceva timp, până când a venit soră-mea odată mai devreme acasă și m-a surprins când o parte din curul meu dolofan nu reușise să treacă pe de-a-ntregul în altă dimensiune, aceea a geamului bucătăriei. În aceeași seară, la toate geamurile apartamentului nostru minuscul au apărut ivăre de metal pe care mama personal le răsucea dimineața cu bățul periei de păienjeni, închizându-mă de tot în casă pe din-afară.
Bine nu-mi era că nu mai puteam ieși, dar nici lor când se întorceau acasă și găseau geamurile acoperite de scuipat; nu mai știu dacă de răzbunare sau doar de plictiseală, poate chiar un pic din ambele, dar una dintre preocupările mele de seamă, după ce răscoleam cu îndârjire toate sertarele și dulapurile, era să scuip nesfârșite râuri de salivă pe geamuri, până ce devenea aprope imposibil de privit afară.
Norocul cel mare a fost că am făcut, în sfârșit, 5 ani și am scăpat din strânsoarea casei; eram la grădiniță. Pe drumul spre casa în care autoritățile, excedate de numărul de decreței, improvizaseră încă o grădiniță găseam fascinante goluri în grilajul podului prin care mă puteam holba minute în șir la apa repede a Cricovului, spânzurată într-un echilibru precar de barele nesigure ale grilajului încă întreg; mai încolo mă puteam tăvăli prin iarbă în micul parc ce mărginea drumul primăvara, iar iarna, așezată pe tabla ghiozdănelui storcit sub mine, mă dădeam pe zăpadă până când îmi îngheța curul și bulanele abia învelite în dresul gros de bumbac; tot pe aceeași cale găsisem câțiva corcoduși în care puteam să mă cațăr în voie, fără ca cineva s-o strige pe mama-,,Madam Chicoș, iar e Lăcrămioara cocoțată în copaci."
Ca un bonus, la grădiniță natura mea voluntară avea voie să facă ce voia mușchii ei mici; făcea, de exemplu, curat, învăța poeziile tuturor copiilor și le zicea înaintea lor, spunea roluri sau poveștile deja aflate de la mama, care-mi citea-eram un boss, fiindcă numai mama mea citea seara, alte mame nu-, ba chiar puteam să și bat pe oricine voiam, ceea ce și făceam.
Nici măcar atunci când, într-un elan muncitoresc, i-am spart nasul unui coleg care călcase în gunoiul măturat de mine cu grijă nu am pățit nimic-tovarășa mă adora, ce să mai; mi-l amintesc pe bietul băiat cu nasul lui frânt, borșul încă șiroindu-i pe bărbie și lacrimile în ochi muștruluit zdravăn și de tovarășa care-i reproșa că a stricat curățenia făcută de Lăcrămioara.
Ce mai încoace și-ncolo, povestea copilăriei mele este marcată de violențe. Nu am luat niciodată bătaie, dar am fost o mare smardoaică. Știți copiii ăia pe care nu stau niciodată hainele cum trebuie? Atunci deja știți cum arătam eu.
Șorțulețul meu era veșnic desfăcut din pricina vreunei încăierări și nici pantofii nu arătau mai bine fiindcă trebuia să dau cu piciorul în fiece piatră îmi ieșea în cale. Părul, pe care mama petrecea ore să-l pieptene -și tare grea mână avea biată mama- nu stătea în cumplitele funde apretate și călcate cu religiozitate decât până la colțul blocului unde, dacă aveam noroc, se găsea vreun băiat cu care să merg spre școală în fugă, de preferat bătându-ne zdravăn, nu de dușmănie, ci așa...de plăcere; dresul alb cu care părăseam casa rareori ajungea înapoi altfel decît verde de la vreo smardoială pe iarba din curtea școlii sau maro de la vreo căzătură spectaculoasă din vreun copac în care ajunsesem să caut niscai fructe sau doar să mă cocoț ca o maimuță.
Zău că era frumos la școală; în timpul orelor era mereu ceva de învățat, iar în pauze, era imposibil să nu găsești pe cineva cu care să te încaieri. Mie de-aia mi-a plăcut foarte mult să fiu elevă. Dar și mai mult îmi plăceau vacanțele.
Vara, în căldura năucitoare simțeam fructele cocându-se. Începea hoinăreala pe dealuri, prin livezi neîngrădite, pe poteci pe care, asemeni tuturor copiilor crescuți în Moreni, le învățasem de mică. Străbăteam fânețe cu greieri scandalagii puși pe ceartă cu lăcustele uriașe ce țopăiau printre bururieni, mă împodobeam cu coronițe din margarete și cicoare, îmi umflam burta cu prune acre, necoapte, în care anticipam gustul cald al toamnei, creșteam și descreșteam în iarba cosită sau lăsată să urce de nebună spre cer și căutam rugii de mure să văd dacă sunt gata de cules.
Nicăieri nu creșteau copacii mai înalți, iarba mai deasă și murele mai mari ca lângă sonde. Grase și dese se înșirau murele pe tijele pline de țepi ale rugilor care se înălțau de un stat de om lângă batalele de țiței. Trebuia să te ferești, în egală măsură, de țepii lor afurisiți și de băltocile de petrol cu mirosul greu în căldura sfârșitului de vară, dar merita orice efort pentru că erau mai negre, mai mustinde de zeamă, de parcă spărgeai chiar cocoloașe de țiței pe gerul gurii; și când o făceai, o explozie de arome de năpădea până în străfundurile gâtlejului, ale stomacului, ale ființei.
Cel puțin așa era pentru mine. Niciodată vreo mură nu a mai avut același gust ca al acelora culese de mine pe marginea bălților de țiței din Moreniul copilăriei mele. Acoperite de praful verii, înecate în mirosul de petrol, mai negre ca însuși veninul pământului care le hrănea, murele acelea a căror culoare îți pătrundea în piele de nicio sare de lamâie n-o mai scotea cu zilele, rămân simbolul Lăcrămioarei care am fost.