Înălţarea neaoşă cu bătaie

Că bătaia e forţa motrice a naţiunii noastre nu mai miră pe nimeni. Nu pe cei de vârsta mea cu siguranţă, fiindcă fie am luat noi înşine bătaie ca măgaru'-n pantă, fie că am fost martorii ei, bătaia a fost omniprezentă în viaţa noastră.
M-a bătut mama când eram mică? Şi-ncă cum. Metodic, fără remuşcare, ca să mă facă om, credea ea, din neputinţă, ştiu eu acum. Mai sălbatice sau doar ,,moţăieli", poate de-aia am şi urât părul lung pe care m-a forţat să-l port toată copilăria, bătăile nu au lipsit, dar nici nu şi-au atins scopul- am rămas ,,haştegrebelă/#rebel", cum îmi tot spune Cristina, fata mea de la o altă mamă. Aşa că nu prea le văd acum alt rost decât acela de a oferi bătăuşului o scurtă descărcare de nervi, care nu rezolvă problemele, oricare vor fi ele, ci doar le amplifică pe cele existente.
Mama m-a bătut fiindcă o minţeam, eu o minţeam pentru că nu mă înţelegea, pentru că bănuiam că nu ar fi înţeles ce se petrecea cu mine, ea răbufnea tocmai datorită uriaşei diferenţe de percepţie, iar eu special perpetuam acelaşi comportament, deşi anticipam pericolul, sperând că voi evita pedeapsa. Şi chiar o evitam uneori, când mama nu afla că am tras-o pe sfoară, aşa că merita efortul, uneori şi bătaia pe care o luam.
Mint şi acum? Ete, na! Cum să nu! Ca noi toţi de altfel, am descoperit valenţele tămăduitoare ale minciunii şi nu mi-e ruşine să o spun că mint uneori cu neruşinare dacă ştiu că asta va face bine.
Mi-am minţit fără ruşine copii că Moş Crăciun există, că Iepuraşul le-a adus ciocolată, că nu vor primi nimic de Moş Niculae dacă nu-şi fac ghetuţele, prostii nesfârşite le-am îndrugat spre a-i convinge să facă lucruri pe care, mici fiind, le găseau inutile.
Nici pe elevi nu i-am cruţat. Doar nu era să le spun cât de frică îmi era uneori de orele de gramatică sau cât de mult îmi plăcea de unii dintre ei, ageri şi vocali, genul care spun mereu ce gândesc, mai ales deoarece gândeau bine, liber, original?
Bătaia, iată, s-a dovedit inutilă în cazul meu; am continuat să mint fără ruşine, sperând să nu fiu detectată de radarul de mincinoşi. De obicei, nu am fost.
I-am bătut pe băieţii mei? Da, spre marele meu regret şi nesfârşita mea ruşine. De vreo două ori le-am mai fript-o amândurora peste ceafă; am recunoscut abia atunci, în clipa de răbufnire, neputinţa pe care trebuie să o fi simţit mama mea cu mulţi ani înainte când mă bătea şi m-am oprit la o palmă peste ceafă tocmai înţelegând că nici părintele nu reuşeşete decât să-şi dezamăgească propriul copil, nici copilul să priceapă altceva decât că e vinovat de ceva, fără să înţeleagă neapărat şi care îi este vina.
Ca părinţi, abuzăm prosteşte de palmă nu pentru că nu ne iubim copiii; o facem fiindcă îi iubim prea mult, urcăm prea sus nişte biete standarde, iar atunci când ele nu sunt atinse orice am încerca, ne spuneam că poate o palmă ar rezolva problema, paote că reuşim brutal să ne impunem voinţa, dacă altminteri eşuăm. Sigur că e cea mai tâmpă soluţie, dar şi părinţii pot fi nătângi uneori; important este să recunoască greşeala, dar, ami ales, să-şi ceară iertare şi să nu o perpetueze. Cum adică să-şi ceară iertare? Iete, asa: ,,Mamă, iartă-mă, te rog, că mi-am ieşit din fire. Te iubesc, orice ai crede tu, şi nu mai ştiu ce să fac, d-aia am scăpat hăţurile din mână şi te-am altoit. Promit să nu o mai fac!" Da, şi părinţii îşi pot cere iertare propriilor copii, ba chiar bine ar fi dacă ar face-o.
La şcoală, însă, e cu totul altceva. Îmi ies din minţi uneori, dar nu din mână. Asta şi pentru că una dintre amintirile mele de la şcoală cele mai intense este legată de regulile despărţirii în silabe cu sânge, la  propriu.

Cine ghiceşte care e Georgian câştigă. Ce? 10 flotări.

Georgian mi-a fost coleg încă din clasa întâi; era slab ca o insectă şi avea un cap mic aşezat pe un gât subţirel şi lung ce dădea mereu impresia că se va frânge în încercarea de a susţine greutatea capului acoperit de vinişoare ce se umflau la cel mai mic efort. Georgian era simpatic şi nu prea se omora cu româna, ceea ce-l transformase în calul de bătaie-la propriu- al profesoarei noastre de română care-ţi băga limba şi literatura în cap fie şi cu forţa. Când nu a ştiut să spună regula a doua a despărţirii în silabe, palma grea a lui Mimi s-a abătut fulgerător asupra capului şi aşa greu încercat al colegului meu, izbindu-l necruţător de colţul peretului lângă care se afla, neinspirat, banca lui. Regula a ţâşnit brusc din spărtura capului odată cu sângele lui Georgian care curgea şiroaie; a spus-o pe nerăsuflate, ţinând mâna la tâmplă, iar profa l-a ascultat debitând-o, apoi l-a trimis cu scârbă să se spele şi să cheme femeia de serviciu să cureţe sângele care împodobea grotesc perete şi banca victimei.
Acum un an, vorbind cu Georgian pe Facebook, i-am reamintit episodul, insă spre stupefacţia mea, el nu îşi mai amintea nimic. ,,Păi, dacă nu învăţam nimic, bine mi-a făcut", a mai adăugat el. ,,În plus, la câtă bătaie mâncam noi la şcoală şi acasă, nici nu mai ştiu care a fost cea mai rea", a mai adăugat.
Nici eu, nici el nu am spus atunci nimic. De unele bătăi ne mai aducem aminte, pe unele ni le-am şters din minte, nu pentru că nu au însemnat nimic, ci fiindcă e mai uşor să nu le rememorăm. La ce e bună amăreala pe care ţi-o trezesc ruşinea, umilinţa, gândul că tot tu erai vinovat, altfel de ce te-ar fi bătut cineva.

Asta a simţit sigur şi Maria Olaru, gimnasta în care toată lumea e cum ocupată să arunce cu căcat. Ba că de ce-i vorbeşte de rău pe cei care au făcut-o om, ba că de ce n-a spus atunci când i s-a întâmplat abuzul sau că vrea să câştige publicitate de pe urma acestor întâmplări. Hai s-o luăm un pic metodic.
Maria Olaru exorcizează nişte demoni. Ştiu pentru că asta fac acum degetele mele alunecând peste taste. O spune târziu? Da, însă acum este ea pregătită să o facă. Iniţial a ţinut un jurnal al abuzului, muncii şi singurătăţii, acum îl face public. Gestul ei nu e singular. Victimele rareori vorbesc despre violenţle cărora le-au fost victime de ruşine sau numai ca să nu le retrăiască.
Poate că s-a temut de evidenţă: lumea nu o va asculta pe ea, copilul nimănui, fetiţa săracă pe care sportul avea să o ridice, lumea va asculta vocile mai puternice ale antrenorilor, adulţi galonaţi cu performanţe de excepţie în spate. Puteţi să o condamnaţi când exact asta se întâmplă acum- toţi dau cu roşii, tot în ea, fetiţa de pe vremuri?
Îi bârfeşte pe cei care au făcut-o om? Hmmmm. Ia să vedem cum stăm aici. Niciunul dintre aceşti zei ai gimnasticii româneşti nu a făcut-o pentru Maria Olaru, au făcut-o din pur egoism şi pentru gloria individuală- A LOR. Să fim cinstiţi: nu ne-am închinat noi la icoanele acestor oameni considerându-i darul lui Dumnezeu pentru gimnastica noastră şi lăudându-i de parcă ar fi pus România pe podiumuri de unii singuri, fără efortul supraomensc al acestor copile? Nu tot noi am cedat la şantajul ordinar pe care l-au practicat de câte ori nu obţineau banii pe care îi voiau, nu pentru fete sau lot, ci ca antrenori? Nu urla presa de emoţie ori de câte ori Bitang şi Bellu îşi anunţau plecarea de lot, implorându-i să nu ne lase cu curu'-n baltă? Cum credeţi că se construiesc miturile? Cu milogeli.
Nu ştiţi ce beneficii aveau aceşti antrenori de pe urma fetelor ale căror spinări le rupeau la antrenamente? Destule: lefuri, şi nu mici, cantonamente, şi nu puţine, deplasări cu diurne destul de generoase, nici astea prea rare, pensii speciale; pentru toate astea nu făceau ei eforturi sau sacrificii, doar abuzau verbal sau fizic de nişte fetiţe care oricum nu veneau din medii privilegiate.
Vrea şi ea publicitate ca să-şi vândă cartea? SI EU VREAU RICI. De ce să nu vreau? Ia să apăsaţi tastele şi daţi Blogu' lu' Bozi mai departe!
De ce oare nu ar vrea Maria Olaru publicitate, dacă Maria Lăcrămioara Bozieru vrea reach şi asta nici măcar 50 de genuflexiuni nu nimereşte să facă fără s-o ia palpitaţiile? Da, Maria Olaru vrea ca acum povestea ei să se vândă. De ce ea mai prejos decât toţi cei pe care îi tot văd eu anunţându-şi publicarea cărţilor, postând numărul exact de cărţi pe care ar dori să-l vândă până la o dată sau alta ca să nu iasă editura pe minus, invitând la prima, a doua şi a mai multa lansare a cărţii lor, în speranţa că aşa vor atrage atenţia asupra volumului care le poartă numele pe copertă?
Poate dacă am accepta că Bitang şi Bellu nu sunt nişte zei, am avea şansa să creştem din nou gimnastica românească la nivelul pe care îl avea în anii 90 când Maria Olaru urca pe podiumuri. Numai mie mi se pare suspectă lipsa de perfomanţă de excepţie din ultimii ani, cei care au coincis şi cu o deşteptare a părinţilor care nu mai sunt aşa de dispuşi să-şi lase fiicele să o ia pe coajă cu una cu două?
Îşi închipuie oare cineva că gimnastele din lotul american sunt bătute şi abuzate în feluri şi chipuri acum când Bitang şi Bellu mai pot doar să le privească în ceafă în timp ce trec triumfătoare în drum spre Olimpiada de la Rio? Oh, nu! Să nu aveţi iluzii. Acolo performanţa se atinge tot cu muncă, dar nu e dublată de abuz, e concentrată cu o consiliere emoţională, sprijin psihologic şi suport medical, nu cu smardoiala, ruptă sau nu din Rai.
Maria Olaru nu e o ipocrită, spun eu. Ca şi mine când l-am văzut pe Georgian plin de sânge, a tăcut neînchipuindu-şi măcar că ai putea fi şi nevinovat când eşti altoit, că se poate realiza ceva şi fără cureaua ruptă pe spate, că adultul poate greşi, iar copilul poate avea dreptate să se simtă revoltat de nedreptate sau neputinţă.
Mi s-ar fi părut nu doar mai cinstit, mi s-ar fi părut mai onorabil ca madam antrenoarea şi dom' antrenor să fi dat un comunicat de presă în care să îşi ceară elegant scuze faţă de Maria, tot în numele fair-playului ades invocat în sport, decât să defileze pe la televiziuni să-şi ,,repereze" onoarea cu un cor de lăudătoare după ei, mai ales că şi ei îşi datorează succesul celor ca Maria.
Bătaia nu e ruptă din Rai, bătaia e doar violenţă de cea mai joasă speţă şi dacă minciuna cu picioarele ei scurte poate fi pardonabilă uneori, violenţa sigur nu e.