Trebuia să mă mărit cu frati-miu!

Am un frate cu cinșpe ani mai mare. Avea deja mustăcioară când m-am născut eu și când a plecat în armată, o mustață țeapănă îi împodobea fața ovală cu trăsături subțiri. Eu tocmai intrasem la grădiniță și-i duceam dorul, așa că în mare secret am hotărât ca la prima lui permisie să mă mărit cu el. I-am spus asta și mamei care avea cam vârsta mea de acum la momentul ăla; n-a fost grozav de încântată de idee, a plâns oleacă de dorul lui și mi-a explicat de ce nu era cea mai bună idee: aveam numai 5 ani, trebuia să mai aștept până mă mai coc umpic la minte.
Asta cu coptul la cap nu mi-a ieșit prea bine. Nu m-am măritat cu frati-miu, dar nici prea coaptă la minte nu am ajuns. Altfel cum să-mi explic articulat că încep să regret că nu am făcut-o?
Mă tot gândesc la islandejii ăștia de râde tot internetul de ei; trăiesc pe o insulă friguroasă ca naiba, nu au nici măcar lumină ca lumea, au spațiu cam cît în sufrageria vilei lui Adamescu, nu mai spun că nici cu cine să o pună nu prea au. Ce să mai vorbim, adevărul este că toți sunt neamuri între ei și bunicile le sunt în același timp, cel puțin și mătuși, dacă nu le-or fi chiar mame.
Tre' să fie greu de tot să nu ai cu cine să-ți-o tragi și tu care să nu-ți fie rudă măcar de gradul 3, dacă nu cumva vă umblă tot același adeneu de nebun prin vene tuturor.

Vă dați seama că e, de fapt, o minune că nu au toți un ochișor albastru în frunte și că pot vorbi articulat, deși dacă îi auzi rostind câteva vorbe, chiar că te-ndoiești că aia e limbă- doar consoane, una mai gâjâită ca alta.
Nu mai spun că islandejii ăștia sunt și teribil de blonzi, iar noi știm ce se spune despre blonzi-sunt nătărăi peste poate. Că mă și întreb cum naiba nu le curge scuipatul din gură când molfâie peștișoru' ăla al lor-doar vă dați seama că în afară de niște hamsii prăpădite, niscai ulei de krill întins pe pâinică de secară și poate câte o fleică de ren, la Crăciun desigur, nici că pot glojdi altceva.
Iar că numele lor se termină toate în ,,son" mi se pare de-a dreptul rușinos. Dă-o-n mă-sa de treabă, cum naiba să nu ai nici umpic de imaginație să-ți spui și tu...Bucă, Morcov, Calu, Cacaraci sau măcar Amotostivuitoriței, dar în islandeza aia a ta? Absolut de căcat.
Nici nu se compară cu ai noștri care-s plini de imaginație cînd e vorba de nume și nu numai. Altceva e să te cheme totuși Talpă, parcă mai simți că trăiești; nici nu ma spun ce conotații poetice au numele Flocea, Sulă, Păsărică sau Muiu pe care sigur cu toții ne-am dorit să le purtăm cu mândrie sau, mai bine, să le vedem inscripționate pe tricourile naționalei noastre de fotbal.

Daaa..mult mai bine să fii român. De preferat unul verde, știți voi, ăla care are budă în fundul curții, dar iarna de frig se pișă tot în casă la olița pe care o golește când și dacă îl scoate ISU de sub nămeți, că lui îi e prea lene să iasă să dea la lopată și în plus, de taxele pe care oricum nu le plătește vrea să fie servit de autorități.
Alt sentiment ai când te tragi din dacii liberi, ăia care folosesc doar un tub de pastă de dinți la câțiva ani, nu că le-ar trebui mai mult când le-au picat deja juma' din dinți de la 18 ani, iar bucățica de săpun de casă făcută din untura râncedă a porcului de acum 3 ani încă le mai ajunge să se spele și la baia ritualică dinaintea Paștelui de anu' ăsta, că de Crăciun nu te speli, să nu cumva să te tragă curentu' și să răcești iar cum ai pățit-o acum 5 ani când ai făcut această imprudență.
Islandejii? Pfua! Să vină aici la noi unde ciobanii mioritici mor cu cizmele de cauciuc în picioare, aceleași cizme pe care și le-au pus acum dooj de ani când au plecat prima oară în transhumanță și pe care niciodată, da, frați români, NICIODATĂ nu și le-au dat jos din picioare. D-aia au și murit- de la o cangrenă declanșată de infecția din ciubotele pe care doctorii au trebuit să le taie, ca pe ghips, pentru a ajunge la sursa infecției și putorii pestilențiale care a umplut terapia intensivă de cum a fost adus dacul cel verde de salvare.

Bine rău de tot să trăiești aicișa la Românica, singura tărișoară care are di tăti- munți, mare căcălău, păduri și țuică de prună, corcodușe, pere și pufoaică. Mda, acu' tre' să recunoaștem că e singura în afară de Spania, Franța, Italia, Germania și încă vreo doo, dar neimportante. Și oricum noi avem cele mai frumoase și ieftine femei, deci iar suntem primii.
Mai suntem primii în UE și la rata mortalității infantile, la avorturi, la bolnavi de TBC, la analfabetism funcțional sau real, la numărul de accidente auto mortale, la violență domestică și pelerinaje religioase la pupat pastramă de sfinți, la decesul datorat cancerelor nedepistate la timp și bolilor cardio-vasculare și la copii neșcolarizați. Yupiiii!!!
Islandejii, pe de altă parte, s-au enervat așa de tare din cauza crizei economice de pe insula lor unde se babardesc între ei de atâta timp că mă și mir că nu au câte un islandez mic și urât tâșnindu-le din burtă ca în ,,Total Recall", că i-au pârlit până la os pe bancherii cei veroși și i-au dat o muie cu țipurituri Americii, trimițând-o acolo unde-i-e locu - în America.
Îmi place rău să fiu româncă, mai ales că pot să râd până mă cac pe mine pe seama altora, ăia blegi ca islandejii. După ce termin, poate mă șterg la cur, poate nu, că o româncă verde nu riscă să-și piardă pehașul în lupta cu produsele de igienă.
Mă aburc apoi într-un într-un autobuz plin ochi cu alți români ai căror dinți au putrezit acum decenii, mă frec de ei vârtos până intră mirosu' de sudoare și în hainele mele, adică preț de vreo doo stații, ascult manele la telefonu' țiganului de lângă mine, în timp ce mă țin bine de geanta cu care sper să mai cobor din mașină, îmi rup trei pingele și o gleznă într-una dintre găurile din trotuar, totul înainte de a ajunge la serviciul meu din capitală.
Bine că nu-s în Tulcea că ieri m-aș fi ciocnit de mașinile purtate pe valuri de ultima inundație sau că nu ajung prea des în zona pasajului Poligrafiei ca să rămân pe-acolo blocată cu curu' în apa din vehicolul personal.

M-am mai gândit oleacă la islandeji; m-am și uitat la meci nițel, pe la suporterii lor din tribune-niște blegi care nici măcar între ei nu au reușit să se bată, spre deosebire de ai noștri-și parcă nu mi s-a mai părut consangvinitatea așa de odioasă. Sunt doar umpic prea blonzi pentru gustul meu, cu toate că fiind așa înalți și supli - de la dieta aia sărăcăcioasă-nici nu prea reușești să le zărești părul dacă ești așa scund ca mine.
Par împăcați cu babardeala între rude și nici prea rău nu arată ca ființe umane ce zici că sunt. Dacă treaba asta cu consangvinitatea înseamnă să arați și să trăiești ca islandejii, mă întreb de ce în satele din Moldova nu merge la fel de bine și mai ales, de ce naiba nu m-am măritat eu cu frat-miu.
O funcționa oare doar pentru islandeji? Că dacă e așa, iar ne-a făcut la lanț conspirația iudeo-masonică, plătită din banii lui Soros.

Șpagă în proiecte vreu!

Profesorul trăiește între agonie și extaz. Sau măcar așa trăiesc eu ca profesor, pe persoană fizică. Ba îmi pleznește inima de mândrie de elevii mei, ba îmi vine să mă dau cu capul de masă, mai ceva ca emoticoanele de la Facebook. Poate că nu e cel mai bun stil de viață, dar nu totul depinde de mine. Uite, spre exemplu proiectele! Nimic nu m-a bucurat mai mult ca introducerea lor ca metodă de evaluare a elevilor. Yupiii! S-a dat liber la creativitate!- mi-am spus ca proasta. Slavă cerului că pot și copiii ăștia să se exprime și altfel. Pe placul inimii lor - am mai adăugat în nătângie. Ba încă mai are și nătărăul clasei șansa să treacă la engleză dacă tot are posibilitatea să facă și altceva decât să învețe cuvinte pe de rost.

Emy, Ștefi, Elena și Iuliana -California Dreamin; iunie 2016

Și inițial așa a și fost; pentru majoritatea elevilor, proiectele au reprezentat o binemeritată gură de oxigen într-un sistem care îi strângea nemilos de gât, forțându-i să respire aerul viciat de memorarea mecanică, de lecții sterpe, lipsite de perspectivă, decomentarii dictate la foc automat cu citate din criticii consacrați și noțiuni atât de abstracte, că deveneau pe dată inutile prin însăși lipsa lor de permeabilitate.
Așa, elevii mei au început să deseneze, să coasă, să picteze, să monteze filmulețe, să scrie piese sau reclame pe care mai apoi le-au filmat, transformându-le în spoturi, s-au jucat pe ei înșiși, s-au jucat cu tehnologiile audio-video, s-au distrat.
Părea să le priască libertatea de a fi creativi. Toți - unii sigur motivați numai de amenințarea corigenței, alții cu certitudine de ambiția de a crea ceva original -păreau să aștepte cu nerăbdare următoarea provocarea pe care le-o lansam, iar eu stăteam ca pe ghimpi să văd ce năzbâtii le vor trece prin cap, de la reclame pentru agenții de pompe funebre și pâna la piese de combatere a violenței domestice.

Rami, Bugi, Tomiță și Tomulici - Istorie prin teatru; decembrie 2013

Ceva, însă, s-a stricat grav în ultimii doi ani. Entuziasmul lor a dispărut și nici al meu nu stă tocmai bine. Proiectelor făcute cu puținătate de mijloace, dar multitudine de idei le-au luat locul, de cele mai multe ori, niște catastrofale cartoane, împodobite cu bucăți de hârtie încărcate dizgrațios cu fragmente ,,daunlăudate" de pe moartea cugetului- Wikipedia. Iată cum ,,copipeisturi" ale unor informații eronate stau acum lipite fără discernământ pe bucăți de hârtie lipsite de personalitate sau calitate.
Cinciul a ajuns să fie zeul căruia mulți dintre elevi se închină cu sistematică insistență, mulțumiți să nu ia bine-meritatul doi care curge, poate, cu prea multă generozitate din vârful stiloului meu dacă nu își realizează proiectele. Ce poate fi mai bun ca un cinciuleț căduț când tu oricum n-ai de gând să înveți prostiile pe care le îndrugă profa?
Cel mai ades elevii mei îmi  spun că nu pot face mai mult fiindcă nu sunt creativi. Sigur că nu sunt. Nici nu au încercat măcar să fie, ocupați cum au fost cu lipiciul, decupatul și copiatul unor hălci de informație fără conținut sau, mai rău, al cărui sens nici măcar nu doresc să-l afle.

Summer Project; mai 2015

Și ce dacă va râde toată lumea de ei? Sunt obișnuiți cu asta. Data viitoare vor fi ei cei care vor râde gros pe seama altora și-și scot ei atunci pârleala, doar n-o fi foc. Rușinea de nu fi făcut o treabă așa cum se aștepta de la tine? Ce-i aia? Doar au făcut exact cât le asigură trecerea clasei și mai mult nici că-și doresc. Știu ei prea bine că nu-ți trebuie așa multă carte să faci bani. Iar banul...ei, bine, banul este sigurul în fața căruia toți se închină mai ceva ca la pastrama din mânuțele moaștelor.
Disciplina de a-ți nota ce așteaptă profesorul de la proiect? Spanac! Tu faci cam ce crezi tu că ar trebui să faci și dacă ai umpic de noroc, poate pici peste ce vrea ,,ăla", iar dacă nu, pagubă-n ciuperci, un cinci tot o să-ți împodobească rubrica, știi tu prea bine.
Nu-s proastă să nu înțeleg că le lipsește motivația de a învăța într-o lume manelizată și golită de orice respect pentru muncă sau individ. Nici mai afurisită decât de obicei nu sunt când spun că în spatele eșecului lor de a se respecta este și faptul că noi adulții nu ne omorâm cu respectul față de ei. Nu mă dă naivitatea afară din casă spunând că toți au potențialul de a fi creativi dacă își îngăduie să și-l atingă.
DA. CREATIVITATEA SE EDUCĂ. Probabil că nu o poți face singur, dar cu siguranță nu ai nicio șansă să afli dacă există fie și o fărâmă de creativitate în tine,cât timp REFUZI să te descoperi. Și refuzând descoperirea, spui nu unor bucurii; altele, ce-i drept, decât meciul de fotbal, pozele din pauze, bețivăneala de la sfârșitul de săptămână.

Flag Day- US Embassy; mai 2014

Pe de altă parte, dacă te veți intra în confă cu partenerii de proiect și veți discuta ce vreți să faceți, unde căutați informații, de veți distribui sarcinile în grup, așa cum vi se tot spune la fiecare proiect, veți negocia cea mai bună abordare și veți face asta din timp, nu în seara dinaintea termenului de prezentare, ați avea mai multe șanse să alegeți cea mai originală idee, să o modificați după abilitățile voastre și cerințele proiectului.
De unde știu asta? DE LA ALȚI ELEVI. De unde altundeva?
De la cei asemeni Cristinei Anania care au învățat Photoshop numai pentru a putea realiza colaje de fotografii, pentru ca mai apoi să perfecteze abilitățile, dobândind mai apoi unele noi. De la absolvenții de la a XII-a E, cărora atât de mult le-a plăcut să se implice în proiecte teatrale, încât au surprins toți profesorii, deși nu mai jucaseră nici măcar o singură dată vreun rol.
Cine mi-a spus că nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea să joace într-un musical? Foștii mei elevi care au făcut o scenă de musical ca proiect semestrial, cântând, dansând, scriindu-și rolurile și interpretându-le, totul în ciuda teribilei timidități a Anei, a Larisei, a lui Paul sau a Mihaelei.
De unde știu că lucrând în cooperare poți să reușești tot ceea ce-ți propui cu condiția să sacrifici din timpul de socializare, deloc bine utilizat, dacă mă întrebați pe mine? De la Robert, Alina, David, Kati, Kidda sau Alex, de la toți cei care au scris singuri o super piesă de Crăciun al cărei decor, costume, regie și interpretare au și realizat-o,lasându-ne pe toți, profi și colegi deopotrivă, fix bujbei.

Ioana, Adriana, Monica și Ana - Indiana; iunie 2016

Luați separat, niciunul dintre acești copii nu are vreun artist minuscul ascuns în el. Împreună, cu perseverență și încredere că ideile lor pot prinde viață, au făcut lucruri de care nici ei nu se credeau în stare. Pentru asta sunt proiectele.
Ori de câte ori încredințez o temă și un tip de proiect, ofer explicații despre așteptările mele și stabilesc grupe, abia aștept să văd ce trăznăi le mai dau prin cap elevilor mei. Agonia vine din dezamăgirea de a constata copieciunea lipsită de imaginație, dar mai ales de bunăvoință.
Extazul nu mă ocolește, recunosc în orice clipă, când cei mai puțini dăruiți cu talent lingvistic, cei lipsiți de cunoștințe solide de limbă engleză se depășesc singuri, făcându-se pe sine mândri.
Ce bine ar fi dacă toți copiii și-ar dori NU să mă facă pe mine mândră, nu că nu mi-ar plăcea sentimentul, ci să fie ei înșiși demni în fața lor și a colegilor! Ce ,,șpagă" meseriașă mi-ar oferi în felul acesta mie! Ce dar extraordinar și-ar oferi lor!

De prin bucătăria mea

Dacă n-aş şti adevărul, aş crede că m-am născut în bucătărie, eventual pe un tocător sau chiar direct într-o oală, una mai mare, de 10 kile, d-aia de zacuscă sau de sarmale. Nu ştiu cum altfel să-mi explic de ce tocmai bucătăria a fost şi este centrul micii mele lumi.
Îmi place atât de mult, încât dacă aşa avea o casă pe pământ, bucătăria ar fi de fapt ODAIA, THE ROOM. Cea mai mare, cea mai luminoasă, plină ochi de tingiri de alamă spânzurate pe pereţi spre bună amintire a bunătăţilor ce se pot face în ele, de căni de lut şi străchini ciobite de folosire, de farfurii artizanale din toate colţurile lumii şi de oale râcâite pe fund de funingine, de alte ustensile aflate la îndemână spre grabnică folosire în caz de urgenţă. Dar cum stau la bloc, trebuie să mă mulţumesc şi cu cei câţiva metri pătraţi, prea puţin diferiţi de cei în care am crescut.
Da, nu m-oi fi născut pe tocător, dar sigur am crescut pe lângă el. Când se înapoia de la serviciu, mama întorcea un scaun de acela fără spetează cu picioarele în sus, îl aşeza peste un altul, improvizând astfel un scaun de copil în care punea o pernă, apoi un plod pe care barele pentru ţinut picioarele îl împiedicau să se arunce direct în cap; plodul eram eu.
Mama îmi vorbea într-una, cuvintele scurgându-se printre degetele ei în timp ce gătea, îmi cânta sau mă învăţa poezii, îmi povestea de pe la birou, convinsă că nu pricepeam nimic, şi chiar nu înţelegeam o iotă, dar îi ascultam vocea şi ronţăiam un morcov sau o ceapă în căldura intimă a acelui spaţiu pe care şi acum îl asociez cu binele absolut.
De ar mai trăi, Melania ar spune că e imposibil să-mi amintesc cum stăteam cu bulănelele grase bălăngănindu-se peste marginea scaunului improvizat, mâncând o ceapă mare ca un măr, cu lacrimile amestecându-mi-se în barbă cu resturile de ceapă care îmi mai curgeau din gură când încercam să vorbesc în timp ce ea toca răbdător minuscule cubuleţe de zarzavat ce aveau să ajungă în ciorbă; ar zâmbi condescendent şi ar spune că e o falsă amintire, că eram prea mică să reţin asta, însă totul există, spânzurat neverosimil de neuronii mei care se încăpăţâneză să păstreze imaginile vii, de parcă ar fi cu adevărat ale mele.
Poate de-asta nici nu m-am putut vreodată desprinde de spaţiul ăsta nici când am ajuns eu însămi mamă; în el au crescut copiii mei şi ai altora, pentru că bucătăria mea este şi spaţiul unde fac pregătiri.
De douăzeci de ani, timpuri continue şi perfecte, verbe modale şi subjonctive sintetice rămân captive între pereţi, peste ele se depun vorbiri indirecte sau derivări cu prefixe, teste Cambridge, IELTS-uri, aburi de sarmale sau prăjituri.
Mici fiind, băieţii mei zdroncăneau tacâmuri sau capace de crătiţi pe lângă mine în timp ce găteam, se jucau cu lingurile de lemn într-o hărmălaie pe care acum nu aş mai putea-o îndura, ronţăiau cotoare de varză, cartofi cruzi sau bucăţele de conopidă, trăgeau de cârpe şi lingeau castroanele în care pregăteam aluatul de prăjituri, cu nimic diferiţi de felul în care făcusem eu cu mulţi ani înaintea lor.
Tot aici, în timpul unei pregătiri, am observat privirea derutată a elevei mele care furişa din când în când câte-o ocheadă spre hol; m-am uitat şi eu şi am zărit luna plină a curicelului băiatului meu gonind dintr-o toaletă în cealaltă. Când am revenit la engleza noastră, ne-am trezit cu o bucată de hârtie igienică vârâtă între noi de o mâna mică de copil şi cu mutra lui radiind toată de fericire: ,,E căcat să ştii! E căcat! M-am şters singur. E bine?"
Aşezată la casa ei şi mamă de doi copii ea însăşi, Camelia îl întâlneşte şi acum pe Matei; mă sună de fiecare dată să-mi spună cât de mare e şi cum ei încă nu-i vine a crede că este acelaşi care i-a arătat popoul să inspecteze calitatea igienei lui personale.
Eu, la rândul meu, primesc vizitele foştilor elevi şi deşi vorbesc cu adulţii, în mintea mea stau aşezaţi lângă mine aceiaşi copii pe care i-am silit să înveţe concordanţa timpurilor şi cumplitele condiţionale cu toate formele lor.
Mi-i amintesc stând mai apatici sau mai vioi alături de mine şi scriind, râzând prin pauzele de lucru sau amărâţi când vieţile lor o lua razna, plângând uneori dacă se certau cu prietenii, nervoşi că nu le dădeau părinţii pace, atât de fericiţi că nu dădeau o ceapă degerată pe ce încercam eu să le predau sau, dimpotrivă, aşa necăjiţi că orice aş fi făcut nu reuşeam să le sparg zidul defensiv.
Elevii mei cred că în bucătăria mea se întâmplă deosebite fapte de vitejie gastronomică; mai deloc. Sunt doar eu răvăşind oale cu tocăniţe, borşuri şi chiftele pe care abia aştept să le pun în farfurii. Cui? Oricui cere mâncare: băieţii mei, elevi, chiar şi străini dacă îmi scriu pe Facebook.
Iubirea pentru mine trece prin stomacul celor pe care îi iubesc şi pentru care gătesc fiindcă îmi place vulnerabilitatea oamenilor aflaţi la masă, uniţi de foame, de gusturi, de pofte, de bucuria mâncării. Bucătăria devine astfel un spaţiu sacru în care diferenţele dintre oameni se şterg în învăluirea aromelor bucatelor, un loc al împăcării cu propriile nevoi, dar şi cu ceilalţi comeseni cu care măcar pe durata mesei trebuie să semnezi un armistiţiu, dacă pace tot nu vrei să faci.
În timp ce găteam astăzi, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut totuşi să am o fată. Eh, nu vă panicaţi că nu am intrat în anul morţii, tot băieţii îi voi prefera, dar cu o fată poate că aş fi împărţit această intimitate, aşa cum şi mama a împărţit căldura şi mirosurile bune ale bucătăriei cu mine. Poate ar fi stat aşezată lângă mine şi ar fi curăţat zarzavat, m-ar fi ascultat povestindu-i despre străbunică-sa Fiderica şi despre bunică-sa Melania, m-ar fi întrebat cum fac eu sosul de paste, ce pun în brioşe de miros aşa frumos, ar fi spălat vase alături de mine în timp ce mi-ar fi spus ce s-a mai întâmplat la şcoală sau ar fi venit şi ea cu vreo idee de bucătăreală pe care să o facem împreună. Poate.
Mâinile mele miros a ceapă şi leuştean acum. Prin taste, aroma de borş şi iuţeala de la chilli con carne se scurg către voi otrăvind eterul internetului prin care doar idei deştepte plutesc efemer de la o vreme. Eu rămân, simplă, să visez la bucătăria cu tingiri de alamă lustruite până la luciu de oglindă, poate şi un pat îngust cu scoarţe ţărăneşti într-un colţ, eu bătrână cu părul alb strâns bine în coc, făcând zarvă mare prin oale că-mi vin nepoţii în vacanţă şi e musai să aibă sarmale cu afumătură, un borş zdravăn, niscai prăjituri, dacă am destul timp şi o pâine şi...  

 

Înălţarea neaoşă cu bătaie

Că bătaia e forţa motrice a naţiunii noastre nu mai miră pe nimeni. Nu pe cei de vârsta mea cu siguranţă, fiindcă fie am luat noi înşine bătaie ca măgaru'-n pantă, fie că am fost martorii ei, bătaia a fost omniprezentă în viaţa noastră.
M-a bătut mama când eram mică? Şi-ncă cum. Metodic, fără remuşcare, ca să mă facă om, credea ea, din neputinţă, ştiu eu acum. Mai sălbatice sau doar ,,moţăieli", poate de-aia am şi urât părul lung pe care m-a forţat să-l port toată copilăria, bătăile nu au lipsit, dar nici nu şi-au atins scopul- am rămas ,,haştegrebelă/#rebel", cum îmi tot spune Cristina, fata mea de la o altă mamă. Aşa că nu prea le văd acum alt rost decât acela de a oferi bătăuşului o scurtă descărcare de nervi, care nu rezolvă problemele, oricare vor fi ele, ci doar le amplifică pe cele existente.
Mama m-a bătut fiindcă o minţeam, eu o minţeam pentru că nu mă înţelegea, pentru că bănuiam că nu ar fi înţeles ce se petrecea cu mine, ea răbufnea tocmai datorită uriaşei diferenţe de percepţie, iar eu special perpetuam acelaşi comportament, deşi anticipam pericolul, sperând că voi evita pedeapsa. Şi chiar o evitam uneori, când mama nu afla că am tras-o pe sfoară, aşa că merita efortul, uneori şi bătaia pe care o luam.
Mint şi acum? Ete, na! Cum să nu! Ca noi toţi de altfel, am descoperit valenţele tămăduitoare ale minciunii şi nu mi-e ruşine să o spun că mint uneori cu neruşinare dacă ştiu că asta va face bine.
Mi-am minţit fără ruşine copii că Moş Crăciun există, că Iepuraşul le-a adus ciocolată, că nu vor primi nimic de Moş Niculae dacă nu-şi fac ghetuţele, prostii nesfârşite le-am îndrugat spre a-i convinge să facă lucruri pe care, mici fiind, le găseau inutile.
Nici pe elevi nu i-am cruţat. Doar nu era să le spun cât de frică îmi era uneori de orele de gramatică sau cât de mult îmi plăcea de unii dintre ei, ageri şi vocali, genul care spun mereu ce gândesc, mai ales deoarece gândeau bine, liber, original?
Bătaia, iată, s-a dovedit inutilă în cazul meu; am continuat să mint fără ruşine, sperând să nu fiu detectată de radarul de mincinoşi. De obicei, nu am fost.
I-am bătut pe băieţii mei? Da, spre marele meu regret şi nesfârşita mea ruşine. De vreo două ori le-am mai fript-o amândurora peste ceafă; am recunoscut abia atunci, în clipa de răbufnire, neputinţa pe care trebuie să o fi simţit mama mea cu mulţi ani înainte când mă bătea şi m-am oprit la o palmă peste ceafă tocmai înţelegând că nici părintele nu reuşeşete decât să-şi dezamăgească propriul copil, nici copilul să priceapă altceva decât că e vinovat de ceva, fără să înţeleagă neapărat şi care îi este vina.
Ca părinţi, abuzăm prosteşte de palmă nu pentru că nu ne iubim copiii; o facem fiindcă îi iubim prea mult, urcăm prea sus nişte biete standarde, iar atunci când ele nu sunt atinse orice am încerca, ne spuneam că poate o palmă ar rezolva problema, paote că reuşim brutal să ne impunem voinţa, dacă altminteri eşuăm. Sigur că e cea mai tâmpă soluţie, dar şi părinţii pot fi nătângi uneori; important este să recunoască greşeala, dar, ami ales, să-şi ceară iertare şi să nu o perpetueze. Cum adică să-şi ceară iertare? Iete, asa: ,,Mamă, iartă-mă, te rog, că mi-am ieşit din fire. Te iubesc, orice ai crede tu, şi nu mai ştiu ce să fac, d-aia am scăpat hăţurile din mână şi te-am altoit. Promit să nu o mai fac!" Da, şi părinţii îşi pot cere iertare propriilor copii, ba chiar bine ar fi dacă ar face-o.
La şcoală, însă, e cu totul altceva. Îmi ies din minţi uneori, dar nu din mână. Asta şi pentru că una dintre amintirile mele de la şcoală cele mai intense este legată de regulile despărţirii în silabe cu sânge, la  propriu.

Cine ghiceşte care e Georgian câştigă. Ce? 10 flotări.

Georgian mi-a fost coleg încă din clasa întâi; era slab ca o insectă şi avea un cap mic aşezat pe un gât subţirel şi lung ce dădea mereu impresia că se va frânge în încercarea de a susţine greutatea capului acoperit de vinişoare ce se umflau la cel mai mic efort. Georgian era simpatic şi nu prea se omora cu româna, ceea ce-l transformase în calul de bătaie-la propriu- al profesoarei noastre de română care-ţi băga limba şi literatura în cap fie şi cu forţa. Când nu a ştiut să spună regula a doua a despărţirii în silabe, palma grea a lui Mimi s-a abătut fulgerător asupra capului şi aşa greu încercat al colegului meu, izbindu-l necruţător de colţul peretului lângă care se afla, neinspirat, banca lui. Regula a ţâşnit brusc din spărtura capului odată cu sângele lui Georgian care curgea şiroaie; a spus-o pe nerăsuflate, ţinând mâna la tâmplă, iar profa l-a ascultat debitând-o, apoi l-a trimis cu scârbă să se spele şi să cheme femeia de serviciu să cureţe sângele care împodobea grotesc perete şi banca victimei.
Acum un an, vorbind cu Georgian pe Facebook, i-am reamintit episodul, insă spre stupefacţia mea, el nu îşi mai amintea nimic. ,,Păi, dacă nu învăţam nimic, bine mi-a făcut", a mai adăugat el. ,,În plus, la câtă bătaie mâncam noi la şcoală şi acasă, nici nu mai ştiu care a fost cea mai rea", a mai adăugat.
Nici eu, nici el nu am spus atunci nimic. De unele bătăi ne mai aducem aminte, pe unele ni le-am şters din minte, nu pentru că nu au însemnat nimic, ci fiindcă e mai uşor să nu le rememorăm. La ce e bună amăreala pe care ţi-o trezesc ruşinea, umilinţa, gândul că tot tu erai vinovat, altfel de ce te-ar fi bătut cineva.

Asta a simţit sigur şi Maria Olaru, gimnasta în care toată lumea e cum ocupată să arunce cu căcat. Ba că de ce-i vorbeşte de rău pe cei care au făcut-o om, ba că de ce n-a spus atunci când i s-a întâmplat abuzul sau că vrea să câştige publicitate de pe urma acestor întâmplări. Hai s-o luăm un pic metodic.
Maria Olaru exorcizează nişte demoni. Ştiu pentru că asta fac acum degetele mele alunecând peste taste. O spune târziu? Da, însă acum este ea pregătită să o facă. Iniţial a ţinut un jurnal al abuzului, muncii şi singurătăţii, acum îl face public. Gestul ei nu e singular. Victimele rareori vorbesc despre violenţle cărora le-au fost victime de ruşine sau numai ca să nu le retrăiască.
Poate că s-a temut de evidenţă: lumea nu o va asculta pe ea, copilul nimănui, fetiţa săracă pe care sportul avea să o ridice, lumea va asculta vocile mai puternice ale antrenorilor, adulţi galonaţi cu performanţe de excepţie în spate. Puteţi să o condamnaţi când exact asta se întâmplă acum- toţi dau cu roşii, tot în ea, fetiţa de pe vremuri?
Îi bârfeşte pe cei care au făcut-o om? Hmmmm. Ia să vedem cum stăm aici. Niciunul dintre aceşti zei ai gimnasticii româneşti nu a făcut-o pentru Maria Olaru, au făcut-o din pur egoism şi pentru gloria individuală- A LOR. Să fim cinstiţi: nu ne-am închinat noi la icoanele acestor oameni considerându-i darul lui Dumnezeu pentru gimnastica noastră şi lăudându-i de parcă ar fi pus România pe podiumuri de unii singuri, fără efortul supraomensc al acestor copile? Nu tot noi am cedat la şantajul ordinar pe care l-au practicat de câte ori nu obţineau banii pe care îi voiau, nu pentru fete sau lot, ci ca antrenori? Nu urla presa de emoţie ori de câte ori Bitang şi Bellu îşi anunţau plecarea de lot, implorându-i să nu ne lase cu curu'-n baltă? Cum credeţi că se construiesc miturile? Cu milogeli.
Nu ştiţi ce beneficii aveau aceşti antrenori de pe urma fetelor ale căror spinări le rupeau la antrenamente? Destule: lefuri, şi nu mici, cantonamente, şi nu puţine, deplasări cu diurne destul de generoase, nici astea prea rare, pensii speciale; pentru toate astea nu făceau ei eforturi sau sacrificii, doar abuzau verbal sau fizic de nişte fetiţe care oricum nu veneau din medii privilegiate.
Vrea şi ea publicitate ca să-şi vândă cartea? SI EU VREAU RICI. De ce să nu vreau? Ia să apăsaţi tastele şi daţi Blogu' lu' Bozi mai departe!
De ce oare nu ar vrea Maria Olaru publicitate, dacă Maria Lăcrămioara Bozieru vrea reach şi asta nici măcar 50 de genuflexiuni nu nimereşte să facă fără s-o ia palpitaţiile? Da, Maria Olaru vrea ca acum povestea ei să se vândă. De ce ea mai prejos decât toţi cei pe care îi tot văd eu anunţându-şi publicarea cărţilor, postând numărul exact de cărţi pe care ar dori să-l vândă până la o dată sau alta ca să nu iasă editura pe minus, invitând la prima, a doua şi a mai multa lansare a cărţii lor, în speranţa că aşa vor atrage atenţia asupra volumului care le poartă numele pe copertă?
Poate dacă am accepta că Bitang şi Bellu nu sunt nişte zei, am avea şansa să creştem din nou gimnastica românească la nivelul pe care îl avea în anii 90 când Maria Olaru urca pe podiumuri. Numai mie mi se pare suspectă lipsa de perfomanţă de excepţie din ultimii ani, cei care au coincis şi cu o deşteptare a părinţilor care nu mai sunt aşa de dispuşi să-şi lase fiicele să o ia pe coajă cu una cu două?
Îşi închipuie oare cineva că gimnastele din lotul american sunt bătute şi abuzate în feluri şi chipuri acum când Bitang şi Bellu mai pot doar să le privească în ceafă în timp ce trec triumfătoare în drum spre Olimpiada de la Rio? Oh, nu! Să nu aveţi iluzii. Acolo performanţa se atinge tot cu muncă, dar nu e dublată de abuz, e concentrată cu o consiliere emoţională, sprijin psihologic şi suport medical, nu cu smardoiala, ruptă sau nu din Rai.
Maria Olaru nu e o ipocrită, spun eu. Ca şi mine când l-am văzut pe Georgian plin de sânge, a tăcut neînchipuindu-şi măcar că ai putea fi şi nevinovat când eşti altoit, că se poate realiza ceva şi fără cureaua ruptă pe spate, că adultul poate greşi, iar copilul poate avea dreptate să se simtă revoltat de nedreptate sau neputinţă.
Mi s-ar fi părut nu doar mai cinstit, mi s-ar fi părut mai onorabil ca madam antrenoarea şi dom' antrenor să fi dat un comunicat de presă în care să îşi ceară elegant scuze faţă de Maria, tot în numele fair-playului ades invocat în sport, decât să defileze pe la televiziuni să-şi ,,repereze" onoarea cu un cor de lăudătoare după ei, mai ales că şi ei îşi datorează succesul celor ca Maria.
Bătaia nu e ruptă din Rai, bătaia e doar violenţă de cea mai joasă speţă şi dacă minciuna cu picioarele ei scurte poate fi pardonabilă uneori, violenţa sigur nu e.  

Moreni, mure și țiței

 Copilăria mea miroase a țiței. Da, și acum la 30 de ani de când am plecat din Moreni,de câte ori mă gândesc la copilărie, simt mirosul greu al petrolului care țâșnea din pământul dealurilor între care era așezat micul meu oraș natal.
Nu era mare brânză de el, să vă spun drept; dacă nu s-ar fi găsit acolo petrol gârlă pe la începutul secolului XX, poate că nimeni nu ar fi știut vreodată de așezarea aia pitită între dealuri împădurite generos, cu pamântul mirosind între copaci a mușchi și frunze putrezinde. Dar așa, oriunde ai fi apucat-o, dădeai de capetele metalice ale sondelor albastre înclinându-se respectuos către solul din care, încă generos, mai tâșneau tone de țiței în fiecare zi.

Mie una mi-a plăcut mereu mirosul ăla și-mi mai plăcea culoarea negru-violaceu a lichidului gros care îneca  tot pământul de jur-împrejurul grațioaselor animale metalice aflate în permanentă prosternare în fața acelei bogății din care se construiseră cândva averi și orașul căruia toți îi eram locuitori. Inspiram mereu adânc în preajma sondelor și mă holbam fascinată la jocul curcubeelor reflectate în suprafața petrolului neînțelegând cum erau posibile nuanțele de verde, galben sau portocaliu în sosul acela mustind pretutindeni.
 Aceeași fascinație o exercitau și pilonii titanici prăbușiți în albia Cricovului, chiar lângă intrarea pe podul de piatră ce străbătea orașul ducând, unde altundeva, decât pe coama unui deal, Schela Mare (pe cine miră oare numele?). În anii 70, când treceam eu podul în drum spre grădiniță, petreceam minute în șir privind resturile de beton ale acelor uriașe ancore de sondă răsturnate în apa indiferentă a râului și mă întrebam cât fusese oare de mare acea construcție pe care o visam uneori pompând din țărână enorme coloane de petrol, cam ca într-o fotografie pe care o văzusem cândva pe peretele liceului unde învățau frații mei.

Casa mea? Parter, blocul din dreapta imaginii

Nu-i nicio mirare că stăteam la numărul 15 pe strada Petrolului. Cam pompos numită stradă, Petrolului era, în cel mai bun caz, o alee de 50 de metri, străjuită de două blocuri de 4 etaje, cu 3 scări fiecare, totul construit la începutul anilor 60. Noi stăteam la parter și asta mi-a prins tare bine o vreme.
Noi, adică mama și cei 3 copii ai ei, toți părăsiți de un tată care și-a dat seama pe când eu încă nu venisem pe lume că nu mai are chef să fie tată din nou, deși nu fusese prezent în mod deosebit nici în viața fraților mei. Nici nu îmi dădeam seama dacă mi-ar fi plăcut să am tată și nici nu-mi băteam prea mult capul cu asta, fiincă aveam eu destule cu care să mă frământ.
Uite un bun exemplu: cum să evadezi când ești închis în casă. De ce închis? Păi, dacă nu era creșă în Moreniul cel petrolist și nici rude nu ai, cum altfel să crești?
Mama m-a dat încolo și-ncoace, pe la familii mai curățele sau nu tocmai să mă-ngrijească cît era sor-mea la școală, după care sarcina era preluată de ea și de frati-miu; asta pînă pe la 4 ani, când nici familie la care să stau nu s-a mai găsit. Așa a început perioada închisului în casă.
Ce făceam eu cât timp eram lăsată singură acasă? De toate. Mă cățăram pe dulapuri, scormoneam cu îndârjire în toate sertarele, cutiile, șifonierele, cămările sau rafturile, mă împodobeam cu rochiile mamei pe care le târam regește după mine cu ,,trenele" lor lungi ca de prințesă, îmi puneam toate mărgelele, cerceii și brățările pe care le găseam prin casă, defilând apoi prin fața oglinzii ca o regină neștiută a ușilor închise.
Uneori mi se bloca ușa de baie și îmi petreceam ore încercând să găsesc soluții salvatoare pentru neprevăzutul căcuță care, ingenios, nu?, mă apuca mai abitir dacă nu aveam acces la toaletă. Așa am descoperit că pot să fac și într-o cratiță de bucate, apoi să împachetez frumos căcățelul pe care să-l arunc pe geam în tufele de trandafiri îngrijite cu religiozitate de administratorul blocului și spaima copiilor, dl. Georgescu, un bătrân de a cărui frică tremurau toți cei câteva sute de locuitori ale blocurilor de pe Petrolului. Ingrata misiune de a recupera căcăriciul i-a revenit soră-mii, după ce o seară întreagă mama s-a rugat unui Dumnezeu în care nu mai credea ca Georgescu să nu aibă chef să tundă tocmai trandafirii din dreptul nostru și să bage mâna direct în plăcinta azvîrlită de mine moț în vârful unei tufe galbene unde se vedea tronând trufaș în hârtia căcănie.
N-a durat mult până să descopăr că dacă mă întindeam bine, îmi puteam sprijini tălpile de marginea zidului și că pot așa părăsi ,,închisoarea" preț de cîteva ore. Ce făceam? Stăteam de multe ori în cur pe bordură și priveam lumea cum trecea pe lângă mine, respiram adâââncc, mă jucam cu gâze, țopăiam bezmetic prin iarba din jurul blocului cu alți copii de vârsta mea, ceaușeii care invadaseră spațiul meschin al blocurilor comuniste.
La ora 3 suna sirena de la schelă și știam că trebuia să fug din nou în casă, să mă curăț oarecum și să mă așez, icoană de cuminte, la geam prefăcându-mă că tânjesc după oleacă de joacă afară. Mi-a mers și asta ceva timp, până când a venit soră-mea odată mai devreme acasă și m-a surprins când o parte din curul meu dolofan nu reușise să treacă pe de-a-ntregul în altă dimensiune, aceea a geamului bucătăriei. În aceeași seară, la toate geamurile apartamentului nostru minuscul au apărut ivăre de metal pe care mama personal le răsucea dimineața cu bățul periei de păienjeni, închizându-mă de tot în casă pe din-afară.
Bine nu-mi era că nu mai puteam ieși, dar nici lor când se întorceau acasă și găseau geamurile acoperite de scuipat; nu mai știu dacă de răzbunare sau doar de plictiseală, poate chiar un pic din ambele, dar una dintre preocupările mele de seamă, după ce răscoleam cu îndârjire toate sertarele și dulapurile, era să scuip nesfârșite râuri de salivă pe geamuri, până ce devenea aprope imposibil de privit afară.
Norocul cel mare a fost că am făcut, în sfârșit, 5 ani și am scăpat din strânsoarea casei; eram la grădiniță. Pe drumul spre casa în care autoritățile, excedate de numărul de decreței, improvizaseră încă o grădiniță găseam fascinante goluri în grilajul podului prin care mă puteam holba minute în șir la apa repede a Cricovului, spânzurată într-un echilibru precar de barele nesigure ale grilajului încă întreg; mai încolo mă puteam tăvăli prin iarbă în micul parc ce mărginea drumul primăvara, iar iarna, așezată pe tabla ghiozdănelui storcit sub mine, mă dădeam pe zăpadă până când îmi îngheța curul și bulanele abia învelite în dresul gros de bumbac; tot pe aceeași cale găsisem câțiva corcoduși în care puteam să mă cațăr în voie, fără ca cineva s-o strige pe mama-,,Madam Chicoș, iar e Lăcrămioara cocoțată în copaci."
Ca un bonus, la grădiniță natura mea voluntară avea voie să facă ce voia mușchii ei mici; făcea, de exemplu, curat, învăța poeziile tuturor copiilor și le zicea înaintea lor, spunea roluri sau poveștile deja aflate de la mama, care-mi citea-eram un boss, fiindcă numai mama mea citea seara, alte mame nu-, ba chiar puteam să și bat pe oricine voiam, ceea ce și făceam.
Nici măcar atunci când, într-un elan muncitoresc, i-am spart nasul unui coleg care călcase în gunoiul măturat de mine cu grijă nu am pățit nimic-tovarășa mă adora, ce să mai; mi-l amintesc pe bietul băiat cu nasul lui frânt, borșul încă șiroindu-i pe bărbie și lacrimile în ochi muștruluit zdravăn și de tovarășa care-i reproșa că a stricat curățenia făcută de Lăcrămioara.
Ce mai încoace și-ncolo, povestea copilăriei mele este marcată de violențe. Nu am luat niciodată bătaie, dar am fost o mare smardoaică. Știți copiii ăia pe care nu stau niciodată hainele cum trebuie? Atunci deja știți cum arătam eu.
Șorțulețul meu era veșnic desfăcut din pricina vreunei încăierări și nici pantofii nu arătau mai bine fiindcă trebuia să dau cu piciorul în fiece piatră îmi ieșea în cale. Părul, pe care mama petrecea ore să-l pieptene -și tare grea mână avea biată mama- nu stătea în cumplitele funde apretate și călcate cu religiozitate decât până la colțul blocului unde, dacă aveam noroc, se găsea vreun băiat cu care să merg spre școală în fugă, de preferat bătându-ne zdravăn, nu de dușmănie, ci așa...de plăcere; dresul alb cu care părăseam casa rareori ajungea înapoi altfel decît verde de la vreo smardoială pe iarba din curtea școlii sau maro de la vreo căzătură spectaculoasă din vreun copac în care ajunsesem să caut niscai fructe sau doar să mă cocoț ca o maimuță.
Zău că era frumos la școală; în timpul orelor era mereu ceva de învățat, iar în pauze, era imposibil să nu găsești pe cineva cu care să te încaieri. Mie de-aia mi-a plăcut foarte mult să fiu elevă. Dar și mai mult îmi plăceau vacanțele.
Vara, în căldura năucitoare simțeam fructele cocându-se. Începea hoinăreala pe dealuri, prin livezi neîngrădite, pe poteci pe care, asemeni tuturor copiilor crescuți în Moreni, le învățasem de mică. Străbăteam fânețe cu greieri scandalagii puși pe ceartă cu lăcustele uriașe ce țopăiau printre bururieni, mă împodobeam cu coronițe din margarete și cicoare, îmi umflam burta cu prune acre, necoapte, în care anticipam gustul cald al toamnei, creșteam și descreșteam în iarba cosită sau lăsată să urce de nebună spre cer și căutam rugii de mure să văd dacă sunt gata de cules.
Nicăieri nu creșteau copacii mai înalți, iarba mai deasă și murele mai mari ca lângă sonde. Grase și dese se înșirau murele pe tijele pline de țepi ale rugilor care se înălțau de un stat de om lângă batalele de țiței. Trebuia să te ferești, în egală măsură, de țepii lor afurisiți și de băltocile de petrol cu mirosul greu în căldura sfârșitului de vară, dar merita orice efort pentru că erau mai negre, mai mustinde de zeamă, de parcă spărgeai chiar cocoloașe de țiței pe gerul gurii; și când o făceai, o explozie de arome de năpădea până în străfundurile gâtlejului, ale stomacului, ale ființei.
Cel puțin așa era pentru mine. Niciodată vreo mură nu a mai avut același gust ca al acelora culese de mine pe marginea bălților de țiței din Moreniul copilăriei mele. Acoperite de praful verii, înecate în mirosul de petrol, mai negre ca însuși veninul pământului care le hrănea, murele acelea a căror culoare îți pătrundea în piele de nicio sare de lamâie n-o mai scotea cu zilele, rămân simbolul Lăcrămioarei care am fost.

La DespartirE

La despărțirE

Final de clasa a XI-a

Profesor m-am trezit din întâmplare când căutam o soluție ca să-mi cresc și fiul, pe atunci de un an jumătate, și să completez veniturile nu tocmai grozave ale tinerei noastre familii. Mă pregătisem pentru jurnalism, dar deja înțelesesem că nu e tocmai potrivit să încerc asta fiindcă s-ar fi așteptat de la mine să petrec numeroase ore departe de copilul meu, punând meseria înaintea familiei, un sacrificiu pe care nu eram dispusă să-l fac.
Nu, nu știam nimic despre ce ar fi presupus profesia de dascăl; facultatea nu mă pregătise niciodată altfel decât prin câteva cursuri insipide de psiho-pedagogie, practică ridicolă și niște informații vechi de un catralion de ani.
Când am intrat pe holurile Colegiului ,,I.L. Caragiale", eram așa speriată că îmi venea să o iau la fugă înapoi și să nu mă mai întorc, dar fiindcă postul îmi fusese oferit doar după ce am garantat că nu voi pleca în toiul anului școlar, mi-am făcut curaj să pășesc în spațiul înfricoșător al cancelariei și să mă prefac sigură pe mine, de parcă aș fi știut ce să fac, când de fapt eram mai confuză decât mulți dintre viitorii mei elevi, unii cu numai câțiva ani mai mici decât mine.
Am supraviețuit însă primelor zile, apoi săptămâni și moartea mamei la numai 2 luni după angajare m-a făcut să mă ambiționez să termin anul, fie și numai ca să nu-i fac memoria de rușine. A fost un an crâncen; moartea mamei plutea încă în aer, eu bâjbâiam prin învățământ, căutându-mi locul, copilul meu era mai mereu atât de bolnav, încât îmi petreceam majoritatea nopților ascultându-i respirația ca să mă asigur că e încă în viață.

Și totuși cred că acesta a fost unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții mele. Mi-a oferit șansa de a mă testa, mi-a dat încrederea unor elevi pe care i-am dus apoi până la absolvire și chiar i-am pregătit pentru facultatea care pe atunci organiza un examen dur de admitere căruia, și datorită mie, câțiva elevi i-au făcut față cu succes, am cunoscut oameni în care și acum am încredere pentru că mi-au devenit prieteni, cu toate că au început prin a-mi fi elevi. Cum spuneam-un an grozav!
Așa a început. Au trecut deja douăzeci de ani de atunci și sunt pe cale să mă despart de încă o promoție de elevi. Mare lucru, veți spune, doar faci asta an de an. Păi, da, chiar așa și este; în fiecare iunie îmi iau rămas bun de la o altă serie de copii. Și totuși niciodată nu e la fel.
Există serii care intră și ies din viața noastră de profesori fără a lăsa vreo urmă, fără amintiri, nici gând de vreo amintire. Sunt zeci într-o singură vară, mulți dintre ei anonimi prin peformanță sau atitudine. Dai mai apoi peste ei prin magazine, vă ciocniți cărucioarele de cumpărături, mai schimbați o privire prin vreun parc, prefăcându-vă că nu vă recunoașteți sau chiar nefăcând-o; ei cresc și se schimbă, tu ai fost un nimeni în scurta lor viață școlară, ai îmbătrânit, ai fost și ai rămas pentru ei neinteresant.

MARIA PINAR MUSTAFA

Mai important este că există serii care rămân lipite de tine și pe care nu le-ai putea ignora chiar dacă ai vrea. Poate ai luat vreun premiu special cu ei, poate te-au călcat grav pe nervi, poate te-au surprins plăcut sau total neplăcut, poate i-ai iubit pentru că te-au ajutat sau i-ai urât fiindcă ți-au pus inspectoratul în cap. Nu contează de ce. Important este că nu-i vei uita.
Eu nu-i voi uita pe cei care sunt astăzi încă elevii de la 12 E sau măcar pe unii dintre ei. Au dat buzna în viața mea la drum de seară, pe la 6.30, într-o zi de marți când i-am rugat să se prezinte pentru că nu-mi fuseseră elevi cu an înainte.
Pe Maria Pinar atunci am cunoscut-o și am ascutat-o descriindu-se în cuvinte simple, cu o gramatică odioasă, însă cu o energie pe care nu și-a pierdut-o nicio clipă după aceea.Tot atunci mi-a vorbit Nicu despre pasiunea lui pentru istorie, Andy despre jocurile pe calculator, sau Rami despre fotbal.
Pasiuni obișnuite pentru liceeni, cuvinte nu tocmai multe, nimic ieșit din comun. Și în sfera comunului au rămas tot anul acela în care nu doar că nu au strălucit, dar m-au și călcat ades pe nervi.

Ziua Națională- 2014

Daniela, Ana-Maria și Silvia ,,proiectează"

De ce să nu-i uit atunci? Păi, nu pot să nu vă spun ce schimbare s-a petrecut în clasa a XI-a, când niște tineri bărbați s-au întors în clasă după vacanță, iar cârma clasei a fost preluată de Maria. Negricioasă, vorbăreță și plină de vervă, Maria și-a asumat rolul ingrat de e urni această clasă și de a o pune în fruntea liceului. Și a și făcut acest lucru mai repede decât și-ar fi imaginat cineva.
12 E a devenit o mașinărie bine unsă, un colectiv dinamic, a cărui energie inepuizabilă nu avea cum să fie ignorată. Sunt cei care au realizat cele mai complexe proiecte teatrale în limba engleză, mobilizându-se exemplar pentru fiecare dintre ele. Sunt cei care au răspuns la apelul oricărui cadru didactic, realizând materiale video, proiecte multi-media, machete, postere, planșe 3D, scenete și prezentări de materiale în egală măsură în liceu, dar și ca reprezentanți ai noștri în diverse competiții. 12 E nu a spus niciodată nu și nu a făcut niciodată rabat la calitatea muncii lor, stimulați de aprecierea tuturor cadrelor didactice și mânați permanent de neobosita lor ,,șefă", Maria.

Proiect semestrial, vara 2015

Maria, copilul abandonat, ,,uitat" în brațele unei străine care a ales să o crească oferindu-i dragostea unei familii, căldura unui cămin și forța de a-și înfrunta demonii, de a-i învinge și a reporni la altă luptă, mereu mai mare.
Maria, copilul care a vândut în piață, pe ger sau pe căldură înăbușitoare, să-și ajute familia adoptivă cu mica lor afacere; copilul care a cerșit iertarea pentru clasa ei de câte ori alții au greșit, fata care a râs sănătos, chiar și atunci când alții s-ar fi descurajat și a asigurat unitatea, fie și temporară, a unei clase care nu mereu i-a fost recunoascătoare.

Ziua mamei - 2014

Da, sunt clase pe care nu le poți uita pentru că le ești recunoscător; ți-au confirmat că există încă motive pentru care să-ți faci meseria, ți-au demonstrat că nu trebuie neapărat să-i înveți engleză dacă reușești să-i înveți să fie uniți, să se ajute, să se iubească, să-și respecte promisiunile sau, oricât de puțin și ridicol ar putea părea, să ciocăne la ușă înainte de a da buzna în clasă.

Ziua Hispanității 2014

Da, 12 E, nu vă voi uita pentru că Tomulici e un actor grozav, pentru că ,,Plugușorul" urat de voi era absolut, pentru că jucați la fel de bine în română, engleză și spaniolă- Bugi, ești un vis în rochie, Rami, ești o adevărată ,,piesă", Tomiță și Păscuță, rămâneți zeii teatrului de amatori- Beatrice, ești cel mai bun și serios fotograf ever, Nicu, thanks a bunch for your commitment to English, to creative writing, for the prizes you won and stories you created, Andy, hope to hear from you soon enough .
Da, Maria Pinar Mustafa, fata mea de la altă mamă, orice despărțire e grea,orice trecere te prinde nepregătit. Știu că așa ți se pare, dar nimeni nu e vreodată gata pentru despărțiri, dar sunt parte din viață tocmai pntru ca regăsirile să fie mai frumoase, mai emoționante, mai calde.
La ceas de zi, nu seară cum era când v-am cunoscut, 12 E îmi iau rămas bun de la voi mulțumindu-vă că mi-ați confirmat că nu am luat cea mai proastă decizie acum 20 de ani când, accidental, am ajuns profesor. God speed, my darlings! God speed!

 

Optimistic bitch?

 Nu am prieteni mulți. Poate fiindcă nu cred în posibilitatea de a găsi zeci de oameni cu care să ai atât de multe lucruri în comun, încât să puteți relaționa în catralioane de privințe și tot atâtea situații.
De cele mai multe ori, oamenii cresc diferit, descoperă pasiuni noi, ascultă muzici diferite de la o vârstă la alta, își schimbă gusturile vestimentare sau pe cele culinare, evoluează în direcții opuse celor pe care le iau companionii lor de drum, iar cei cărora le-au spus anterior prieteni pot ușor dispărea în zare, fără ca cineva să fie vinovat de asta. Pur și simplu se întâmplă și cred că nimic nu poate fi mai greșit ca o încercare de a susține o astfel de relație doar din nostalgie, numai fiindcă aveți un trecut comun, în ciuda prezentului total diferit.
Adulții pot hrăni artificial astfel de amiciții; le e dor de copilărie, de adolescența comună, de aventurile pe care le-au trăit împreună cu cei de care doar aceste amintiri îi mai leagă, dar, într-adevăr, chiar îi leagă bine de tot. Se apropie așa câteva clipe din nou de ei înșiși, cei care erau cu ani înainte, își povestesc, râd, retrăiesc căldura care i-a hrănit, se bucură de compania celor care îi cunoșteau atât de intim cu ceva timp înainte, deși acum credințele lor sunt complet diferite. Ajunși din nou în răspântie, fiecare va pleca pe drumul său acceptând, mai mult sau mai puțin, că orice i-ar fi unit înainte, în prezent este demult dus.
Adolescenții însă sunt cu totul altfel. Ei se aruncă în prietenie cu capul înainte ca bezmeticii. Iubesc prietenia, au nevoie de ea, o acceptă oricum ar fi și în numele ei sunt dispuși să facă absolut orice tâmpenie. Nu pun condiții și nici multe întrebări nu prea pun ei când e vorba de tovarășii lor, își mărturisesc iubirea în gura mare, ulat, pe rețele de socializare sau chiar față în față, dar rareori pot spune clar ce îi conectează unii cu alții cu adevărat.
Și-ar dona oare sângele dacă amicii le-ar fi bolnavi? Cel mai probabil da. Le-ar da și ultimul lor ban, dacă ar vrea să-și cumpere jenți noi la biciclete? Cel mai probabil nu. Prietenia la vârsta adolescenței e volatilă, la fel de schimbătoare cum sunt tinerii înșiși, dar asta nu-i face să sufere mai puțin atunci când o fractură sentimentală îi separă e cei cărora li se dedică cu superficialitatea vârstei.
Un elev mi-a spus ieri că întinde coarda doar ca să vadă care îi sunt cu adevărat prietenii. Aș fi vrut să nu-mi fi pierdut cumpătul și să-i spun că dacă simți nevoia să testezi o prietenie, atunci trebuie să-ți muți gândul de la ea- NU E PRIETENIE.
Nu ai nevoie să îți supui prietenii unor teste pentru a vedea care este cel real și cel fals. Viața va avea grijă să facă asta pentru tine din plin. În clipa în care simți că e necesar să verifici o relație, ar fi bine să-ți iei tălpășița fiindcă nu ai investit destul de mult, încât să fi creat deja un climat de încredere, nu i-ai cunoscut pe cei cărora vrei să le dai o ,,teză.
M-aș bucura să fie doar oameni buni și generoși pe lume, dar nu este așa. Asta nu înseamnă că pentru a ne putea apropia de cei din jur trebuie musai să-i supunem unei baterii de teste pentru a-i selecta corespunzător pe aceia care se potrivesc tiparului nostru de așteptări.
Nici tipare de așteptări nu e bine să avem fiindcă vom rata toate surprizele pe care viața ni le-ar putea oferi. Multe vor fi din cele neplăcute, prieteni de 25 de ani care brusc secționează canalul de comunicare simțindu-se ofensați tocmai când nu intenționai să ofensezi- o dovadă în plus a cât de puțin vă cunoșteați în realitate și cât de multe iluzii ați alimentat în tot atât de numeroși ani de tovărășie-dar sunt și foarte multe din cele plăcute, cărora trebuie doar să le dai o șansă.
Eu una nu dau teste decât la școală. De restul se ocupă mecanica tainică a universului și ținând cont de numeroșii oameni interesanți, deștepți și inimoși pe care mi-i tot scoate în cale de la o vreme, ce-i drept, mai ales virtual, tind să cred că universul complotează în favoarea mea.
Ce pot să fac? Am început să fiu an optimistic bitch.