Nici nu ştiu bine dacă mă chinuie ruşinea de a-mi permite aproape tot ce-mi dă prin minte sau doar frica viscerală că nu mult timp mă desparte de acel moment când eu şi ,,moşul" meu, părăsiţi de copiii care vor fi plecat pe la casele lor, cum e rostul lumii, vom merge la cumpărături doar cu trolerul, vom lua doar 3 morcovi şi 2 ardei, iar un kilogram de roşii ne va ajunge nu numai de salată, dar şi de o tocăniţa.
Mai înfricoşător este, desigur, gândul că nici nu ne vom permite mai mult decât acest minim, aşa cum li se întâmplă majorităţii celor care străbat oraşul de la un capăt la altul pentru a sufoca Piaţa Obor în speranţa unor preţuri mai bune, cu toate că Oborul nu mai e demult paradisul zarzavaturilor ieftine.
Uneori mă bântuie aceste frici, spaimele femeii de vârstă mijlocie, ruşinile omului crescut cu respect faţă de bătrâneţe, cu toate neajunsurile ei. Alteori însă, privesc în jur şi mă îneacă o revoltă de numa' numa'.
Ei, bine, nu mă revoltă sărăcia aşa mult ca răutatea pe care o văd înşirată ca o rufă murdară cu care defilează parcă fără jenă o bună parte din vârstnicii noştri.
Nu ştiţi despre ce vorbesc? Păi, tocmai despre bătrânii care au în faţă 10 lăzi de piersici în care afundă mâinile până la coate în căutarea ACELEI piersici magice, perfecta, aia care le va aduce iar zâmbetul pe buze şi pentru care sunt în stare să te înghiontească rebel, să te împingă din faţa raftului până când trupurile lor hrăpăreţe ajung exact în mijlocul raftului, ca să ridice lădiţă după ladiţă, pipăind cu înverşunare fiecare piersică, pentru ca apoi s-o arunce cu sete de celelalte fiindcă, aparent, nu corespunde înaltelor standarde de calitate.
Nu pot să cred că nu i-aţi văzut cum privesc rapace legănându-se de pe un picior pe altul în timp ce încerci să iei câteva fructe, de parcă tocmai acelea erau fructele pe care şi le doreau mai tare depuse în propriile pungi, roşiile la care visaseră când au ieşit de dimineaţă pe uşă luând calea bejeniei spre supermarketul aflat, cel mai sigur, la kilometri distanţă - doar le-a spus lor o vecină că nici nu se compară Lidl din Baicului cu alte magazine, chit că trebuie să schimbe cel puţin 3 mijloace de transport până la grădina promisă a edenului german.
Este cu desăvârşire exclus ca niciunul dintre voracii devoratori de legume-fructe să nu vă fi strecurat o mână artritică chiar pe sub nas pentru a înşfăca mai repede un dovlecel aflat strategic la baza unui uriaş morman, la fundul căruia nu se poate, însă, ajunge fără ca un cot bine ascuţit în lupta pentru supravieţuire din comunismul mort de dooşase de ani să nu vă fie înfipt cu ură animalică în stomac sau ficat - Na! Fir-ai al dreaqu de tânăr, mai ia-mi dovlecelu' dacă mai poţi!
Frică? da, mi-e frică de mor că voi ajunge să scormon cu sălbăticie în vrafurile de banane şi voi arunca în toate părţile fructe care mi se vor părea nedemne de cinstea de a fi digerate de maţele mele sensibile, iar în acest proces voi stârci nenumărate altele, le voi zdrobi cu o criminală indiferenţă spunându-mi că am tot dreptul să distrug tot în calea găsirii acelei banane perfecte, lipsite de pată, vergină, acea UNICĂ banană pe care o voi cumpăra cu preţul stricării a 5 ciorchini.
Teamă? Ba bine că nu! Mi-e teamă că într-o zi mă voi trezi alături de alte babe cu coşurile aliniate pe toată lungimea raftului de legume sau fructe, voi lua dooj de pungi de plastic, fiindcă ştiu sigur că fetele de la casă nu-mi vor cere să le returnez pe cele cinşpe pe care nu le-am folosit - Yupiii, nu mai trebuie să dau 1.25 lei pe un set de doo sute de pungi asemenea - şi mă voi proţăpi în dreptul lăzilor cu caise din care voi alege cam 5, nu înainte însă de fi zdrobit măcar 3 kile aruncând în stânga şi-n dreapta cu ele peste celelalte lădiţe.
Iar după ce voi plăti la casă, nu voi ezita să petrec măcar cinşpe minute să pun totul direct în sarsanalele mele, nicidecum în coş, ca să economisesc vreo 5 minute din existenţa mea zbuciumată, chiar dacă în spatele meu văd cum se tot lungeşte coada - Ia, mai dă-i în mă-sa şi pe ăştia că tre' să-nveţe să mă respecte la vârsta mea!
Şi de-aici, tule-o! Mă voi năpusti cu trolerul de cumpărături chiar în uşa autobuzului, să fiu prima care se aburcă înăuntru pe scară, fie că or avea pe unde să coboare cei aflaţi deja în maşină, fie că nu - Fir-aţi ai dreaqului cu neamu' vostru de reatebeu cu tot, nenorociţii dreaqu care nu veniţi mai repede! Da', mişcă-te, băăă, ce stai aşa ca vita la capăt, nu vezi câţi aşteptăm în staţie, stingă-vi-s-ar neamu' vostru cu totu' să vi se stingă, că eu nu blestem nicodată, da' uite ăştia cum mă fac să....
Atunci când nu mi-e jenă de vreo băbuţă care îşi ia cu mâini tremurânde 2 morcovi şi o ceapă pentru o ciorbă sau tocăniţă, când nu mă rupe mila de sărăcia pe care o simt răcnind din coşul pe care îl împinge cu greutate, ezitând printre rafturile de obscenă abundenţă, în zilele în care nu mă sufocă furia la vederea spectacolului deprimant al deznădejdii bătrâneţii, atunci îmi vine să-i iau la bătaie pe bătrâni.
Nu fiindcă i-a ajuns vărsta, aşa cum şi mie mi se întâmplă tot mai des, nici pentru că neputinţa lor mă încetineşte din goana mea tipică. Bătaia îmi vine să le-o dau pentru risipa teribilă pe care o lasă în urmă cu aroganţă. Pentru legumele zdrobite unele de celelalte cu dreptul recent câştigat de a fi iresponsabil cu tot ce nu e al tău, pentru fructele storcite între degete, iar mai apoi azvârlie de sus, parcă pentru a maximiza efectul devastator asupra celor încă sănătoase din jur, pentru că nu măsura pare a-i caracteriza, ci ura pentru tot ceea ce mai e încă viu, pentru vinetele pe care le vor la piaţă fără coadă, deşi nu pot fi coapte dacă nu ai de ce să le apuci, pentru cărucioarele cu care te izbesc fără jenă peste glezne, dar mai ales fără a-şi cere SCUZE pentru că te-au lovit.
Nu ştiu dacă sărăcia i-a urâţit şi înrăit în aşa hal sau doar aşa au fost mereu aceşti bătrâni care nu mai mulţumesc, nici nu mai răspund la salut, care lovesc înverşunat tinerii fără cea mai vagă intenţie de a se scuza, ca şi cum şi-ar fi câştigat dreptul de le învineţi gleznele prin pieţe, magazine, autobuze sau pe trotuare.
Uneori mi-e ruşine că îmi permit să fiu încă în putere, dar de cele mai multe ori mi-e frică să nu îmbătrânesc aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu