Distracţie la sală - Episodul 1

Ca în Războiul Stelelor, viaţa mea se termină unde trebuia să înceapă- la sală. N-o luaţi chiar pe bune, dar nici rău n-ar fi fost dacă nu aşteptam să mă apropii de 50 ca să înving lenea, jena, inerţia şi prejudecăţile şi să-mi cărăbănesc trupul la fitness. Uite că n-am făcut-o până azi!
Dar astăzi...,,Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium"- adică m-a izbit inspiraţia mai ceva ca pe Eminescu când a scris el Scrisoarea III şi încărcată cu rucsacul în care mi-am îndesat echipamentul m-am înfăţişat la sala Energy.
Energie nu prea aveam că eram prea ocupată să mor de nelinişte; de zbucium deci nu duceam lipsă, doar că  mi s-a tuflit oleacă agitaţia când îmbrăcată în maiou şi budigăi de fitness am intrat în sală. Ce-oi căuta eu acilea la ora asta?- a fost primul meu gând. De fapt al doilea, că primul a fost - Tule-o, Lăcrămioaro, acasă că nu-i de tine aici!
Mda. N-am tulit-o pentru că antrenorul se uita aşa fix la mine, de mi-am spus că o să sară să mă placheze ca la rugby dacă dau năvală pe uşă şi mai bine evit încă şi mai mult penibil decât reflexia mea în oglindă- un şarpei supradimensionat, biped, cu un maiou mov şi o mutră gata să izbucnească în lacrimi şi să promită că nu mai face, numai să fie lăsat să fugă acasă.
Haideţi să facem o încălzire! - spune el oarecum nesigur. Mă scuzaţi, dar astăzi chiar nu ştiu ce se întâmplă că mă simt rău- adaugă.
Doamne, Dumnezeul meu care eşti tu bun şi milostiv, pot să plec!- îmi dă prin cap, dar tocmai atunci aud: Nu vă faceţi probleme că îmi revin imediat. Eh, nuuu, dacă nu vă e bine, nu aş vrea să...-dau să scap. Staţi, doamnă, liniştită. Nu-i o problemă. Doar m-a luat un pic prin surprindere-el de colo. Clar, Dumnezeu a fost bun şi milostiv până acum, dar acum trebuie să mă apuc de fitness.
Încălzirea este ca să mobilizăm articulaţiile şi muşchii ca să nu ne apucăm de exerciţii brusc, neîncălziţi -şi-mi arată câteva mişcări pe care trebuie să le repet de vreo 10 ori. Bă, ejti nebun? Asta-i încălzirea? Asta-i toată mişcarea pe care am făcut-o eu în ultima juma' de an, nebunule! Exact ca încălzirea de la orele de sport de la şcoală, aceleaşi exerciţii- spune prietenos.
Îl privesc tâmp în oglindă şi dau din cap ca un căţel d-ăla de pluş de se pune la luneta maşinilor să-şi zguduie ţeasta în toate gropile. Antrenorule, trăi-ţi-ar familia matale, nu cred că o pipăia taică-tu pe maică-ta prin parc când am făcut eu ultima încălzire la ora de sport, doar nu crezi că-mi mai amintesc altceva decât zbierătele lui Goicea să mişcăm picioarele?
Cretinismul înşirat pe chipul meu îi spune că nu e bine să mai apleze la amintirile mele din copilărie şi după ce se asigură că înţeleg ce trebuie să fac se pune pe numărat. Eu nu m-aş fi supărat dacă număra, să zicem din doi în doi, dar el nuuuu...trebuia să se încăpăţâneze să spună fiecare număr. Haideţi să mai faceţi încă o serie de 10, vă rog. Bine, mă, că mă rogi tu. Uite că fac aşa...doar să nu zici că-s chitroasă.
Ce să vă mai spun, m-am mai bălăngănit încoace şi-ncolo o vreme, după care îmi explică etapa următoare- individual compus pe aparate, în sensul că tre' să lucrăm zona lombară. Nu ştiu sigur cine a inventat aparatele astea, da' cre' că e descendent direct al unei spiţe perverse de călăi care şi-au transmis meşteşugul sinistru din generaţie în generaţie, până a luat forma sălilor de fitness, în care vreun nene cu dooj de ani mai tânăr decât tine te pune să faci 3 serii de 10 întinderi la sfârşitul cărora nici unde ţi-e creieru' nu mai ştii.
Acum trebuie să trecem să lucrăm la saltea-îl aud. Dumnezeule, în mare puterea ta, fă-l să nu mă pună să fac abdomene că va trebui să-l bat (bine, să-l scuip, că nu am cum să-l bat fără să mă rănesc mortal)!
Sanchi abdomene! Nuuuu. La saltea ba stai în 4 labe şi-ţi mişti mâinile şi picioarele în direcţii pe care nu prea le înţelegi, bă tre' să te crăceşti, ba să faci podul, ba să-ţi zbânţui picioarele în feluri care te-ar distra teribil dacă le-ai vedea la altcineva. Aşa, că-i la tine, doar gâfâi şi-ţi doreşti să se termine odată ca să nu pocneşti tu de ruşine sau budigăii pe la cusături.
Cel mai mult mi-a plăcut să fac genuflexiuni. Mai ales că nu puteam să le fac corect, aşa că mi-a dat nişte corzi de care să mă atârn ca să las gravitaţia să-şi facă treaba ei de gravitaţie, anume să tragă de curul meu în jos pentru ca apoi eu să-l ridic iar la verticală numai ca apoi să-l tot las aşa să cadă cât mai aproape de podea de cel puţin patruj de ori. OMG!
Vă simţiţi bine?- mă întreabă grijuliu. Bine că-mi duci grija acuma; mai aveam puţin şi muream când m-ai pus cu cracii în sus pe aparat să fac şi eu nişte încercări ratate de abdomene. Norocu' meu că am spondiloză şi după 20 am ameţit de-am zis că dau afară toate cerealele, că altfel nu mă lăsai, perversu' naibii, în pace.
Credeţi că rezistaţi şi un pic de bandă? Hai să mori tu că trebuie şi bandă- gândesc. Desigur-răspund ipocrit, prefăcându-mă că încă nu-mi vine să mă pun în 4 labe şi să răcnesc din toţi rărunchii să mă ducă cineva urgent acasă.
Ei, bine, nici nu mi-a setat bine banda la o pantă moderată şi o ruşinoasă viteză de vreo 2 km pe oră că apare mamaia atomică. Din care abisuri ale iadului o fi ieşit nu ştiu, dar fix lângă mine i-a venit cheful să se instaleze la un aparat pe care şi l-a setat singură să o zdroncăne în feluri şi chipuri de parcă era posedată de toţi demonii fitnessului. Dacă păşea, alerga, pedala sau schia în acelaşi timp nu vă pot spune, dar orice ar fi fost, mamaia părea foarte relaxată.  FLEOŞC!- s-a auzit în clipa aia; era faţa mea căzută pe jos.
Nu putea şi ea să profite că încă era răcoare să coacă o plăcintă sau un ardei. Nuuuuu. Ea ţopăia ca o capră, făcându-mă să mă simt şi mai ratată pe când încercam cu disperare să nu cad pe banda a cărei înclinaţie şi viteză o crescusem şi eu treptat.
Am zis bogdaproste când a sărit veselă de pe aparatul ăla satanic şi 10 minute mai târziu l-am oprit şi eu pe al meu, nu de alta, dar mi-era că nu voi mai putea amâna mult momentul când, încă spânzurată de barele aparatului, aveam să mă înşir în toate direcţiile şi valurile de vomă greu stăpânite aveau să ţâşnească în toate părţile.
Cu aceleaşi teribile ameţeli, m-am bălăngănit până la vestiar unde mi-am tras alte ţoale pe mine, am băut o găleată de apă şi mi-am propus să ajung acasă, cu micul-dejun încă în stomac. Aş fi apreciat ajutorul cuiva la coborâtul spre ieşire, în sensul că era bine să mă fi aruncat vreun binevoitor din capul scărilor; aşa nu aş mai fi fost nevoită să le cobor personal şi să mă împing cu toată greutatea într-o uşă care, de fapt, se deschidea spre interior.
Mulţumesc pe această cale tuturor celor care mi-aţi spus după prima şedinţă de antrenament -ha! ce glumă bună asta cu antrenamentul- că nu trebuia să mănânc vreo două ore înainte; sper să ţin minte dacă voi mai apuca să văd lumina zilei încă o zi şi să mă mai şi duc în acel loc de durere şi amarnică ruşinare.