Sunt o mare norocoasă

Mă tot gândesc în contextul acesta al examenelor naţionale că tot ceea ce sunt se datorează mamei mele, dar şi profesorilor mei.
Mama m-a învăţat să vreau mereu să ştiu, mi-a citit când eram mică, mi-a povestit mult, mi-a deschis enciclopedii, cărţi de istorie sau geografie, romane, ca şi cărţi în franceză. Cu ea am deprins pasiunea pentru documentar, puţin şi trunchiat pe vremea aceea când singura formă de acces la informaţia ştiinţifică sub formă televizată erau scurtele programe Teleenciclopedia, pe care le urmăream alături de ea cu aviditate în fiecare săptămâna.
Din puţini ei bani, nu înceta să ne cumpere cărţi şi una dintre cele mai intense amintiri de lectură este legată de o serie de 3 cărţi, format A4, bogat ilustrate, scrise în franceză, pe care mi le-a citit seara, la lumina unei veioze asemănătoare unei ciuperci maro-roşcate, prinsă pe speteaza patului pe care îl împărţeam cu ea.
Le petit lapin volant a fost povestea care mi-a plăcut cel mai mult din serie şi îmi închipui ochii mei beliţi la ciuboţelele zburătoare ale iepuraşului în timp ce vocea mamei mă încuraja să pronunţ după ea, apoi citea iar şi-mi traducea spre marea mea fericire ori de câte ori voiam să o ascult din nou.

Mamei îi datorez apropierea de limba franceză, dar cunoaşterea ei este legată de doamna Băloiu, profesoara mea din gimnaziu, femeie aspră care nu făcea rabat la calitatea actului educaţional pe care îl practica într-o şcoală meschină de provincie, la Moreni.
Dacă încă mai pot citi şi înţelege franceza şi acum, la 30 de ani de la absolvirea liceului, trebuie să-i fiu recunoscătoare doamnei Băloiu care ne ridica în picioare să cântăm La Marseillaise, ne dădea test după fiecare noţiune gramaticală studiată şi ne scoatea la tablă să traducem, scriem şi exersăm cu o cerbicie greu de descris elevului care acum îşi întreabă profesorul la ce-i va ajuta lui să ştie una sau alta. Sigur că expunerea la franceză de acasă m-a ajutat, dar nici măcar unul dintre elevii dânsei de atunci nu a părăsit şcoala fără a fi capabil să citească fluent, chiar dacă nu avea şi capacitatea de a înţelege în întregime mesajul transmis de cele citite.
Iubirea mea pentru biologie o datorez doamnei Gheţe; mică şi fragilă, avea o inepuizabilă resursă de energie, ne aştepta cu microscoapele pe mesele de faianţă ale cabinetului, lamelele pregătite la catedră, planşele aşezate la vedere pe perete, mulajele gata să fie desfăcute şi prezentate nouă, dacă nu tuturor, măcar acelora care muream de curiozitate să ştim cum arată interiorul corpului uman sau cel al unei plante.

Respectul pentru istorie mi-a fost trasnsmis nu doar de mama, dar şi de doamna Drăguşin, înaltă, rece ca un şarpe, rar zâmbitoare în clasă, dar plină de entuziasm în predarea istoriei prin planşe, diapozitive sau filmuleţe puse la un epidiascop rusesc, albastru sineală,de proporţii epice, aflat chair în dreptul băncii mele. Când nu vedeam filmuleţe sau fotografii, aveam harta cu becuri ce luminau bătăliile lui Ştefan cel Mare, ale Războiului de Independenţă sau răscoalelor româneşti despre care ne vorbea sau ne cerea să căutăm noi informaţii pe care să le prezentăm în clasă.

Cunoştinţele de geografie sunt rezultatul orelor cu doamna Gavra; masivă ca unul dintre munţii despre care ne vorbea, domnia sa se aştepta să avem atlasul pregătit pe bancă, alături de globurile pământeşti aflate la marginile fiecărei bănci. Hărţi nenumărate erau desfăşurate la orele dânsei, imagini proiectate la geamănul urieşesc al epidiascopului  din cabinetul de istorie, legende ne erau relatate despre râurile noastre, după cum petreceam ore făcând rezumate pentru a putea oferi informaţii suplimentare cu care noi elevii eram îndemnaţi să contribuim de fiecare dată la ore.

Favoritele mele erau însă două piticuţe: profa de chimie şi cea de rusă. Urâţică, cu un păr rar vopsit un roş nefericit, uşor saşie şi veşnic înveşmântată într-un halat alb, profa de chimie părea un copil nereuşit dacă o vedeai în afara orelor.
Când începea însă să vorbească despre electroni şi sarcini pozitive, despre straturi sau molecule, se întâmpla ceva magic, doamna Stoian se transfigura. Toată pasiunea ei pentru chimie ţâşnea cumva spre suprafaţă, energia căpăta formă palpabilă şi simţeai că nu puteai rămâne indiferent faţă de ce are de transmis. Voiai să ieşi la tablă să-i confirmi că ai înţeles, să faci primul, cel mai bine, experimentul pe care ţi-l pregătea înaintea orei, să fii cel dintâi care ridică paharul ăla Berezelius să-i arate substanţa abia obţinută în urma indicaţiilor sale, totul ca să vezi bucuria sa că tu ai învăţat ceva.
Doamna Călăraşu, profa de rusă era încă şi mai mărunţică decât chimista noastră. Abia dacă era cât unele dintre noi de înaltă când ne-a devenit profesor în clasa a V-a şi poate fiindcă era aşa minionă, ne-a faultat de cartonaş roşu în primele ore până am priceput că e departe de a fi egala noastră. Doamne, ce-i mai plăcea să fie profesor!
Cocoţată pe podiumul de la catedră scria, rostea, corecta pronunţii, citea, cânta cu noi, ne învăţa poezii, repeta iar şi iar, până când deprindeam alfabetul chirilic, scrisul atât de diferit, rostirea moale a cuvintelor ruseşti.
Nici nu mi-am dat seama când m-am surprins că vizionând filme ruseşti la televizor sau cinematograf înţelegeam o parte din cele spuse de personaje şi-i trânteam mamei câte un cot, şoptindu-i  o traducere aproximativă pentru care pleznea pielea pe mine de mândrie şi pe mama de nervi, căci puţine lucruri ura ea mai mult ca limba celor care-i distruseseră familia.

Noi, pe de altă parte, nu prea comentam la ore şi oricât de lungi ar fi fost temele, oricât de grele poeziile pe care le aveam de învăţat sau complicat de căutat acele informaţii cu care profesorii noştri ne cereau să contribuim la ore, o făceam, de cele mai multe ori cu drag.
Mama mă învăţase că nu trebuia să-mi fie ruşine cu munca mea, că e bine să ascult la şcoală ce mi se predă şi fac tot ce mi se indică, aşa că asta încercam să fac, mai ales pentru acei profesori pe care îi admiram sau iubeam.
Cumva cred că tuturor ne fusese indusă aceeaşi idee că şcoala era un spaţiu al învăţării şi trebuia respectat ca atare. De-aia nu-ţi trecea prin cap că ai putea înjura pe holuri, că ai putea să urli măscări sau doar să strigi numele vreuni coleg, cu atât mai puţin că ai putea să pleci pur şi simplu de la ore când te plictiseşti sau nu ţi-ai făcut tema.
Nu la fel au stat lucrurile şi la liceu, din păcate. Excepţie făcând proful de română şi prietenul meu- Christian Crăciun - căruia îi datorez dragostea pentru literatură şi scris, ceilalţi profesori erau lipsiţi de pasiunea care-i anima pe aceia pe care îi lăsasem în urmă odată cu examenul de admitere la liceu.
Degeaba era frumoasă ca o cadră doamna Preda, ai cărei ochi albaştri şi silueta gracilă bucura ochiul, dacă orele erau la fel de pline de energie ca o broască ţestoasă în hibernare. Chimia a devenit brusc ternă, plictisitoare, o înşiruire tâmpă de abstracţiuni din care lipsea bucuria de a fi profesor a doamnei Stoian.
Oricâte eforturi aş face, nu reuşesc să o vizualizez pe profesoara de rusă din liceu, fiindcă ne era doamna Călăraşu pe care şi acum mi-o amintesc plimbându-se de mână cu soţul, un bărbat extrem de înalt care părea ieşit cu copilul la plimbare când o purta pe străzile orăşelului de provincie în care în mod normal rareori soţii se afişau ţinându-se de mână.
Abia dacă ţin minte altceva decât coafurile ţopeşti ale profesoarei de istorie din liceu şi buchetele de flori ce îi erau cumpărate, dar şi astăzi, după 34 de ani, îmi amintesc bucuria prostească pe care am simţit-o când, după o pauză de 3 luni, am revăzut-o pe profa de rusă, proaspătă mămică, venită la şcoală cu un boţ de copil peste măsură de frumos care nu semăna deloc, dar deloc cu ea.

Într-o lume cât un lighean, boanghina de naşterea căreia m-am bucurat ca de cea a unui frate a mai intrat o dată tangenţial în viaţa mea cu puţin timp în urmă, ca o conspiraţie a universului menită să-mi amintească de norocul meu extraordinar de a o fi avut pe mama lui ca profesor.
Profesorii chiar pot schimba destine. Sau măcar puteau pe vremea când tabletele, HBO-ul, PC-urile şi telefoanele nu erau mai deştepte decât utilizatorii lor. Atunci, ca şi acum, nu erau plătiţi bine, nu aveau beneficii şi, cu excepţia celor de română, mate şi fizică, nici meditaţii nu făceau ca să se pricopsească.
Cei pe care am avut şansa de a-i avea profesori aveau, în schimb, dragoste şi respect pentru profesia aleasă, pasiune, devotament, dorinţa de a forma.
Poate că noroc nu înseamnă să te naşti în familia unui machedon bogat, a unui baronet de provincie sau bisnismen de Dâmboviţa, ci ceea ce mi s-a întâmplat mie. Noroc ar putea fi să asculţi vocea mamei citindu-ţi sau spunându-ţi poveşti, să ai profesori ca doamnele Călăraşu, Stoian şi Duţu sau să înveţi literatură de la Christian Crăciun.
Poate că a avea noroc înseamnă să creşti în Moreni, departe de agitaţia smintită a capitalei, scufundat în cărţi şi miros de ţiţei, în izul de petroxin al podelelor bibliotecii orăşeneşti, având ca unică busolă CUVÂNTUL şi pe cei cel rostesc. Dacă-i aşa, mare noroc am mai avut!