Nu-i așa că vă topiți după fețișoarele lor de copilași năpădiți de păr moale și pufos? Că vi se rupe inima când scot mieunăturile alea mai înduioșătoare ca scâncetele unui nou-născut, pe când vă privesc intens, direct în inimă cu ochișori de catifea verde, mai moi ca un cur de bebeluș? Nu simțiți o sfâșiere interioară când își trec cozile bogat împodobite cu blană peste picioarele voastre, frecându-se frenetic de parcă v-ar fi dus dorul și și-ar fi vârât adânc, de profundă singurătate, două gheare în gât dacă nu ați fi venit acasă tocmai la timp să le salvați una din cele proverbiale 9 vieți pisicești?Daaaaaa? Proști mai sunteți, frățiorilor! Proști sadea! Dar nu-i așa mare baiul, că nici eu nu-s mai brează. Și eu am cedat presiunii filmulețelor înduioșătoare cu mâțe mai pufoase ca vata pe băț, țopăinde drăgălaș și mieunânde ca niște bebeluși bine îmblăniți, așa că vă înțeleg perfect nemulțumirea.
Nici mie nu mi-a spus nimeni ce se va-ntâmpla când gogoloiul de blăniță avea să găsească litiera în care avea să sape vârtos vreo 10 minute, împroșcând granule fine de nisip prin toată baia, pe hol și o parte din dormitorul aflat în imediata vecinătate a băii. Nu eram pregătită nici pentru duhoarea pestilențială ce urma să se degaje după ce minuscula jivină avea să producă un căcățel oleacă mai mare ca o omidă, însă mai puțitor ca o hazna.
Acum, pe bune, nu-mi spuneți că nu ați suspectat că mâța mănâncă pe ascuns ceva căcat stricat, vreo scândură de veceu turcesc, uitat prin curtea cine știe cărui ceapeu și abuzat deja de generații de tractoriști care n-ar nimeri gaura veceului nici dacă ar fi craterul unui vulcan. O și înțeleg că se zbate atâta să-l acopere după ce-l produce, deși, chiar și învelit în guguloaiele de nisip, pute la fel de cumplit.
Și apoi mai sunt și nopțile. Ah, nopțile! Alea când cuibărit în căldura liniștitoare a patului aluneci în somn numai ca să te trezești brusc în mieunături apocaliptice, zgripțănituri la ușă, țopăituri deșănțate și râcâieli care, în întunericul dormitorului, îți par sunetele amenințătoare ale unui T-Rex gata să-ți rupă mădularele.
Nu că ar face toată această panaramă fiindcă s-ar simți singură și și-ar dori cumva să o mângâi, să o ții în brațe, ea să toarcă liniștită, iar tu să aluneci din somn, de data asta cu ea alături. Nici gând!
Mâța face toată această panaramă de nedescris doar pentru că POATE. DE PLICTISEALĂ. Nuuuu, nu vrea să toarcă blând așezată peste pilota ta, ea vrea să se zdroncăne peste capul tău, să se frichine pe sub patul în care tu încerci să ațipești la loc, pe când ea încearcă să smulgă căptușeala de sub pat, să tragă pilota de pe tine, să-ți scormone în ureche sau în ochi după diverse chestii, mieunând neîncetat, doar-doar ți-o fugi și ultima firimitură de somn.
Presupunând prin absurd că ratează o noapte de asemenea distracție, poți conta pe ea să o găsești tolănită pe masa de bucătărie cu tot trupul ei mlădios înșirat pe locul în care ți-ai pune micul-dejun dacă ea chiar te-ar lăsa să dormi suficient ca să-ți mai ardă de asta. Poftă bună tuturor!
Eu una nu știu ce virtuți terapeutice ar trebui să aibă pisicile, al căror tors se spune că poate să scadă tensiunea și să liniștească palpitațiile. Sunt sigură că poveștile astea au fost inventate de cineva care nu a avut niciodată o pisică, altfel ar fi știut ce tensiunea dracului poți face și cam ce criză de inimă te paște când realizezi că mâța a sărit de la etajul 1 și-a dispărut în abisurile subsolurilor de bloc, alături de șobolani mai mari ca iepurii și cotoi care ar face leoparzii să tremure de frică.
Una peste alta, după 6 luni de pisicăreală, pot spune cu mâna pe inimă că Jinx este tot ce ar putea fi o pisică și umpic mai mult decât atât: scotocește, folșgăie, doarme pe masa mea de bucătărie, zgripțăne pe covor, sub pat, pe pat, pe câine sau sub el, sare, miaună și râde de noi cu gura până la urechi.
Treaba cu mâțele e la fel ca cea cu copiii: Cine are/Să-i trăiască!/Cine nu/Să nu-și dorească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu