Stând astăzi în fața trupurilor descărnate ale unor mesteceni în Herăstrău, mi-am amintit după-amiaza mohorâtă de mijloc de decembrie 1988, când m-am trezit blocată în fața afișului Pădurii de mesteceni a lui Andrej Wajda care rula într-un cinematograf meschin, comunist de pe Șoseaua Ștefan cel Mare.
Pe un umăr aveam o geantă cu cele 3 cărți luate de la Consiliul Britanic în aceeași dimineață, caietele de engleză de la pregătire și pijamaua cu schimburile pentru a doua zi, iar în cealaltă mână căram o sacoșă încăpătoare de pânză în care înghesuisem după pregătire 5 franzele aurii (pâinea se dădea la noi pe cartelă, așa că Bucureștiul era El Doradoul pâinii), o jumătate de bucată de salam de vară și un kilogram de brânză de 32, tare ca o piatră, cel mai probabil atât de sărată, încât mama avea să o lase două zile la desărat în apă.
Spre ora 3 devenise clar că oricât aș mai fi scotocit alimentările nu aveam să dau peste altă coadă de la care, eventual, să mai capăt vreo bucată unsuroasă de salam/parizer, frigul începuse să-mi intre-n oase, iar zăpada jegoasă, topită sub tălpile trecătorilor, penetrase imitația de piele a ciubotelor pe care le purtam, făcându-le să scoată deprimante fleoșcăieli ce mi se păreau a răsuna printre scârțâieturile tramvaielor îndoite la burdufuri sub greutatea sutelor de călători.
Poate că aș fi trecut indiferentă pe lângă cinematograful al cărui nume l-am uitat, dar ceva m-a făcut să ridic privirea către degetele înghețate ale copacilor înțepeniți atemporal pe afiș: ANDREJ WAJDA - PĂDUREA DE MESTECENI. Uaaaaaa!! Nici o speranță să văd așa ceva în cinematograful de la Târgoviște unde mirosul de igrasie era așa de intens, că în puținele dăți când rula vreun film și mergeam acolo, aveam impresia că plec împodobită în păr cu ciuperci igrasioase verzi.
Am dat cei 3 lei pe bilet fără ezitare și am pătruns într-o sală la fel de puțitoare ca cea de acasă, mai rece ca un mormânt, cu scaune acoperite cu o vagă catifea grena, roasă de miile de spectatori până aproape de destrămare. Eram doar cinci speriați în sală: doi îndrăgostiți așezați strategic pe ultimul rând ca să se poată pipăi în liniște, un bărbat la fel de singur ca mine și o bătrână care-și căuta,poate, adăpost de sărăcia întristătoare de afară și eu, cinefila în formare.
După primele minute de plăcută moleșeală, în aerul vag încălzit al sălii, am observat vălătucii de abur ieșindu-mi pe gură la fiecare respirație și am mulțumit cerului că mi-a dat gândul de nu-mi da jos jacheta, ci numai mănușile și fularul care împodobeau sacoșa depusă grijuliu pe scaunul din dreapta.
De pe scaunul acela a început să vină spre mine aroma inconfundabilă a mult-râvnitei pâini de București și salamului puturos care n-o fi avut prea multă carne, dar sigur era înecat în uriașe cantități de usturoi. În bezna sălii și la adăpostul anonimatului oferit de marele oraș în care eram o străină, am urmărit genericul cu un sfert de franzelă într-o mână, rupând cu dinții din halca de salam, într-o improvizație de sandwich care mi-a încălzit mațele suficient să pot răbda frigul mușcător din sală.
Am plâns pe ruptelea spre sfârșit de la așa multă frumusețe, dar și de frică pentru că urma să părăsesc siguranța iluzorie a cinematografului, să pătrund iar în jegul cotidianului iernatic. Mucii i-am șters cu batista de pânză pe care mi-o apretase mama așa tare, de aproape că m-a tăiat la nas, lacrimile cu dosul fularului, tristețea nu am avut cu ce s-o șterg de pe mine și am purtat-o peste tot pe străzile scăldate deja în întuneric.
Pe Ștefan cel Mare treceau acum autobuze cu burduf și tramvaie cocoșate sub miile de bucureșteni care încercau să revină la apartamentele lor friguroase și triste în care, asemeni tuturor românilor, își amăgeau foamea cu te miri ce și nimic.
Am străbătut pe jos distanța dintre Lizeanu și patinoarul 23 August și m-am strecurat pe străduțe către blocul urât la al cărui etaj întâi era apartamentul de numai două camere al mătușii mele, cărând pâinea ce se-ntărise ca o scândură în frigul necruțător, în timp ce zoaiele din ghetele mele înghețaseră și ele amorțindu-mi tălpile.
La tanti Geta era cald de la aragazul pornit, avea și destulă apă caldă pentru o baie zdravănă - o raritate la Târgoviște- am mâncat o supă apoasă, dar fierbinte și după ce ne-am mai povestit una-alta, m-am vârât în pat și mi-am imaginat că mă plimb prin aerul rece și zăpada proaspăt căzută, pe sub mestecenii azvărliți cu degetele lor în sus spre griul metalic al cerului polonez al lui Wajda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu