Copiii Moreniului. Iarna

Primii fulgi de zăpadă aterizau întotdeauna pe limba mea scoasă până pe bărbie, ca să pot simți mai bine gustul zăpezii apoase de sfârșit de noiembrie. Da, cam atunci începea să ningă când eram eu copil, mai rar în decembrie când deja era deosebit de important să nu mai fac nicio boacănă ca Moș Crăciun să-mi aducă fel de fel de bunătăți comuniste.
Copiii Moreniului așteptau iarna cu limba scoasă la propriu și la figurat; era timpul de săniuș și acolo chiar aveai unde să te dai cu sania până cădeai lat. Dealurile de jur-mprejurul orașului se umpleau de derdelușuri despicate inițial prin nămeți de băieții mai mari, pe sănii cu tălpice late, toate făcute la uzinele din oraș de tații destoinici, sănii cu șezutul zdravăn de lemn pe care se puteau lejer tolăni cururile a doi-trei copii care să chiuie apoi din vârful vreunui deal până la poale, printre alții la fel de temerari ca ei, ba aflați în iureșul coborârilor în viteză, ba opintindu-se la urcare.
Seara după ore, zeci de plozi gălăgioși înșfăcau săniile depozitate strategic pe holurile blocurilor chiar lângă uși și țășneau afară printre blocuri, pe aleile înguste deja acoperite cu un strat periculos de gheață format de la atâta alunecat îndârjit pe ghețușurile improvizate, nu de puține ori special udate cu apă, ca  sticla periculoasă a gheții să fie mai lată și mai alunecoasă.
Pe sănii se trăgeau cu rândul unii pe alții, doar trăiau în cele mai democratice dintre societăți, până pe dealuri și tot împreună țineau de sforile babane spânzurate de urechile de fier ale săniilor până sus pe coama dealului unde se strecurau printre alții la fel de agitați ca ei, se trânteau în cur pe lemnul nemilos al săniei și apoi porneau în josul dealului țipând victorios/ PÂRTIEEEE, BĂĂĂĂ!
Cei mai curajoși dintre ei se tolăneau pe burtă și ținîndu-se strâns de tălpicele de metal își făceau vânt cu capul înainte pe pârtie; tot bravi erau și cei mai nebuni dintre copiii Moreniului, flăcăii care se lăsau pe spate, cu sfoara strânsă între mâinile-nghețate, picioarele țepene în față, încordate de excitație și capul săltat între umeri, ca să-ți croiască drum nesigur printre alți nebuni ca ei.
Amarnic mai ningea pe-atunci! Centimetrii de zăpadă se adunau unii peste alții, se turteau sub greutatea straturilor noi, deveneau gheață, apoi alții se depuneau formând nesfârșiți nămeți prin care plozi fericiți își croiau drum spre școală mânați doar de speranța săniușului de după ore.
Pe sub sarafanele albastre de uniformă, fetele aveau ciorapi groși de bumbac sau budigăi strânși pe picior, iar băieților li se ițeau izmenele albe de sub pantalonii subțierei de tergal în timpul bătăilor îndârjite cu zăpadă ce se încingeau în curtea școlii.
Nu prea țin minte dacă mai erau și alte fete în afară de mine pe ghețușul din curtea Școlii generale nr.3 sau la cafturile îndrăcite care inevitabil se sfârșeau cu cineva țipând sălbatic în timp ce bulgări nemiloși de zăpadă îi alunecau direct pe piele strecurați pe sub guler de cel care ieșise victorios în înfruntarea cu bulgări.
Copiii Moreniului erau veseli, uzi de la atâta joacă în zăpadă, aveau bucăți de gheață ce le atârnau de hainele ponosite, de căciulile tricotate de mame sau bunici, de mănușile cu un deget strâns unite în taina șnurului de lână ce le unea secret prin mânecile paltonașelor, ca să nu se rătăcească una de cealaltă.
Școala nu se oprea doar pentru că ningea mormane și nici dacă gerul mușca necruțător din obrajii lor pe lungul drum de la și către casă. În fundul claselor din Generala Nr. 3,  sobe uriașe de teracotă duduiau din zori, iar hainele umezite de transpirație sau ultima joacă în zăpadă începeau să se usuce cu un abur subțire ridicându-se ca o vrajă în jurul celor care stăteau în ultimele bănci, aproape de sobă.
Și apoi mai erau și liceenii Moreniului care nu erau niciodată doar ai Moreniului. Erau ai comunei I.L. Caragiale, ai Iederei sau Văii Lungi, chiar și ai Bucșaniului, unde se afla conacul boierului Dalles, ai Vișineștiului, ai satelor pe o rază de 20 de kilometri.
Zdrobiți în înghesuiala autobuzelor de navetiști la ora 6 dimineața, ajungeau la liceu încălziți numai de propriile respirații și de trupurile consătenilor, elevi sau muncitori veniți la oraș la muncă. Când ninsorile se-ndârjeau peste măsură, copiii vitregi ai Moreniului nu apăreau la școală la prima oră, băncile rămâneau seci așteptându-i să-și croiască drum pe jos prin nămeți.
Apăreau în pâlcuri, la a doua oră; țurțuri minuscului le atărnau de genele înghețate, hainele erau țepene ca niște sicrie albe în care trupurile le rămâneau încarcerate, ciubotele le erau acoperite cu un strat generos de zăpadă întărită, iar fularele atărnau de gâturile lor ca niște animale răpuse de frig, dar fețele roșii luceau de bucuria de a ajunge, în sfârșit, la căldură după cei 10 kilometri parcurși pe jos.
În pauză, sandwichuri magice apăreau din abisurile ghiozdanelor să le potolească foamea de dimineață și de mers prin nămeți. Învelite în foi de ziare sau hârtie țeapănă de caiet, șervețelele erau o  raritate și nu se risipeau pe sandwichul copilului, bucățile de pâine întărite de frig erau generos împodobite cu untură și câte o bucată subțire de carne de la garniță sau vreo chiftea puțitoare irezistibil a usturoi care-i făcea pe copiii orașului să lăcrimeze de poftă.
Era frig și foame printre copiii Moreniului, dar era și multă veselie. Hainele comunist-sărăcăcioase nu prea țineau de cald, nici ghetele din piele de plastic nu erau Tex ca să fie impermeabile, sandwichurile erau înecate în margarină Unirea și parizer, dar câtă libertate de a fi copil era...
Mâine nu se reia școala că a nins rău acum două zile și e ger. Nici copiii nu se vor juca afară, nici sănii nu vor aluneca prin capitala sufocată de mormane de zăpadă jegoasă deja, nici părinții nu își vor lăsa plozii să înghețe în nămeți mai mult de 20 de secunde, cât durează să facă mizerabilul ,,îngeraș” în zăpadă.
U SON LE NEJ DANTAN?