Unirea prin pâine

Când scotea mama calupul mare de drojdie din congelator, știam că urma să se petreacă ceva monumental. Mama nu știa altfel decât monumental. Pasca și cozonacii se învârteau cu vârtoșenie de gospodină încercată, gogoșile cu zecile creșteau magic sub prosopul de bucătărie sprijinit tandru pe un linguroi cât o sabie de cavalerie, cu care toamna se-nvârtea în zacuști, magiunuri și alte asemenea bunătăți, iar aluatul de pâine sau  de sfințișori moldovenești dospea mângâios înainte de fiece 9 martie în bucătăria necăjită a blocului comunist în care m-a crescut.
Când poposea pe lemnul greu încercat al mesei, drojdia înghețată bocnă nu răspândea mirosul ei smintit, dar după ce cuțitul necruțător al mamei smulgea din ea un cub baban ce ateriza într-o cană lăbărțată alături de o linguriță de zahăr, măiculiță ce repede se dezgheța!
-Ia de-aici și topește-o-n gură, îmi spunea mama, întinzându-mi un gogoloi generos de drojdie. Ia-o cu apă dacă ți-e silă, că face tenul frumos, să-l tai cu firul de păr.
Uneori îmi povestea cum o aștepta Ileana, femeia lor în casă, dimineața cu un boț de drojdie și o cană de borș pe care le înghițea pe stomacul gol, să fie tenul frumos și luminos.
-Nu erau creme pe vremea aia, dar aveau fetele tenul mai curat decât îl au pațachinele astea acum. Nu te ungeai cu toate maclavaisurile, doar te spălai bine pe față cu mălai și un strop de bicarbonat și luai drojdie cu borș pe stomacul gol, că-s pline de Beuri, mai spunea în timp ce-mi mai înghesuia încă o bomboană de drojdie în gură.
Eu ascultam, mozoleam drojdia și așteptam să-mi vină rândul la frământat. Făina se umfla sub pumnii mei mici de copil, se răzvrătea împotriva încercărilor mele de a o îndesa în ligheanul în care o exilase mama, se rățoia la mine lipindu-mi-se de dește, mă trăgea înapoi în abisul ligheanului unde coca amenința să-mi înghită cu totul articulațiile fragede de copil.
Dar nici eu nu mă lăsam cu una cu două. Mă aruncam cu nădejde în răzbelul cu aluatul degrabă crescător, îl trânteam vitejește, cum văzusem eu că făcea mama, îl întorceam ba pe o parte, ba pe altă izbindu-l neîncetat cu pumnii răsuciți în cocă până simțeam că amețesc și mama spunea în sfârșit: Gata, mamă, că a asudat grinda.
Noi n-aveam grindă la bloc, dar știam că după ce aluatul fusese bine pisat de mâinile deja bătrâne ale Melaniei, iar mai apoi bătucit apăsat de pumnii mei nevolnici, o lacrimă mică aluneca din acel loc magic unde se decidea că frământarea fusese îndestulătoare.
Mâna dreaptă a mamei făcea apoi o cruce apăsată în aluatul care tresărea sub înghesuiala palmei, întorcându-i crucea spre cerul de care ne despărțea doar învelișul subțire al tavanului. În așteptare, ascultam poveștile mamei în căldura generoasă întreținută de cuptorul care duduia, ca drojdia să-și împlinească datoria ei sacră de a sălta coca până la linguroiul pus s-o vegheze sub ștergarul înflorat, țesut în casă pe care mama îl primise de zestre.
Când ajungea în cuptor, aluatul se răzvătea o ultimă dată, căpăta nuanțe arămii, se rotunjea în forma finală, cea minunată care avea să mă încânte de îndată ce se răcea destul să se poată mânca fără să frigă limba.
Atât erau de magice zilele când împreună cu mama rostogoleam aluaturi, încât mereu mi-a fost frică să fac pâine în care să nu fi apăsat mai întâi mâinile ei cu piele trasparentă, în care crucea să nu fie adâncită de muchea palmei ei drepte.
Mașina de pâine mi s-a părut o soluție decentă care mă ferea de greutatea amintirii sau eșecului, chiar dacă rezultatul era departe de a fi același, oricâte semințe sau măsline i-aș fi adăugat eu.
În după-amiaza asta, era să o iau razna din cauza palpitațiilor provocate de emoția frământatului, a drojdiei călduțe ridicându-se în cană și a aluatului umflându-se semeț în lighean spre linguroiul meu de zacuști, așezat strategic de veghe la creșterea desfășurată sub un alt ștergar, într-o altă bucătărie înecată în amintiri.
A fost unire la mine. Prin pâine. Prin amintire. Mâinile îmi sunt la fel de bătrâne acum ca ale Melaniei mele, așa că s-au împletit din nou în facere, în miez, în crucea pe care am trântit-o peste aluat, de frică că nu-mi va reuși, de dor de ea.