Să stai la două stații de mașină și 20 minute de mers pe jos, dar să te ducă tac-tu cu mașina până la pregătire/școală asta numesc eu prostie.
Nu, nu copilul e prost, ci părintele. Ăla care crede că-și iubește mai mult și mai bine copilul pe care și la 14 ani îl cară pretutindeni cu automobilul personal, să nu se infecteze de la ciumecii care merg cu transportul în comun sau să se tragă la față mergând un kilometru cu propriile picioare.
Nu cumva creștem niște nevolnici care nu-s în stare să-și facă singuri un abonament la metrou, care nu se pot trezi când sună ceasul dimineața, care fac educație antreprenoraială un întreg an, dar postează pe FB songuri care le spun să se lase dreaqu de școală că acolo înveți ce face o mitocondrie, dar nimeni nu-ți spune cum să-ți plătești taxele?
Oi fi eu nebună că îmi las copilul să meargă cu RATB-ul de la Piața Rosetti până la cea a Delfinului, iar de acolo înapoi acasă în Baicului încă din clasa a 5-a, dar ca o elevă de clasa a 9-a să nu știe cum să ajungă la liceul aflat la numai 6 stații de troleibuz e prea din cale-afară.
Reporterii din teren transmit de azi dimineață cât de bine se circulă în București fiindcă sunt școlile închise, dovadă că o mare parte dintre problemele pe care toți le avem dimineața se datorează deversării plodăretului personal la școală.
Și dacă ați avut vreodată neinspirata idee de a trece prin zona marilor licee bucureștene, să zicem...Coșbuc sau Vianu, pe la ora la care ies seara liceenii, cu siguranță ați rămas agățați în nesfârșitul șir de mașini cu avariile pornite în așteptarea odraslei.
Nu contează că de cele mai multe ori tânărul așteptat mai întârzie umpic la o ultimă țigară cu colegii sau că fardurile înșirate pe fața junei, care nu se poate împăca cu ideea de a călători în troleibuzul aglomerat care ar lăsa-o chiar în fața casei, sunt suficiente să acoperi un perete de 2 metri pătrați, ce contează este ca părintele să-și dovedească afecțiunea iar și iar zdroncănindu-se pe străzile capitalei în limuzina familiei.
Ciudat este că majoritatea acestor părinți muncesc în medii de o sălbăticie greu de imaginat. Corporații unde nimeni nu le acordă o a doua șansă dacă greșesc, multinaționale pentru care nu există weekend sau concediu mai lung de 7 zile, companii în care competiția este acerbă și numai cei mai buni rezistă. Iar ei rezistă.
De ce, oare, le refuză propriilor copii șansa la adaptare la lumea pe care ei înșiși o construiesc eu una nu pricep.
Nu blegii emotivi ca mine au pus bazele acestei societăți de o rapacitate necruțătoare, nu cei lipsiți de ambiții sociale sunt mânați de o sete de recunoaștere aproape bolnavă, ci ei, părinții pentru care succesul s-a măsurat mereu în bani, banii în muncă abrutizantă, abrutizarea în ascensiune pe scara socială.
Cum se face că tocmai arhitecții lumii lipsite de empatie căreia îi suntem toți victime nu doar că nu își stimulează copiii să devină proactivi (Ioi, ce de-a cuvinte complicate știu!), ba încă îi fac inactivi?
Da, știu, sunt o mizerabilă care și-ar fi trimis copilul la școală și azi. Așa-s de mizeră că și băieții tot așa i-am crescut; unul merge la muncă indiferent de vreme (cam ca noi toți), iar celălat e furios pe Firea că a închis școlile, gândindu-se la toate complicații ce vor urma după această nejustificată vacanță prelungită.
Mai rău, nebunul ăsta mic tocmai a descoperit că i-a rămas carnetul de note la dirigintă și nu-și poate reface abonamentul RATB, dar tot a plecat acum la repetiția de teatru.
- Păi, cum naiba ajungi la metrou la Obor dacă nu iei 143?
- Pe jos, cum merg mereu. Care-i problema?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu