luni, 3 februarie 2014

46 and Counting

Am cintat in corul scolii ani de zile, inca de cind aveam 10 ani. De citeva ori pe saptamina mergeam la repetitii, ne asezam cuminti pe 3 voci sub bagheta maestrului Vladescu, mare iubitor de muzica, dar total lipsit de studii de specialitate; un autodidact si un unul dintre cei mai paionati oameni pe care mi-a fost dat sa ii cunosc vreodata, in acelasi timp insa si un adevarat tiran.
Dar nu despre el vreau sa povestesc acum, ci despre mine. Asezata in primul rind la vocea a doua, cintam cit puteam de tare, ca sa poata ceilalti sa-mi urmeze vocea (zice-se ca a doua e mai greu de cintat decit prima sau a treia) si ma gindeam. Rageam ,,Noi in anul 2000" si faceam socoteala mereu, realizind cu o mirare vecina cu prostia ca voi avea 32 de ani in 2000. Chiar ca aveam sa nu mai fiu copil. Mi se parea un timp atit de indepartat, incit parea imposibil de imaginat si desi duceam vocea a doua mai departe cintind ,, Dar intr-o zi si noi..." nu puteam sa ma imaginez la 32, cu propriii mei copii, mergind la serviciu, cum facea mama, ducindu-ma la cumparaturi sau facind mincare.
Intre timp am implinit cei 32 de ani, in 2000, si, culmea, acum mi se pare ca exista o farima de adevar in acel vers timp ,, Voi sunteti niste eroi"; chiar erau un fel de eroi involuntari acei parinti care reuseau sa puna hrana pe masa in acele timpuri nefericite, sa rida pe intuneric dupa ce se lua lumina, sa povesteasca si sa mingiie, sa dramuiasca de la piine si ulei, pina la benzina.
2000 a ramas de ceva timp in urma si acum s-au facut 46. ,,La multi ani?" Stiu si eu, dragii mei? Nu-mi doriti multi, doriti-mi ,,buni". Doriti-mi sa mor in somn, fara sa stiu, sa fac atac de cord privind la cer, sa adorm si sa nu ma trezesc. Nu stiu daca vreau sa traiesc acesti multi ani caci mi-e frica de ei; si asa nu prea imi gasesc locul in toata nebunia asta actuala. Imi doresc sa traiesc suficient cit sa cresc nepoti, sa-i plimb in parc si sa pot sa le coc prajituri, sa-mi spuna mamaie, iar eu sa stiu cine sunt.
Mi-e frica sa traiesc mult, dar sa-l uit pe Nelu, sa nu mai stiu de ce l-am iubit sau, mai rau, cine e, sa uit cum aratau baietii mei cind erau mici sau sa nu-i mai cunosc deloc nici mari, sa nu o mai stiu pe sora mea si nimic din ceea ce ma leaga de ea, sa ma uit pe mine si sa ma scap pe mine, sa devin o povara si nu fiu constienta ca sunt, sa zac intr-un creier prizonier al propriei maladii.
Mi-e frica sa traiesc mult cu tuburi bagate in mine, cu oameni carora nu le inspir decit mila in jur.
Mi-e frica sa nu se duca Nelu primul si sa ma lase singura.
Una peste alta mi-e cam frica. Asa ca, dragilor, sigur ca va multumesc pentru ca nu ma uitati si imi doriti binele, dar iertati-ma daca va rog ca data viitoare sa-mi doriti sa fie doar buni si moartea usoara. Dupa ce ai trecut de jumatatea vietii, mi se pare normal sa-ti doresti asta.