sâmbătă, 28 ianuarie 2017

DA, ies iar în stradă

Cu cățel, cu purcel, soț și ceai în Stroh. Cu de toate, că e super-ofertă la marșuri de protest grație guvernului de coțcari ce ne conduce pe noi culmi ale disperării.
Ies pentru că mi-e gura amară după atâția ani de ură. Pentru că asta e ,,iarna învrăjbirii noastre”, una în care iar va fi despre noi împotriva lor sau, de fapt, ei împotriva noastră, pentru că, după ce i-am lăsat să-și tot facă mendrele perverse și averile colosale, parcă ne-a ajuns cuțitul la os și furia în gât, așa că ieșim să ne-o strigăm pe stradă.
Ies pentru copiii mei al căror viitor a fost deja amanetat pentru construirea vreunei catedrale care pe ei nu-i mântuie, pentru vreo moșie colosală prin Bacău sau Teleorman, prin te miri ce cotlon al țării în care sărăcia e așa lucie, încât nici soarele nu mai răsare sictirit de atâta mizerie.
Pentru Matei care muncește deja de un an, măcinat de o anarhie surdă ca nisipul care roade din dinți în deșert, și care spune ,,O să plecăm, dracului toți ăștia tineri de ne duce capul când ne-om sătura de tot și-o să-i lăsăm pe imbecilii ăștia cu țara lor cu tot”.
Pentru Pavel care învață ,,hermeneutica titlului poeziei”, înțepenindu-și axonii în comentarii cu limbaj artificial, găunos și neinteligibil spre gloria literaturii române, a sistemului educațional și profesorilor care se bat în formulări pompoase, complet inaccesibile unui copil de 14 ani doar pentru a-și confirma statutul ce le aduce apoi gradații, meditații, pupături aprige în cur și diplome goale de substanțe spânzurate pe holurile liceelor.
Pentru elevii mei pe care nu-i interesează nimic; moartă este creativitatea în ei înainte de a se naște, moartă dorința de cunoaștere, ca și rușinea. Poartă în ei acest avorton, ce ar fi putut să fie și nu va fi niciodată, deriva și lipsa de interes, ucise toate de un sistem care întărește copieciunea nerușinată, repetiția prostească lipsită de discernământ, biografia, nu bibliografia, formula, nu fenomenul fizic, catena, nicidecum experimentul, evul mediu școlar, nu modernitatea.
Pentru că de anul viitor elevii de ciclu gimnazial vor sta 6-7 ore la școală, în curând 8, nu vor face sport, vor glojdi găleți de cartofi prăjiți cu hamburgheri, cipsuri, pâine cu chimicale sub titlul ,,beicrolz”, sucuri fosforescente și vedre de cola, îngrășându-se pe zi ce trece în absența sălilor de sport, a interesului pentru educație pentru sănătate și a părinților îmbătați de goana după bani.
Pentru mine și alții ca mine, a căror viață a trecut cu gust de fiere în gură, gustul fricii. Frica de ziua de mâine când vine factura la întreținere pe lunile de iarnă, adică jumătate din salariul de profesor. Frica de factura pentru ochelarii copiilor, meditațiile lor, medicamentele pentru artroze, analize medicale sau diagnostice, frica omniprezentă de bătrânețe.
Da, frica de bătrânețea românească roasă de mizerie, mânjită de indiferența semenilor și medicilor, de pensia de mizerie din care o căciulă de bani se vor duce pe hapuri care să te mețină suficient de funcțional, de ura pe care o vei simți pentru tinerii care te urăsc la rândul lor, de neputința de a ști că e gata, s-a terminat înainte să apuci să o trăiești- viața.
De frica de a-mi vedea băieții strângându-și bagajele să plece definitiv într-o țară străină unde știu că le va bine și le va fi rău, departe de limba în care au crescut, dar și de jegul manelistic ridicat la rang de politică de stat, de apologia hoției și jmekeriei, dar și de părinți.
Ies de frică să nu iasă iar tot ei câștigători, ca întotdeauna de zeci de ani, de teamă că mi-am crescut copiii special ca să emigreze, de frică să nu trăit degeaba.
Voly își probează hăinuțele că nu se poate decide ce să poarte ca să-i impresioneze p-ăia de dau bani și la căței, Nelu caută Stroh-ul în dulap, eu vă scriu: IEȘIȚI DIN CASĂ/DACĂ VĂ PASĂ!

marți, 24 ianuarie 2017

Unirea prin pâine

Când scotea mama calupul mare de drojdie din congelator, știam că urma să se petreacă ceva monumental. Mama nu știa altfel decât monumental. Pasca și cozonacii se învârteau cu vârtoșenie de gospodină încercată, gogoșile cu zecile creșteau magic sub prosopul de bucătărie sprijinit tandru pe un linguroi cât o sabie de cavalerie, cu care toamna se-nvârtea în zacuști, magiunuri și alte asemenea bunătăți, iar aluatul de pâine sau  de sfințișori moldovenești dospea mângâios înainte de fiece 9 martie în bucătăria necăjită a blocului comunist în care m-a crescut.
Când poposea pe lemnul greu încercat al mesei, drojdia înghețată bocnă nu răspândea mirosul ei smintit, dar după ce cuțitul necruțător al mamei smulgea din ea un cub baban ce ateriza într-o cană lăbărțată alături de o linguriță de zahăr, măiculiță ce repede se dezgheța!
-Ia de-aici și topește-o-n gură, îmi spunea mama, întinzându-mi un gogoloi generos de drojdie. Ia-o cu apă dacă ți-e silă, că face tenul frumos, să-l tai cu firul de păr.
Uneori îmi povestea cum o aștepta Ileana, femeia lor în casă, dimineața cu un boț de drojdie și o cană de borș pe care le înghițea pe stomacul gol, să fie tenul frumos și luminos.
-Nu erau creme pe vremea aia, dar aveau fetele tenul mai curat decât îl au pațachinele astea acum. Nu te ungeai cu toate maclavaisurile, doar te spălai bine pe față cu mălai și un strop de bicarbonat și luai drojdie cu borș pe stomacul gol, că-s pline de Beuri, mai spunea în timp ce-mi mai înghesuia încă o bomboană de drojdie în gură.
Eu ascultam, mozoleam drojdia și așteptam să-mi vină rândul la frământat. Făina se umfla sub pumnii mei mici de copil, se răzvrătea împotriva încercărilor mele de a o îndesa în ligheanul în care o exilase mama, se rățoia la mine lipindu-mi-se de dește, mă trăgea înapoi în abisul ligheanului unde coca amenința să-mi înghită cu totul articulațiile fragede de copil.
Dar nici eu nu mă lăsam cu una cu două. Mă aruncam cu nădejde în răzbelul cu aluatul degrabă crescător, îl trânteam vitejește, cum văzusem eu că făcea mama, îl întorceam ba pe o parte, ba pe altă izbindu-l neîncetat cu pumnii răsuciți în cocă până simțeam că amețesc și mama spunea în sfârșit: Gata, mamă, că a asudat grinda.
Noi n-aveam grindă la bloc, dar știam că după ce aluatul fusese bine pisat de mâinile deja bătrâne ale Melaniei, iar mai apoi bătucit apăsat de pumnii mei nevolnici, o lacrimă mică aluneca din acel loc magic unde se decidea că frământarea fusese îndestulătoare.
Mâna dreaptă a mamei făcea apoi o cruce apăsată în aluatul care tresărea sub înghesuiala palmei, întorcându-i crucea spre cerul de care ne despărțea doar învelișul subțire al tavanului. În așteptare, ascultam poveștile mamei în căldura generoasă întreținută de cuptorul care duduia, ca drojdia să-și împlinească datoria ei sacră de a sălta coca până la linguroiul pus s-o vegheze sub ștergarul înflorat, țesut în casă pe care mama îl primise de zestre.
Când ajungea în cuptor, aluatul se răzvătea o ultimă dată, căpăta nuanțe arămii, se rotunjea în forma finală, cea minunată care avea să mă încânte de îndată ce se răcea destul să se poată mânca fără să frigă limba.
Atât erau de magice zilele când împreună cu mama rostogoleam aluaturi, încât mereu mi-a fost frică să fac pâine în care să nu fi apăsat mai întâi mâinile ei cu piele trasparentă, în care crucea să nu fie adâncită de muchea palmei ei drepte.
Mașina de pâine mi s-a părut o soluție decentă care mă ferea de greutatea amintirii sau eșecului, chiar dacă rezultatul era departe de a fi același, oricâte semințe sau măsline i-aș fi adăugat eu.
În după-amiaza asta, era să o iau razna din cauza palpitațiilor provocate de emoția frământatului, a drojdiei călduțe ridicându-se în cană și a aluatului umflându-se semeț în lighean spre linguroiul meu de zacuști, așezat strategic de veghe la creșterea desfășurată sub un alt ștergar, într-o altă bucătărie înecată în amintiri.
A fost unire la mine. Prin pâine. Prin amintire. Mâinile îmi sunt la fel de bătrâne acum ca ale Melaniei mele, așa că s-au împletit din nou în facere, în miez, în crucea pe care am trântit-o peste aluat, de frică că nu-mi va reuși, de dor de ea.

luni, 23 ianuarie 2017

Săru' mâna, domnu Soroș!



Viața e greu și are multe aspecte, dar de când cu domnu' Soroș, tare bine a început să ne mai fie.
Înainte vreme, până să-nceapă dom Soroș să arunce cu banii în stângă și-n dreapta cu paralele ca să-și facă toate mendrele prin politica lumii, abia-abia dacă aveam după ce bea apă.
Și nu Evian, băbăete, nici de-un Borsec la sticlă de sticlă n-aveam, așa că luam d-aia la pet de 2,5 l, ba uneori era așa sărăcie că țineam câte-o sticlă d-aia goală ș-o umpleam de la robinet ca să ne dăm mare că bem, cică, apă plată.
Da' altfel stau lucrurile, nenică, de când ne plătește dom' Soroș pentru orice căcat am mâncat, zău. Așa bun și generos e, că de cum îți scapă ceva pe gură, numaidecât te trezești cu o căciulă de bani în cont de nici nu mai știi ce să faci cu ei.
Scrii pe blog că Firea e o cățea jegoasă care nici după două săptămâni tot n-a deszăpezit trotuarele pe care mormanele jegoase de zăpadă tronează și numai ce primești SMS de la bancă că-ți dă contul pe dinafară de câte parale a vărsat dom Soroș în el.
Daaaaa, așa stau lucrurile. Și nu doar la mine, da' toți care postează vreun comentariu mai nașpa de Pesedeu pe Feisbuc primesc aptsolut de tuuuuattee cele, bani, femei gonflabile, d-alea adevărate, bărbați fără număr, brățări Pandora și genți Vuitton, chiar și implanturi mamare sau de păr, după cum e nevoie.
Cel mai bine a fost însă aseară la protest. Ne-am aliniat frumușel cu toți la casa unde se dădea bănetul pentru participare, câte-o sută de lei de cap de uom. Mai râdeam, mai ne băteam pe burtă unii cu alții, că ne știam de la alte proteste la care ne-a chemat dom' Soroș să destabilizăm, mai beam ceva, că tragem cam tare la măsea toți ăștia de ne ia agenturile la proteste să strigăm una-alta, cioace d-astea d-ale noastre.
Copiii mai țopăiau în jur, câinii lătrau vesel și se miroseau pe la coadă, bănișorii foșneau prin portofele, când deodată se aude din față o voce: ,,Băi, ăștia de aveți câini să nu uitați să vă luați bănuții pentru javre, măă!” Rumoare printre noi de numa-numa. ,,Ce zice, ce zice?”- mă-nghiontește un hipster bărbos cu dredlocks până la cur. ,,Cred că zice că dau și pentru câini bani”- îi spun pe un ton nesigur. ,,Tre' să strige lozinci, d-astea...?”
M-a spart cu asta, sincer. Ce lozinci să strige Voly? Mă aplec spre cățel: ,,Bă, Voly, ce naiba facem noi acum? Știi și tu să ...latri vreo ...lozincă?” Voly se linge calm la oo, dă doo limbi aplicate pe puță, apoi ridică ochii spre mine: ,,Lasă, bre mamo, că ne scoatem noi cumva.”
Ajungem și noi în față unde se dădeau lovelele soroșiste și ne-ntreabă ăla de-mpărțea bănetul: ,,Și javra ce știe să facă?” Voly deja se enervase rău de tot. El e băiat bun, stă să țopăie pisica pe el, da-l ia cu bătăi de inimă dacă-i spui javră, așa că nici  nu m-am mirat când i-a spus ăluia: ,,Javră e mă-ta, băăă soroșistule!”
Să moară ăla ș-alta nu. ,,Vreo lozincă știi, mă șoricare? Altfel iei treij de lei ca potăile astea.”
,,Pesede, ciuma roșie!” zice Voly-n silă. ,,Apropo, șoricar e mă-ta, io-s duchshund, bă țărane.”
,,Mă rog, cum zici tu. Hai, că am treabă, mai știi alta sau...”
,,Fesene și Pesede, tot partidu ăla ie”, mai spune Voly agasat. ,,Și mai du-te-n mă-ta că mă plictisești!”
,,Asta chiar e mișto rău și originală. N-am mai auzit-o până acu'. Ia, mă salame, 100 de lei, că ești simpatic” - mai zice și-mi dă doosuti de lei peșin.
A fost frumos tare la marș aseară că ne-am mai înghiontit puțin, am strigat din toți bojocii, cățeii și-au mirosit cururile și alte părți anatomice, au lătrat niște lozinci, iar cine nu și-a pus și ceai în rom s-a mai încălzit la suflețel cum a putut, frecându-se de alții.
Azi dimineață, cum mi-a dat dom' Dragnea zi liberă, zăceam ca bleanda-n pat când îl aud pe Voly: ,,Ai, bre mamule, nu pui matale de-o prăjitură, acu că avem banuții ăia de la Soroș?”
Acu, ziceți și voi, ce puteam să fac? Avea și Voly dreptate, chiar ne-am ajuns cu tot bănetul de aseară, așa că după matură chibzuință ș-un vot democratic în familie, am comis o prăjitură cu vișine care să ne fie de-a binelea că am mâncat-o.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Școala e ca sexul



Hai, măăă, ce ați căscat așa ochii! Ce voi nu v-ați gândit niciodată la asta? Nasoleanuuuu de voi, așa ar fi trebuit.
Pe bune, dacă nu te-ai călugărit sau n-ai mare ghinion, cel mai probabil ai parte de niscai sex, oricât de necăjit ai fi, la fel și de școală. Că-i mai răruț sau mai prostuț nu discutăm acum, dar promit s-o fac altă dată că prea am bătut câmpii numai despre subiecte serioase până acum, dar cert e după o anumită vârstă ne cam preocupă sexul.
Culmea e că nimeni nu ne învață cum să-l facem. Zău că e mare păcat că nu avem cursuri practice să nu mai zacă tinerii în bezna neștiinței și să se descurce și ei cum pot, vai de ei!
Păi, altfel ar sta domnule lucrurile dacă măcar prin clasa a 9-a ar începe și copiii ăștia să aibă oleacă de lecții de și cu sex, la liber, pair-work, group-work, proiecte serioase semestriale sau d-alea mai superficiale de numai o săptămână, cu prezentări Ppt sau scurte filme edificatoare realizate chiar de elevi.
Uite, noi de exemplu, ,,pe vremea noastră” nu aveam parte de așa educație și, sincer vă spun, că abia de nimereau unii gaura, și nu mă refer la cea din buget. Ba...mai erau cazuri tragice când fete mari rămâneau, bietele, gravide după ce făceau baie în aceeași cadă în care se lăiase vreo soră mai mare gata borțoasă, ca să nu mai spun de alea care credeau că au 9 luni gaze și când se trezeau că le-a pornit rahatul pe alt canal se speriau de scăpau copilul direct în privata din fundul curții.
Daaa, așa de meschină ne era educația că te și miri cum nimeream să ne-o tragem fără cursuri d-astea de specialitate. Dar cum vara nu-i ca iarna, nici educația nu trebuie să stea pe loc și d-aia zic eu să se introducă câteva cursuri noi.
CURSUL DE CUMPĂRAT CASE - este esențial ca pe parcursul unui an școlar să faci un astfel de curs care să cuprindă și practică minim o lună. Se pot implica agenții imobiliare pentru vizionat apartamente, părinții pentru scormonit după banii de avans/plata integrală, asociații de proprietari ca să știi care-i treaba cu vecinii, când se ia gunoiul sau cu cine se ține vecina de la etajul 2.
CURSUL DE ÎNTEMEIAT O FAMILIE - pe ăsta cred că trebuie să îl facă pe tot parcursul liceului, cu practică anual două săptămâni/o lună. M-am gândit la câteva module vitale: Ce e femeia/bărbatul și ce vrea ea/el; Cât trebuie să câștige bărbatul/femeia; Cum mâncăm în familia modernă; De ce să faci patul în dormitor; Cum faci un grafic eficient de curățenie; Câți copii ne trebuie; Sexul înainte și după căsătorie.
Practica se face doar în perechi, niciodată acasă la vreunul dintre elevi, de preferat în Vama Veche, vara, cel puțin 14 zile, iar evaluarea se efectuează de profesori cu experiență de minim 5 ani de căsnicie și gradul 1.
CURSUL DE PLĂTIT TAXE - un semestru ajunge, că cei mai mulți nici nu-și vor plăti taxele, fiindcă îi enervează oricum statul care nu e bun de nimic, așa că în semn de protest, nici măcar abonament de autobuz nu-și fac.
CURSUL DE VOTAT - musai de făcut tot liceul ca să le explice tinerilor care e diferența dintre Parlament, Guvern și Președinte. Ce-i drept, e genul de curs care i-ar putea lăsa cam bujbei mai ales acum când șeful de la Casa Deputaților stă în capul la masa Guvernului, iar șeful la Guvern stă sfios ca o fată mare așteptând să-i dea și lui cineva voie să facă pe prim-ministrul, în timp ce președintele nu mai e șeful nimănui. Marele avantaj al cursului e că nici nu trebuie să-l faci, fiindcă oricum nu te duci să votezi că n-ai cu cine niciodată.
Dar staaaiii, tocmai mi-am dat seama că atunci când nu le prăjește neuronii în wok-ul matematicii complicate, școala chiar le spune elevilor la cursul de EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ din clasa a 10-a tocmai ce-s taxele și ce vor ele, cum să le plătești și unde, cum se pornește o afacere, de unde să iei paralele pentru ea și cine te poate ajuta.
De unde știu? Din cartea de educație antreprenorială pe care elevii mei mi-au înapoiat-o la sfârșitul anului NEATINSĂ.
N-o să credeți, dar și care-s puterile în stat le spune în cartea de istorie sau cea de educație civică, ambele vergine și neatinse de mânuțele lor degrabă mânuitoare de tablete și smartfoane nevinovate. Ca să nu vă mai bat la cap cu catralioanele de site-uri care te învață de la cum să-ți croșetezi singur prezervative bio și până la oferte de asistență financiară/juridică pentru inițierea unui biznis peste care dai doar gugălind 3 cuvinte, doar că altele decât Instagram, Feisbuc sau Scaip.
După matură chibzuință am ajuns la concluzia că școala e într-un fel ca sexul; că-ți iese sau nu-ți iese, tot o faci. Unii o fac cu plăcere, au și cu ce, studiază suplimentar ca să-și perfecționeze tehnica, mai deschid și câte-o carte sau accesează și alte site-uri decât pornhub, vor ca și partenerii să se simtă bine, că un orgasm n-a omorât până acum pe nimeni.
Alții se căznesc rău, dar rău de tot: ba o au mică, ba nu-i vioaie, ba nu le-o ține nimeni, nu le-a arătat nimeni nicio schemă, n-au avut parte de profesori buni și nici baza materială nu prea i-a ajutat.
Când vă mai doare inimioara că vă trimiteți copiii degeaba la școală că tot nu le va trebui să știe ce face o mitocondrie, vă propun să-i întrebați mai întâi care-i treaba cu mitocondria, că sigur voi habar n-aveți, apoi să vă amințiți cum v-ați descurcat să vă-nmulțiți și fără să vă-nvețe cineva cum e cu dânsa-ntr-nsa de i-ați produs p-ăi mici.
Gata? Ați terminat? Bineeee. La fel vor face și copilașii voștri. Doar că ei vor avea tone de informații online și ONG-uri care să-i ajute. Și încă ceva, dacă școala e ca sexul înseamnă că e bunăăăă.

luni, 16 ianuarie 2017

Un fleac. Ne-au ciuruit!

Știți scena aia tâmpită în care comisarul Modovan, aka Sergiu Nicolaescu, regizat de Sergiu Nicolaescu, după un scenariu de Sergiu Nicolaescu, zace-ntr-o rână, sprijinit de niscai lăzi și sângerează bulion cu un rânjet cinic-resemnată pe chipu-i și fără să se clintească niciumpic?
Nuuuuu? WTF! Așa tineri sunteți? Bineeee... uite-o aicișa:

Există, măă, ceva mai penibil de-atât: ultima serie de reclame la Mc Donaldț.
Într-una dintre ele, o gașcă de puști bagă pe sub nas niște hamburgeri d-ăia delicoși de polimeri americani și-și imaginează cum ar arăta Marinescu de mate împodobit drăgălaș ca în funny faces de smartfoane, ba ca o floarea soarelui ratată, ba cu ochii beliți și voce de milog implorând un elev lungan să iasă la tablă.
Mai mișto e ce se-ntâmplă pe fundalu' presupusei ore. Mai exact elevii fac exact ce vrea mușchii lor, se joacă, își fac selfie-uri, țopăie prin clasă, d-astea...de gașcă. Inutilu' de prof de mate încearcă să facă ordine, da' toți îl ignoră ca pe un papagal bleg ce e, iar elevii râd de se cacă pe ei la fast-food imaginându-și scena. Yupiii!
Da' stați, există și o a doua variantă în care doi profi stau p[ sistem la McDonaldț la un suc și un cartof prăjit (după posibilități, că e leafa mică iar bănuții puținei) și-și imaginează și ei cum ar arăta elevii cu funny faces, plângăcioși, cu suzete și mutre cretine.
Ca și în cazul celei dintâi, partea palpitantă se petrece în fundal: GULEAIIIII!!!!
Bătăi cu hârtii, vorbit la telefon, selfie-uri, alergat prin clasă și bou' de prof de mate, Marinescu din prima reclamă, o freacă indiferent la catedră cu niscai exerciții mâzgălite în doru' lelii pe tablă, ca un papițoi inapt ce e de fapt.

Băbăeț, copiruaitări, nu vă supăraț' că întreb, da' ce v-am făcut, trăi-v-ar creerele, de ,,ciuruiți” profii de dracu' ne-a luat?
Ș-apoi dacă școala e așa entărteining, profii chill și e cool la mate, gen mai ceva ca la McDonaldț, să nu mai aud pe cineva că-și plânge soarta că are fiso/fisa examen!

miercuri, 11 ianuarie 2017

La toți ni-i greu, băi nene! La unii le e chiar mai greu!



Volkswagenul lui Passat break e unul d-ăla cât un tanc, doar mai bleg, el are 50 de kile cu poșetuța lui pe umăr (da, are un fel de borsetă cu toarte în care cred că are pudriera și un blush).
A nins în dracii ăi mari toată noptea și stratul are vreo dooj de centimetri pe stradă, ca și pe tănculețul lui, el poartă niște pantalonași strââââmți, pe care presupun că și i-a pus pe el cu încălțătorul, cu vedere la glezna subțire ca de gazelă.
Vâââj mai face vântul din când în când trântind plești de zăpadă peste jumătatea de parbriz pe care el și-a curățat-o cu o măturică, bâââârrr face motorul abia pornit când smuncește tancul din mormanul de zăpadă din față și intră în marșarier.
Și mai mult bâââââr se aude de la motorul forțat când dă cu spatele și înfige mașina în mormanul de zăpadă din mijlocul străzii. Haida de!Și dă-i și luptă-te și luptă și forțează motorul să scoți hărăbaia din nămeți și ea ioc, mașinus captivus, rămâne cu curu-nfipt ferm în troiene.
El se dă jos din mașină. Nasoleanu! Are o gecuță până în talie, ceva ca un sac de gunoi lucios care eșuează să-i acopere șalele a căror piele e deja vineție sub biciuiala nemiloasă a viscolului. Căciulă nu-i trebe că e bărbat adevărat, numa' mușchi și vitamine, după cum nici ghetele nu-i fac mare ajutor, îi ajung pantofiorii ăia sport și tălpicile care lasă cu generozitate să se vadă gleznele de un albastru suspect.
Are și o lopată cu care se strecoară în spatele mașinii, stând cu picioarele până aproape de genunchi în zăpada viscolită și dă cu o mânuță dreaptă nesigură câte-umpic de nea, de parcă i-ar fi teamă să se frângă-n două de la jumate, ca o grisină, sub greutatea lopeții. Lupta nedreaptă cu elementele necruțătoare ale naturii continuă preț de vreun sfert de oră.
La un moment dat, după ce a înșfăcat lopata și cu mâna stângă, de atâta avânt cât îl năpădise, alunecă într-o rână lângă roată și fulărelul care-i împodobea șmecherește ținuta îl pocnește peste ochi, ceea ce-l face să cadă iar după ce abia reușise să se ridice oarecum în genunchi.
La toți ni-i greu, își spune probabil în timp ce se zbate ca un gândac ratat să-și scuture nădrăgeii mulați pe picorușele nesigure și se scormone în cur după zăpada care, nerușinată dom'le ceva de speriat, i-a intrat pe la betelie.
Proptit în lopată, un vecin mai bătrâior ieșit să taie potecă în fața blocului lui, privește și el cu oarecare interes eforturile disperate ale flăcăului de a împrăștia zăpada care, dușmănoasă foarte, îi blochează portiera din față, cea pe care singur și-o acoperise tot luptându-se cu roțile din spate ale tancului nemțesc.
HÂÂÂRRR, BÂÂÂÂRRRR, SCÂÂÂRRRRȚȚȚȚ, face motorul pus iar la încercare de junele nervos și apoi cu o ultimă forțare smulge mașina din ghearele ,,iadului alb”. Fericit, poate și înfierbântat de atâta vânzoleală, junele ambalează zgomotos VW-ul și o aburcă peste nămeți cu botul înainte în alt morman.
Enervat de la zgomot, fimio ăla mare, care dă să plece și el la muncă, se apropie de geam să arunce o privire la spectacolul pe care eu și fratiso îl priveam amuzați, pariind dacă mai reușește s-o mai scoată și de data asta din strânsoarea zăpezii.
,,Aoleooo”, zice Matei. ,,Iar prostu' ăsta?” Îl privesc nedumerită.
,,Nu-l recunoști? E tălâmbu' care anu' trecut deszăpezea cu fărașu' și mănușa de bucătărie.”
Mi-am pierdut orice interes. Fimio e la fel de bitchy ca mă-sa, iar vecinelu' n-a învățat nimic de un an încoace.

marți, 10 ianuarie 2017

E frig. Mersul pe jos rezistă


Să stai la două stații de mașină și 20 minute de mers pe jos, dar să te ducă tac-tu cu mașina până la pregătire/școală asta numesc eu prostie.
Nu, nu copilul e prost, ci părintele. Ăla care crede că-și iubește mai mult și mai bine copilul pe care și la 14 ani îl cară pretutindeni cu automobilul personal, să nu se infecteze de la ciumecii care merg cu transportul în comun sau să se tragă la față mergând un kilometru cu propriile picioare.
Nu cumva creștem niște nevolnici care nu-s în stare să-și facă singuri un abonament la metrou, care nu se pot trezi când sună ceasul dimineața, care fac educație antreprenoraială un întreg an, dar postează pe FB songuri care le spun să se lase dreaqu de școală că acolo înveți ce face o mitocondrie, dar nimeni nu-ți spune cum să-ți plătești taxele?
Oi fi eu nebună că îmi las copilul să meargă cu RATB-ul de la Piața Rosetti până la cea a Delfinului, iar de acolo înapoi acasă în Baicului încă din clasa a 5-a, dar ca o elevă de clasa a 9-a să nu știe cum să ajungă la liceul aflat la numai 6 stații de troleibuz e prea din cale-afară.
Reporterii din teren transmit de azi dimineață cât de bine se circulă în București fiindcă sunt școlile închise, dovadă că o mare parte dintre problemele pe care toți le avem dimineața se datorează deversării plodăretului personal la școală.
Și dacă ați avut vreodată neinspirata idee de a trece prin zona marilor licee bucureștene, să zicem...Coșbuc sau Vianu, pe la ora la care ies seara liceenii, cu siguranță ați rămas agățați în nesfârșitul șir de mașini cu avariile pornite în așteptarea odraslei.
Nu contează că de cele mai multe ori tânărul așteptat mai întârzie umpic la o ultimă țigară cu colegii sau că fardurile înșirate pe fața junei, care nu se poate împăca cu ideea de a călători în troleibuzul aglomerat care ar lăsa-o chiar în fața casei, sunt suficiente să acoperi un perete de 2 metri pătrați, ce contează este ca părintele să-și dovedească afecțiunea iar și iar zdroncănindu-se pe străzile capitalei în limuzina familiei.
Ciudat este că majoritatea acestor părinți muncesc în medii de o sălbăticie greu de imaginat. Corporații unde nimeni nu le acordă o a doua șansă dacă greșesc, multinaționale pentru care nu există weekend sau concediu mai lung de 7 zile, companii în care competiția este acerbă și numai cei mai buni rezistă. Iar ei rezistă.
De ce, oare, le refuză propriilor copii șansa la adaptare la lumea pe care ei înșiși o construiesc eu una nu pricep.
Nu blegii emotivi ca mine au pus bazele acestei societăți de o rapacitate necruțătoare, nu cei lipsiți de ambiții sociale sunt mânați de o sete de recunoaștere aproape bolnavă, ci ei, părinții pentru care succesul s-a măsurat mereu în bani, banii în muncă abrutizantă, abrutizarea în ascensiune pe scara socială.
Cum se face că tocmai arhitecții lumii lipsite de empatie căreia îi suntem toți victime nu doar că nu își stimulează copiii să devină proactivi (Ioi, ce de-a cuvinte complicate știu!), ba încă îi fac inactivi?
Da, știu, sunt o mizerabilă care și-ar fi trimis copilul la școală și azi. Așa-s de mizeră că și băieții tot așa i-am crescut; unul merge la muncă indiferent de vreme (cam ca noi toți), iar celălat e furios pe Firea că a închis școlile, gândindu-se la toate complicații ce vor urma după această nejustificată vacanță prelungită.
Mai rău, nebunul ăsta mic tocmai a descoperit că i-a rămas carnetul de note la dirigintă și nu-și poate reface abonamentul RATB, dar tot a plecat acum la repetiția de teatru.
- Păi, cum naiba ajungi la metrou la Obor dacă nu iei 143?
- Pe jos, cum merg mereu. Care-i problema?
 

luni, 9 ianuarie 2017

Cine n-are jandarmi să-și ia




Ce mai e și prostia asta ,,cine n-are bătrâni să-și cumpere”? Ce naiba să faci cu bătrânii? Să-i tot duci pe la doctori ori să-ți bați capul cu ei să-i convingi să nu mai voteze deloc sau măcar să nu-i mai voteze tot p-ăia de i-au lăsat muritori de foame?
Pe când jandarmii tare-s buni la casa statului!Așa bunăciuni sunt că m-am și gândit la 10 moduri de utilizat jandarmii care sigur vă vor convinge să investiți într-unul pe care să-l țineți pe lângă casă în caz că.
1. Înainte de inundații, jandarmii pot să de la lopată ca să umple cu nisip nenumărați și complet inutili saci, în timp ce localnicii sparg semințe și beau bericioaică privindu-i și îndemnându-i să mai arunce o lopată de nisip că doar nu dau de la ei;
2. În timpul inundațiilor, jandarmii pot fi scoși în plute să adune babe și moși care au refuzat să-și părăsească ,,averea lor strânsă o viață”, mai exact niște cocioabe din balegă de cal și paie, cunoscute sub numele popular de chirpici;
3.După inundații, noroiul din gospodării și de pe ulițe, animalele moarte, resturile de garduri și preșurile putrede de cârpă pot fi adunate de vașnicii băieți în uniforme bleumarin pe când localnicii beau de bucurie că iar au scăpat de belea și le mai trag vreo flegmă dacă refuză să le mai repare și gardul după ce termină alte trebușoare pe care le au de făcut;
 4. ,,Iarna nu-i ca vara”, așa că iarna jandarmii pot fi scoși pe șosele să deszăpezească toți istericii care, deși codul căcăniu de vâjâială era anunțat de două zile, au plecat zor-nevoie cu mașina la soacra aflată în teribilă nevoie fix în zona bine codată;
5. La o adică, dacă vreun sat uitat de Dumnezeu și de autorități în mijlocul nicăieriului rămâne înțepenit fără pic de păpică, putem oricând trimite un batalion de băiețași în uniformă cu lopețele să despice drum prin nămeții de un metru pentru ca țăranilor cu satelit în curte, dar fără pic de făină în cămară să le aducă cineva o pâinică;
6. Cum tot sunt acolo, mai bine îi punem și să deszăpezească ulițele către birtul local, nu de alta, dar bieții bărbați din localitate sunt îngrijorați că ar putea băutura să-nghețe în sticlele de la cârciumă;
7. Cum e greu să furi din bugetul capitalei și să-ți mai și rămână bani de utilaje de deszăpezire a străzilor, când ești rea, Firea, poți să-i chemi pe vânjoșii purtători de arme ca să spargă gheața pe care ai anunțat-o deja ca fiind adunată de pe trotuarele bucureștene;
8. Ești gravidă în ultima lună și simți că ți se apropie sorocul? Nu pleca, tu proasto, la spital dacă se anunță vreun cod de vâj și ger! Te va moși o companie de jandarmi, bărbați în firea toată care nici nu și-ar dori altceva mai mult decât să asculte indicațiile medicilor la telefon, în timp ce se bălăcesc în lichidul tău amniotic;
9. Boboteaza nu poate să te prindă fără un regiment de jandarmi care să stea pavăză între sticlele de apă sfințită și credincioșii așa degrabă vărsători de agheazmă, că e nevoie de forța militarilor să-i țină departe de chemarea credinței până la terminarea slujbei;
10. Sfinta Parascheva featuring Dimitrie, Pafnutie sau Sofronie, Adormirea Maicii Domnului sau Ziua Crucii  sunt tot atâtea ocazii ca jandarmii să-și dovedească forța și tăria de vârtute apărând oscioarele maronii pe care le plimbă biserica spre iertarea tuturor păcatelor și leac de sărăcie sau bolunzeală la cap.
Eu una tare mi-aș lua un jandarm d-ăsta vânjos căruia să-i trântesc în spate covoarele și să-l mân la bătătorul din cartier unde ar putea să bată și vreo doi vecini mai certăreți, nu doar covoarele. Mai apoi l-aș pune în 4 labe, eh, nu..nu cum credeți voi, ci i-aș da un lighean cu Bio Carpet ca să frece de zor proaspăt bătutele covoare, să lustruiască gresia și apoi faianța din bucătărie și cele două băi.
Nu mai spun ce de geamuri mi-ar spăla, mai ales la cele două balcoane, ce de rufe ar călca sau câte sacoșe ar putea căra de câte ori aș merge la cumpărături.
Dacă încă nu v-am convins că ar trebui să se dea câte un jandarm ca să ajungă pentru fiecare familie, înseamnă că nu înțelegeți virtuțile jandarmeriei române. Sau că toți bleumarinii îmi vor rămâne mie. Yupiiii! 


P.S. Putem să ne batem joc de ei oricând. Sunt militari și n-au voie să nu se supună ordinelor. 

duminică, 8 ianuarie 2017

Copiii Moreniului. Iarna




Primii fulgi de zăpadă aterizau întotdeauna pe limba mea scoasă până pe bărbie, ca să pot simți mai bine gustul zăpezii apoase de sfârșit de noiembrie. Da, cam atunci începea să ningă când eram eu copil, mai rar în decembrie când deja era deosebit de important să nu mai fac nicio boacănă ca Moș Crăciun să-mi aducă fel de fel de bunătăți comuniste.
Copiii Moreniului așteptau iarna cu limba scoasă la propriu și la figurat; era timpul de săniuș și acolo chiar aveai unde să te dai cu sania până cădeai lat. Dealurile de jur-mprejurul orașului se umpleau de derdelușuri despicate inițial prin nămeți de băieții mai mari, pe sănii cu tălpice late, toate făcute la uzinele din oraș de tații destoinici, sănii cu șezutul zdravăn de lemn pe care se puteau lejer tolăni cururile a doi-trei copii care să chiuie apoi din vârful vreunui deal până la poale, printre alții la fel de temerari ca ei, ba aflați în iureșul coborârilor în viteză, ba opintindu-se la urcare.
Seara după ore, zeci de plozi gălăgioși înșfăcau săniile depozitate strategic pe holurile blocurilor chiar lângă uși și țășneau afară printre blocuri, pe aleile înguste deja acoperite cu un strat periculos de gheață format de la atâta alunecat îndârjit pe ghețușurile improvizate, nu de puține ori special udate cu apă, ca  sticla periculoasă a gheții să fie mai lată și mai alunecoasă.
Pe sănii se trăgeau cu rândul unii pe alții, doar trăiau în cele mai democratice dintre societăți, până pe dealuri și tot împreună țineau de sforile babane spânzurate de urechile de fier ale săniilor până sus pe coama dealului unde se strecurau printre alții la fel de agitați ca ei, se trânteau în cur pe lemnul nemilos al săniei și apoi porneau în josul dealului țipând victorios/ PÂRTIEEEE, BĂĂĂĂ!
Cei mai curajoși dintre ei se tolăneau pe burtă și ținîndu-se strâns de tălpicele de metal își făceau vânt cu capul înainte pe pârtie; tot bravi erau și cei mai nebuni dintre copiii Moreniului, flăcăii care se lăsau pe spate, cu sfoara strânsă între mâinile-nghețate, picioarele țepene în față, încordate de excitație și capul săltat între umeri, ca să-ți croiască drum nesigur printre alți nebuni ca ei.
Amarnic mai ningea pe-atunci! Centimetrii de zăpadă se adunau unii peste alții, se turteau sub greutatea straturilor noi, deveneau gheață, apoi alții se depuneau formând nesfârșiți nămeți prin care plozi fericiți își croiau drum spre școală mânați doar de speranța săniușului de după ore.
Pe sub sarafanele albastre de uniformă, fetele aveau ciorapi groși de bumbac sau budigăi strânși pe picior, iar băieților li se ițeau izmenele albe de sub pantalonii subțierei de tergal în timpul bătăilor îndârjite cu zăpadă ce se încingeau în curtea școlii.
Nu prea țin minte dacă mai erau și alte fete în afară de mine pe ghețușul din curtea Școlii generale nr.3 sau la cafturile îndrăcite care inevitabil se sfârșeau cu cineva țipând sălbatic în timp ce bulgări nemiloși de zăpadă îi alunecau direct pe piele strecurați pe sub guler de cel care ieșise victorios în înfruntarea cu bulgări.
Copiii Moreniului erau veseli, uzi de la atâta joacă în zăpadă, aveau bucăți de gheață ce le atârnau de hainele ponosite, de căciulile tricotate de mame sau bunici, de mănușile cu un deget strâns unite în taina șnurului de lână ce le unea secret prin mânecile paltonașelor, ca să nu se rătăcească una de cealaltă.
Școala nu se oprea doar pentru că ningea mormane și nici dacă gerul mușca necruțător din obrajii lor pe lungul drum de la și către casă. În fundul claselor din Generala Nr. 3,  sobe uriașe de teracotă duduiau din zori, iar hainele umezite de transpirație sau ultima joacă în zăpadă începeau să se usuce cu un abur subțire ridicându-se ca o vrajă în jurul celor care stăteau în ultimele bănci, aproape de sobă.
Și apoi mai erau și liceenii Moreniului care nu erau niciodată doar ai Moreniului. Erau ai comunei I.L. Caragiale, ai Iederei sau Văii Lungi, chiar și ai Bucșaniului, unde se afla conacul boierului Dalles, ai Vișineștiului, ai satelor pe o rază de 20 de kilometri.
Zdrobiți în înghesuiala autobuzelor de navetiști la ora 6 dimineața, ajungeau la liceu încălziți numai de propriile respirații și de trupurile consătenilor, elevi sau muncitori veniți la oraș la muncă. Când ninsorile se-ndârjeau peste măsură, copiii vitregi ai Moreniului nu apăreau la școală la prima oră, băncile rămâneau seci așteptându-i să-și croiască drum pe jos prin nămeți.
Apăreau în pâlcuri, la a doua oră; țurțuri minuscului le atărnau de genele înghețate, hainele erau țepene ca niște sicrie albe în care trupurile le rămâneau încarcerate, ciubotele le erau acoperite cu un strat generos de zăpadă întărită, iar fularele atărnau de gâturile lor ca niște animale răpuse de frig, dar fețele roșii luceau de bucuria de a ajunge, în sfârșit, la căldură după cei 10 kilometri parcurși pe jos.
În pauză, sandwichuri magice apăreau din abisurile ghiozdanelor să le potolească foamea de dimineață și de mers prin nămeți. Învelite în foi de ziare sau hârtie țeapănă de caiet, șervețelele erau o  raritate și nu se risipeau pe sandwichul copilului, bucățile de pâine întărite de frig erau generos împodobite cu untură și câte o bucată subțire de carne de la garniță sau vreo chiftea puțitoare irezistibil a usturoi care-i făcea pe copiii orașului să lăcrimeze de poftă.
Era frig și foame printre copiii Moreniului, dar era și multă veselie. Hainele comunist-sărăcăcioase nu prea țineau de cald, nici ghetele din piele de plastic nu erau Tex ca să fie impermeabile, sandwichurile erau înecate în margarină Unirea și parizer, dar câtă libertate de a fi copil era...
Mâine nu se reia școala că a nins rău acum două zile și e ger. Nici copiii nu se vor juca afară, nici sănii nu vor aluneca prin capitala sufocată de mormane de zăpadă jegoasă deja, nici părinții nu își vor lăsa plozii să înghețe în nămeți mai mult de 20 de secunde, cât durează să facă mizerabilul ,,îngeraș” în zăpadă.
U SON LE NEJ DANTAN?





miercuri, 4 ianuarie 2017

Să (ne) spălăm, zic!



Slavă Domnului că mai vin două sărbători! Ce naiba ne făceam dacă după cele 3 zile de Crăciun de acum 10 zile și Sf. Vasile de fu acum 4 zile aveam mai multe zile fără urări tâmpe de genul să trăiți cu numele?
Eu una sunt oarecum liniștită că am apucat să spăl niște chiloți și vreo 200 de perechi de șosete, un catralion de maiouri cu tricourile de rigoare sau de bumbac (în funcție de situație), dar și câteva prosoape care nu-mi mai făceau trebuință după ceva utilizare.
Între timp, s-au mai adunat aproximativ 10 kile de haine de spălat și primul lucru pe care-l fac după ce termin de mâzgălit p-acilea e să mai bag 2 găleți de detergent în cele 16 mașini de rufe pe care le voi spăla pe repede-nainte azi, că urmează timpuri grele.
Nu știu alții cum sunt, vorba poietului național Creangă, da io una nu pricep ce are sfânta biserică ortodoxă cu spălatul. Dom'le, poți să preacurvești în zile de sărbătoare, nu-i niciun bai mare dacă delapidezi juma' din fondurile Casei Naționale de Sănătate sau pe cele ale vreunui Consiliu Județean, nu e păcat s-o violezi pe soacră-ta și cu atât mai puțin pe fie-ta, că doar e carne din carnea ta, nici măcar să-i crăpi capu' în 3 locuri unui imbecil de șofer care a parcat pe locu' tău de pe trotuaru' din fața băncii unde ai venit să-ți plătești lumina, dar să speli rufe e absolut inacceptabil.
Nu mai spun că dacă dai cu apă la cur într-o zi sfântă ca cea de Bobotează, de îndrăznești să duci gunoiu' sau nu-ți faci cruce de 3 ori când treci prin fața fiecărei biserici, te așteaptă cel puțin 10 ani de ghinion amarnic, din care 4 tocmai au început aseară odată cu jurământu' depus de guvernu' întâiului hamster al nației.
Adevăr vă grăiesc vouă că dacă faceți mișcarea aia de vă spusei cu cele 3 cruci prin fața fiecei biserici, veți face niște mușchi așa vârtoși la mânuța dreaptă, de o să vă suspecteze prietenii de practici necurate, care iar se pedepsesc strașnic cu orbire și alte beteșuguri ce mai bine rămân nenumite - Ptiu! Piei Satană!
În caz că aveți norocu' să fi scăpat de căsătorie până acuma, fetelor, să nu vă-mpingă ăl negru și cu coarne -Ptiu, drace!- să le ascultați pe babele din familie sau pe alea de la știri care vă vor îndemna din nou să vă vârâți niscai fire de busuioc sub pernă ca să-l visați pe alesu' inimii.
Nu că zic, da' închipuiți-vă hal de depresie dacă vă apare băiatu' cela din Lucifer în vis și voi tot de neterminații ceia cu glezne goale și vinete ca de mort dați peste tot pe străzi, cu mânuțele fără de mănuși strecurate în buzunarele unor gecuțe minuscule de sub care li se zăresc șalele mai vineții de frig ca pastrama putredă.
Să știți că de așa tristețe nu vă vindecă nici agheazma mare de-o dă la sticlă Teodosie Tomitanu promițându-vă că ,,apa e mai curată ca cea curgătoare fiindcă e pătrunsă de sfințenie" după ce bălăcește el - Fleoșca! Fleoșca!- șomoiogu' de ierburi aromatice legate cu sfântu' nostru tricolor dacic prin mașina de pompieri care aduce apa magică la tot litoralu'.
Hai că prea m-am luat cu vorba și nu mai apuc să bălăcesc țoalele alea cum am zis. Să concluzionăm deci:
1. Azi e rost de spălat rufe grav că vineri e Boboteaza, sâmbătă Sf. John, duminica detergentu' e păcat by default;
2. Cine face treabă în următoarele zile e MCTL;
3. Mai încet cu busuiocu' sub pernă, că în realitate băiețașii se vor bate cu voi pe programările de la epilat și va trebui să-i întoarceți cu cheia după geru' Bobotezei când le-or îngheța tuuuatttee cele în hăinuțele alea necăjite;
4. Luaț cu agheazmă că nu face bine, da' nici rău!
5. Nu ratați ocazia de a le ura prietenilor cu ocazia onomasticii de Sf. John să trăiască, dar ,,cu numele”, știți voi, ca morții, că aia vii trăiesc cu toate alea ale lor.
Ah, daa, să nu uit: Rugați-vă și pentru robii lu Dumnezeu, Lăcrămioara și soțu' ei Johnny, care sâmbătă se vor duce la Assassin's Creed, nu la biserică.



 

Normal e-n gură



Noul Prim-Ministru a ținut un discurs de mare excepție și mare angajament cu ocazia ungerii în funcție, în timpul căruia ar fi rostit de nu mai puțin de 50 de ori cuvântul ,,normal”. M-am tăvălit de râs.
Acum vreo 13 ani, fiind ofițer de serviciu la comandă, Bozieru s-a trezit că-l cheamă șeful de sector enervat peste măsură de expoziția de lucrătoare cu vaginul care-și ofereau serviciile sexuale tocmai pe-o ,,uliță” centrală pe care se ducea dom chestor acăsică la mnealui.
- ,,Bă, nu știu ce le faci, ia-le, dracului, de pe stradă, că m-am săturat să le văd acolo în fiecare seară!”
-,, Păi și ce fac, șefu, cu ele, că nu mai e încriminată prostituția?”
-,, Nu știu, bă. Adu-le la secție, identifică-le, măcar le stricăm seara. Altceva oricum nu putem să facem.”
Zis și făcut. Le iau gaborii seara pe ,,fete”, le aduc la secție pentru identificare, le verifică a mia oară actele celor care aveau acte, apoi se lasă o liniște apăsătoare. Ele știau că seara era pierdută, gaborii că n-au mai mult ce să facă, milogeala tipică - Haidi, bre șefu, dă-ne și mata drumu să mai prindem și noi ceva să mănânce și gura la copilașii noștri!-gaborii ascultă și ei ordine tâmpe.
Tocmai atunci se găsește Bozieru să dezmorțească atmosfera. Și cum nu mergea să discute despre ce cărți au mai citit sau cine va câștiga următorul Oscar, numai ce-i vine să le-ntrebe:
-,,Eh, și cât mai e acu normalu?”
-,, Păiii, normal e-n gură, șefu” i se răspunde prompt. PAM-PAM!
Eu una nu știu care-i treaba cu Grindeanu ăsta de-i mare șef acuma pe tarlaua guvernului, dar să-i spună cineva și lui că e de bine ce se-ntâmplă în spatele ușilor închise între el și șefu Dragnea. E NORMAL. Și nici nu cred că trebuie mereu să înghită.

Ai polocru? Ai pus-o!



Tot citind despre lipsa de profesionalism și coloană vertebrală a ciumecilor de vor fi curând miniștrii guvernului teleormănean de mare angajament, mi-am amintit un episod din glorioasa perioada în care tăticii actualilor guvernanți construiau socialismul științific românesc pe meleaguri dâmbovițene.
Prin 1960, Melania Lazăr, mare dușman al poporului român, fată de chiabur moldovean din târgul Bârladului și mamă singură a doi copii, a obținut, în sfârșit, dreptul de a se angaja contabilă la schela din minusculul orășel Moreni.
Cum avea potențial subversiv nesfârșit și putea sabota nou-creata societate socialistă aproape multilateral dezvoltată, Melania era periodic chemată la biroul secretarului de partid ca să mai explice iar și iar care era treaba cu familia ei despre care știau ei mai bine ca ea tot ce era de știut, că doar ei îi băgaseră frații la închisoare pe motiv de subminare a puterii revoluționare și tot ei îi aruncaseră mama și surorile afară din casele pe care cu muncă și sacrificii le ridicaseră cei doi Chicoși.
Una dintre vizite la sediul partidului a fost suficient de chinuitoare și amarnic amuzantă ca, ani mai târziu, mama să mi-o povestească și mie cu un amestec de umor și tristețe.
Secretarul de partid, gătit în halatul lui de muncitor care nu precupețea niciun efort pentru construirea noii societăți, a ascultat-o spunându-și a mia oară povestea, apoi cu calmul tâmpului ajuns șef i-a spus pe tonul șmecheresc al anchetatorului de ocazie:
- Ehhh, tovarășa Lazăr, mai e ceva ce n-aț' spus. Mai aț' avut ceva, da niciodată nu ne-aț' spus d-asta.
Mama spusese tot ce-și amintea: moară, ulieniță, fabrică de lână, darac, gherghef de plăpumi, depozite de cereale, una peste alta, tot ce știa ea a fi avut familia Chicoșilor vreodată, așa că le-a mai înșiruit încă o dată, sperând ca de data asta să fie destul de clar, să fie lăsată în pace, să nu fie reținută - Doamne, rămân copiii ăia pe drumuri, fără mamă, fără tată, nu lăsa, Doamne, să li se-ntâmple una ca asta!
- Tovarășa Lazăr, noi știm tot și mai aț' avut ceva. Tot știm!
Pentru prima oară în viața ei, mama, care-și adorase tatăl, l-a blestemat în gândul ei pe răposatul Ștefan și obiceiul bărbaților de a-și ține unele afaceri ascunse de soții, închipuindu-și că numai despre așa ceva putea fi vorba: una dintre afacerile cu cereale pentru care taică-su călătoarea periodic la Galați.
- Nu e asta, măi tovarășo, i-a răspuns secretarul de partid.
- NU MINȚIȚ'! AȚ' AVUT POLOCRU!
- Polocru? Om fi avut și polocru, dar dacă tata nu ne-a spus de asta, de unde era să știu de ea? a încercat Melania să-l îmbuneze.
- Nu v-am zis că noi știm totul, tovarășa? N-are a face cu tata. Polocru era al tău.
Haida! Abia acum a simțit mama că viața ei s-a sfârșit și că nu avea să mai meargă acasă la cei doi copii care o așteptau, ci direct la secția de Miliție, ca dușman al poporului. Orice ar fi fost acest polocru, Melania nu avea știință de el.
- Tovărășico, aveaț' polocru și știț' prea bine. Vă zicea uamenii...NEMȚUAICA!
-  Poftiți? s-a trezit Melania rostind prostește.
- NEMȚUAICA! Așea vă zicea, nu?
- Mdaaa...
- Vedeț' că aveaț' și polocru!
- PORECLĂ? a mai întrebat mama ca să se asigure că a înțeles ce voia tovarășu' secretar.
- Da, tovarășo, polocru. Ce nu pricepeț'? De ce n-aț' zis de polocru? 
- Păăii, n-am crezut, tovarășe secretar, că e important.
- Cum să nu fie, ie important, totu' ie important, tovărășico. Și de ce vă zicea, tovarășa Lazăr, ,,nemțuaica”?
- Tovărășul secretar, mama era austriacă...
- Lăsaț', tovarășa, că era mama austriacă. De ce aveaț polocru ,,nemțuaica”?
- Păi, tocmai v-am zis că mama...
- Polocru, polocru, tovarășa Lazăr, nu mama mă interesează. Ziceț cu polocru!
Abia atunci a priceput și Melania că tovarășu' nu știa ce e aia austriacă și că doar ,,polocru” conta pentru el.
- Mama era nemțoaică, tovarășu' secretar, era nemțoaică și d-aia aveam ,,polocrul” ăsta, a izbucnit Melania, gata să plângă de nervi, de furie, de teama că prostul o va acuza de vreo subminarea a puterii analfabete a poporului.
Peste măsură de mulțumit de rezultatul anchetei sale, secretarul de partid i-a reamintit mamei că ei știu tot, apoi  a lăsat-o să plece acasă cu ,,polocrul” ei cu tot.
Iată-ne la mai bine de cincizeci de ani de la impostura guvernului Petru Groza cum ne minunăm de minciunile sfruntate din CV-urile miniștrilor din guvernul Dragnea. Unul dintre ei știe bine Acrobat Reader, altul a absolvit Universitatea Ecologică, una dintre fabricile de diplome inventate de urmașii secretarilor analfabeți de partid pentru alții asemenea lor, incapabili să facă față selecției de la universităților de stat de acum 30 de ani.
Ministrul Agriculturii este atât de gângav, agramat și incapabil, că te-ai aștepta să fie proaspăt căzut de pe vreun tractor, de la arat prin nesfârșitul praf al Bărăganului.
Ministrul Justiției este dușman declarat al statului de drept, tovarăș nerușinat al diverșilor hoți din liga profesionistă de rapt de la stat, iar cel al Educației abia așteaptă să desființeze camerele de filmat de la examene ca să poată raporta cifre astronomice de promovabilitate la analiza cincinală de 4 ani a guvernului de identitate națională.
Care aveți ,,polocre” spuneți-le, băi, de la început că ăștia știu tot și cu ei nu e bine să ne punem mintea, că a lor e odihnită!




 

marți, 3 ianuarie 2017

Care-i treaba cu pisicile?


Nu-i așa că vă topiți după fețișoarele lor de copilași năpădiți de păr moale și pufos? Că vi se rupe inima când scot mieunăturile alea mai înduioșătoare ca scâncetele unui nou-născut, pe când vă privesc intens, direct în inimă cu ochișori de catifea verde, mai moi ca un cur de bebeluș? Nu simțiți o sfâșiere interioară când își trec cozile bogat împodobite cu blană peste picioarele voastre, frecându-se frenetic de parcă v-ar fi dus dorul și și-ar fi vârât adânc, de profundă singurătate, două gheare în gât dacă nu ați fi venit acasă tocmai la timp să le salvați una din cele proverbiale 9 vieți pisicești?
Daaaaaa? Proști mai sunteți, frățiorilor! Proști sadea! Dar nu-i așa mare baiul, că nici eu nu-s mai brează. Și eu am cedat presiunii filmulețelor înduioșătoare cu mâțe mai pufoase ca vata pe băț, țopăinde drăgălaș și mieunânde ca niște bebeluși bine îmblăniți, așa că vă înțeleg perfect nemulțumirea.
Nici mie nu mi-a spus nimeni ce se va-ntâmpla când gogoloiul de blăniță avea să găsească litiera în care avea să sape vârtos vreo 10 minute, împroșcând granule fine de nisip prin toată baia, pe hol și o parte din dormitorul aflat în imediata vecinătate a băii. Nu eram pregătită nici pentru duhoarea pestilențială ce urma să se degaje după ce minuscula jivină avea să producă un căcățel oleacă mai mare ca o omidă, însă mai puțitor ca o hazna.
Acum, pe bune, nu-mi spuneți că nu ați suspectat că mâța mănâncă pe ascuns ceva căcat stricat, vreo scândură de veceu turcesc, uitat prin curtea cine știe cărui ceapeu și abuzat deja de generații de tractoriști care n-ar nimeri gaura veceului nici dacă ar fi craterul unui vulcan. O și înțeleg că se zbate atâta să-l acopere după ce-l produce, deși, chiar și învelit în guguloaiele de nisip, pute la fel de cumplit.
Și apoi mai sunt și nopțile. Ah, nopțile! Alea când cuibărit în căldura liniștitoare a patului aluneci în somn numai ca să te trezești brusc în mieunături apocaliptice, zgripțănituri la ușă, țopăituri deșănțate și râcâieli care, în întunericul dormitorului, îți par sunetele amenințătoare ale unui T-Rex gata să-ți rupă mădularele.
Nu că ar face toată această panaramă fiindcă s-ar simți singură și și-ar dori cumva să o mângâi, să o ții în brațe, ea să toarcă liniștită, iar tu să aluneci din somn, de data asta cu ea alături. Nici gând!
Mâța face toată această panaramă de nedescris doar pentru că POATE. DE PLICTISEALĂ. Nuuuu, nu vrea să toarcă blând așezată peste pilota ta, ea vrea să se zdroncăne peste capul tău, să se frichine pe sub patul în care tu încerci să ațipești la loc, pe când ea încearcă să smulgă căptușeala de sub pat, să tragă pilota de pe tine, să-ți scormone în ureche sau în ochi după diverse chestii, mieunând neîncetat, doar-doar ți-o fugi și ultima firimitură de somn.
Presupunând prin absurd că ratează o noapte de asemenea distracție, poți conta pe ea să o găsești tolănită pe masa de bucătărie cu tot trupul ei mlădios înșirat pe locul în care ți-ai pune micul-dejun dacă ea chiar te-ar lăsa să dormi suficient ca să-ți mai ardă de asta. Poftă bună tuturor!
Eu una nu știu ce virtuți terapeutice ar trebui să aibă pisicile, al căror tors se spune că poate să scadă tensiunea și să liniștească palpitațiile. Sunt sigură că poveștile astea au fost inventate de cineva care nu a avut niciodată o pisică, altfel ar fi știut ce tensiunea dracului poți face și cam ce criză de inimă te paște când realizezi că mâța a sărit de la etajul 1 și-a dispărut în abisurile subsolurilor de bloc, alături de șobolani mai mari ca iepurii și cotoi care ar face leoparzii să tremure de frică.
Una peste alta, după 6 luni de pisicăreală, pot spune cu mâna pe inimă că Jinx este tot ce ar putea fi o pisică și umpic mai mult decât atât: scotocește, folșgăie, doarme pe masa mea de bucătărie, zgripțăne pe covor, sub pat, pe pat, pe câine sau sub el, sare, miaună și râde de noi cu gura până la urechi.
Treaba cu mâțele e la fel ca cea cu copiii: Cine are/Să-i trăiască!/Cine nu/Să nu-și dorească! 
 

luni, 2 ianuarie 2017

Pădurea de mesteceni




Stând astăzi în fața trupurilor descărnate ale unor mesteceni în Herăstrău, mi-am amintit după-amiaza mohorâtă de mijloc de decembrie 1988, când m-am trezit blocată în fața afișului Pădurii de mesteceni a lui Andrej Wajda care rula într-un cinematograf meschin, comunist de pe Șoseaua Ștefan cel Mare.
Pe un umăr aveam o geantă cu cele 3 cărți luate de la Consiliul Britanic în aceeași dimineață, caietele de engleză de la pregătire și pijamaua cu schimburile pentru a doua zi, iar în cealaltă mână căram o sacoșă încăpătoare de pânză în care înghesuisem după pregătire 5 franzele aurii (pâinea se dădea la noi pe cartelă, așa că Bucureștiul era El Doradoul pâinii), o jumătate de bucată de salam de vară și un kilogram de brânză de 32, tare ca o piatră, cel mai probabil atât de sărată, încât mama avea să o lase două zile la desărat în apă.
Spre ora 3 devenise clar că oricât aș mai fi scotocit alimentările nu aveam să dau peste altă coadă de la care, eventual, să mai capăt vreo bucată unsuroasă de salam/parizer, frigul începuse să-mi intre-n oase, iar zăpada jegoasă, topită sub tălpile trecătorilor, penetrase imitația de piele a ciubotelor pe care le purtam, făcându-le să scoată deprimante fleoșcăieli ce mi se păreau a răsuna printre scârțâieturile tramvaielor îndoite la burdufuri sub greutatea sutelor de călători.
Poate că aș fi trecut indiferentă pe lângă cinematograful al cărui nume l-am uitat, dar ceva m-a făcut să ridic privirea către degetele înghețate ale copacilor înțepeniți atemporal pe afiș: ANDREJ WAJDA - PĂDUREA DE MESTECENI. Uaaaaaa!! Nici o speranță să văd așa ceva în cinematograful de la Târgoviște unde mirosul de igrasie era așa de intens, că în puținele dăți când rula vreun film și mergeam acolo, aveam impresia că plec împodobită în păr cu ciuperci igrasioase verzi.
Am dat cei 3 lei pe bilet fără ezitare și am pătruns într-o sală la fel de puțitoare ca cea de acasă, mai rece ca un mormânt, cu scaune acoperite cu o vagă catifea grena, roasă de miile de spectatori până aproape de destrămare. Eram doar cinci speriați în sală: doi îndrăgostiți așezați strategic pe ultimul rând ca să se poată pipăi în liniște, un bărbat la fel de singur ca mine și o bătrână care-și căuta,poate, adăpost de sărăcia întristătoare de afară și eu, cinefila în formare.
După primele minute de plăcută moleșeală, în aerul vag încălzit al sălii, am observat vălătucii de abur ieșindu-mi pe gură la fiecare respirație și am mulțumit cerului că mi-a dat gândul de nu-mi da jos jacheta, ci numai mănușile și fularul care împodobeau sacoșa depusă grijuliu pe scaunul din dreapta.
De pe scaunul acela a început să vină spre mine aroma inconfundabilă a mult-râvnitei pâini de București și salamului puturos care n-o fi avut prea multă carne, dar sigur era înecat în uriașe cantități de usturoi. În bezna sălii și la adăpostul anonimatului oferit de marele oraș în care eram o străină, am urmărit genericul cu un sfert de franzelă într-o mână, rupând cu dinții din halca de salam, într-o improvizație de sandwich care mi-a încălzit mațele suficient să pot răbda frigul mușcător din sală.
Am plâns pe ruptelea spre sfârșit de la așa multă frumusețe, dar și de frică pentru că urma să părăsesc siguranța iluzorie a cinematografului, să pătrund iar în jegul cotidianului iernatic. Mucii i-am șters cu batista de pânză pe care mi-o apretase mama așa tare, de aproape că m-a tăiat la nas, lacrimile cu dosul fularului, tristețea nu am avut cu ce s-o șterg de pe mine și am purtat-o peste tot pe străzile scăldate deja în întuneric.
Pe Ștefan cel Mare treceau acum autobuze cu burduf și tramvaie cocoșate sub miile de bucureșteni care încercau să revină la apartamentele lor friguroase și triste în care, asemeni tuturor românilor, își amăgeau foamea cu te miri ce și nimic.
Am străbătut pe jos distanța dintre Lizeanu și patinoarul 23 August și m-am strecurat pe străduțe către blocul urât la al cărui etaj întâi era apartamentul de numai două camere al mătușii mele, cărând pâinea ce se-ntărise ca o scândură în frigul necruțător, în timp ce zoaiele din ghetele mele înghețaseră și ele amorțindu-mi tălpile.
La tanti Geta era cald de la aragazul pornit, avea și destulă apă caldă pentru o baie zdravănă - o raritate la Târgoviște- am mâncat o supă apoasă, dar fierbinte și după ce ne-am mai povestit una-alta, m-am vârât în pat și mi-am imaginat că mă plimb prin aerul rece și zăpada proaspăt căzută, pe sub mestecenii azvărliți cu degetele lor în sus spre griul metalic al cerului polonez al lui Wajda.


  

duminică, 1 ianuarie 2017

Să fie bine ca să nu fie rău!




Sunt zile nașpa, negre ca o cafea turcească proastă de prea mult fiert și sufocată de o găleată de zaț. Exact zațul relațiilor se umflă dizgrațios și face imposibilă comunicarea; amintirea unei zile de naștere ratate, niște cumpărături la care te-ai umplut de nervi, doar i-ai spus să nu pună și a doua pâine în coș, dar tot a pus-o, așa în ciuda p@lii ș-a ta, tableta lipită fermă de palme, hop-așa ai devenit iar invizibil(ă)...
Într-o astfel de zi, proptiți de ochiul mare al aragazului cea mai mare tigaie pe care o aveți și când ochiul ei roșu vă privește furios de încins ce este, dați peste el cu o bucată generoasă de unt, Sfffâââârrr.
Nu vă fie milă să zdrobiți cu latul cuțitului de bucătar, ăla mare, ascuțit brici, vreo doi-trei căței grăsani de usturoi, dezbrăcați-i de hainele lor uscate și retezați-le mărunt viața pe lemnul tocătorului, alături de vreo șalotă singuratică uitată prin cămară.
Nu-i niciun bai dacă n-aveți nicio șalotă, treaba cu șalotele astea e că-s doar un nume mai pretențios pentru niște cepe mai mici, așa că puteți foarte bine să o căutați pe cea mai pricăjită ceapă roșie dintre cele din cămară și s-o despuiați de puținele-i fuste înainte de o toca suficient de fin încât să-și lase mirosul puturos în untul deja sufocat de usturoiul care face înot sincron în mijlocul tigăii mai încinse ca o zi de vară pe o plajă din Vamă.
În condinții normale, nu durează mai mult de 2 minute până când ușa bucătăriei se întredeschide și o voce se strecoară prin aburii de usturoi leșinat în căldura untului: Ce faci bun aicea?/ Mamăăă, la cât mâncăm?/ Când e gataaa?
Câteva minute mai târziu, așezați în jurul mesei, oamenii își descleștează fălcile; cum altfel să alunece înăuntru căldura blândă a mâncării? Odată descleștate, printre zgomotele atât de umane ale mâncatului se strecoară cuvinte: ce zi de căcat la muncă, frate, tot felul de dobitoci, de parcă ar fi o competiție secretă de tâmpenie absolută; băbălăul clasei a comis-o din nou, cam ca de obicei, și iar ne-a dat test fulger la fizică; totuși cât de prost să fii să nu pricepi că antivirusul nu poate fi activat pentru sistemul tău de operare oricât ai insista?
Adunați în jurul focului cu vreo ciozvârtă de animal ațos în mâinile păroase, oamenii preistorici haleau probabil pe fugă, speriați de căldura moleșitoare a mâncării ce le scădea vigilența, expunându-le părțile moi te miri cărui atac venit din senin, dar pe noi nu ne mână frica și nu ne apasă goana după următoarea masă.
Omul modern nu are alt moment mai profund uman ca cel al mesei pentru a-și arată bruma de vulnerabilitate și de-aia îmi place mie să gătesc pentru ai mei și pentru alții.
Înghesuiți în spațiul minuscul al bucătăriilor de bloc, ne împungem cu coatele, ne mângâiem palmele când strecurăm furculițele în taina castronului de salată, ne ascultăm plescăitul intim de plăcere și simțim bunătatea trupurilor familiare ale celor mai apropiate ființe din viața noastră.
Ca să-mi meargă bine tot anul, dar mai ales fiindcă m-a rugat cel mic, eu asta am făcut oleacă mai devreme: am ucis în unt câțiva căței obezi de usturoi și o cepșoară firavă ce s-ar fi calificat drept șalotă, dacă aș fi avut destui muci în cap s-o numesc pompos așa, le-am trântit alături o mână de juvițe de piept de pui și o lopată de smântână ca să fie sincronul mai armonios, iar deasupra mi-au căzut, din pură greșeală, jur pe roșu, o mână zdravănă de brânzeturi ,,stricate”-blue cheese+regina bleu+camembert+brie=LOVE.
Ce-a ieșit pot să vă spună doar băieții mei, doar că aici e o problemă, înțelegeți și voi ce puteți:
-,, Mnnaaa, dăăăănnm booouunnăăămai ieeeii, măăăeeiiii mammmmamaooo...!”
-,, Hmmmmm...îîîîhhhhăăăă”
-,, Fllooaașșșșteeee miiilleeșșa...”