sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un an (ne)bun




Că fac Revelionul în pijama nu trebuie să mire, doar am promis-o acum două zile pe Facebook și eu nu promit decât dacă sunt sigură că mă pot ține de promisiune.
Nu la fel de sigură sunt că îmi voi respecta rezoluțiile de Anul Nou, nu de alta, dar rareori am făcut-o. Uite, anul trecut mi-am propus să fiu mai calmă și mai tolerantă. A ieșit un mare căcățoi. Marea majoritate a anului am fost furioasă la culme, restul cvasi-deprimată și când nu am înjurat grobian în feluri imposibil de reprodus, m-am mulțumit la deja clasicele referințe la genitorii de parte femeiască, la persoanele decedate și părți ale anatomiei umane cu alte destinații decât cele sexuale.
Tot așa mi-am dorit să economisesc niscai parale. CIU-CIU! Ca de obicei, banii, atâția câți au fost, mi s-au scurs printre dește mai ceva ca apa. Am continuat să-i spânzur pe bilete de teatru, pe filme, pe spectacole și pe cărți pe care nici n-am apucat să le citesc pe toate.
Am început 2016 în sala de la Odeon cu un concert Ada Milea și mi-a mers tare bine; am văzut actori care m-au lăsat fără aer, am plâns în sala de la Unteatru, am amuțit la Art, am râs la Godot sau la Arcub, am consolidat un grup de iubitori de teatru și ne simțim bine de tot când mergem împreună în săli underground la spectacole care ne provoacă mintea și sufletul.
Am câștigat prieteni la fel de ciudați ca noi, oameni pentru care țoalele-s irelevante, gologanii îți au rostul doar ca să finanțeze spectacole, călătorii și cărți, liniștea e mai importantă decât relațiile sociale, socializarea înseamnă doar o mână de prieteni care își respectă singurătățile.
2016 nu a fost un an prost, a fost încă unul fără catastrofe naturale, fără molime ucigătoare, cu relativă stabilitate financiară și socială. Cu toate alegerile atât de frustrante, totuși a fost un timp al vieții, mai mult decât al morții. Nu e puțin lucru că am avut un USR care în nici 6 luni a reușit să intre în Parlament, chiar dacă poziția PSD pare, deocamdată, de nezdruncinat.
Mai mult ca oricând am văzut o presă slujnică, așezată în patru labe în fața prohabului desfăcut al puterii, dar am avut parte și de anchete jurnalistice excepționale care au zguduit din temelii sistemul medical, au împuns adânc în coasta tare de drac a Poliției române, au răsturnat mituri locale și politicieni ale căror televiziuni nu au reușit să le spele chiloții cei murdărei de diareză sau maiourile împodobite generos cu resturile căcatului mâncat fără pic de jenă, în direct și în prime time.
Am slăbit în 2016, am mai și câștigat înapoi din kilele pierdute, m-am certat cu propriul îngeraș, un neputincios și jumătate care mai mult m-a făcut de râs decât mi-a salvat pielea încinsă în spandexul costumului de fitness pentru sală.
Tot anul ăsta m-a făcut și pisicăreasă. Întinsă leneș pe canapeaua de lângă mine, Jinx mă privește cu ochi de pucioasă. Caldă și moale ca o mămăligă neagră de blană, își spală tacticos luciul întunecat, complet indiferentă față de emoțiiile pe care ni le stârnește. Cine ar fi crezut?
Am râs mult cu elevii mei, am mai și plâns cu ei, am învățat să fiu un prof mai bun de la ei, am cunoscut oameni noi, m-am despărțit de prieteni de care atârnam doar în virtutea unei inerții tâmpe și m-am legat de alții, aflați la sute de kilometri, cumva mai aproape în eterul virtualului decât unii dintre cei rămași doar o amintire.
Închei anul mulțumită de liniștea asta simplă a vieții noastre deloc spectaculoase. Exact asta îmi doresc și pentru 2017: liniște, teatru, film mult, cuvinte, mâncare bună, din cea mai simplă, cea care-i adună pe ai mei și prietenii în jurul mesei.
Rezoluții nu prea am, nu prea mă țin de ele, nu prea mai fac.
În 2017 îmi propun doar două lucruri: 1 - să scriu în fiecare zi; tâmpenii, amintiri, emoții, năroziile mele.
2.Să rămân în viață. În viața mea.
 

luni, 5 decembrie 2016

Moș Nicolae my ass






Hai că prea am tăcut mult și am chef de niscai povesteală. Mai exact despre cum NU vine niciun Moș Nicolae diseară în ciubotele mele, chit că le lustruiesc de lucesc mai ceva ca soarele sfânt de pe cer.
Mda, știu ce gândiți: ce chitrosu' naibii e moșu' ăsta de nu bagă și el de seamă o biată femee care dă cu cremă și pe talpa ghetelor!
Așa și e! E un cărpănos și un ciudos care și după dooștrei de ani tot îmi mai poartă pică. Bine, mă moșule, că ai tu caracter și nu-ți iei promisiunea înapoi!
Să vă spun: la începutul lui decembrie 1993 eram fuuuartee gravidă. Eram așa gravidă că puteai să pitești un batalion de pușcași marini complet echipați în spatele burții mele. Da' ce spun eu pușcași marini, o divizie de tancuri putea ușor să se camufleze după borțoiul pe care-l căram eu. Aveam o burtă așa mare, că îmi făcusem un sarafan dintr-un cort de 4 persoane, d-ăla cu verandă, cămară pentru murături, o terasă de doo mese de picnic și un holișor în care pot fi lesne uitate vreo 4 șezlonguri.
Eu și burta mea mergeam peste tot cu optimismul tâmp al femeilor gravide care cred că încap în orice spațiu și că toată lumea există special pentru a le observa marele succes: iată, ele n-au făcut așeeaaa sex aiurea, ele au mai rămas și borțoase, yupiiii.
Uneori, eu și burta îl luam cu noi și pe Nelu, numai să nu-l lăsăm singurel și liniștit acasă, doar avea și el o juma' de contribuție la șifonierul rotund pe care îl căram numai eu. Nelu mergea în umbra burții, mai mult sau mai puțin încărcat cu sacoșe, împăcat oarecum cu gândul că jivina din șifonier nu avea să stea acolo pentru totdeauna tăcut și relativ cuminte.
Pe 4 decembrie, burta și cu mine am hotărât să ne distrăm pe cinste la Piața Obor. Vi se pare că Oborul are un aer boem și interesant acum? Ei, bineeee, ar fi trebuit s-o vedeți acu' dooștrei de ani.
,,Ace, brice și carice/ Lame și chiloți de dame”, tuuuuuaaateeee cele se găseau acilișa: legume proaspete și murate, uscate, putrezite sau greu de identificat, conserve turcești, moldovenești, gemuri din Ucraina și vinuri dubioase, chiloți chinezești urieșești, din cei tetra- muartea pasiunii, farfurii, căni sau crătiți, linguri de lemn, caiere de lână netoarsă în toate culorile închipuibile, toate tronau pe tarabe alături șosete, momeli de pescuit sau roți de brânză afumată- un paradis al cumpărăturilor.
Vaaaiii, ce-i mai plăcea burții să se plimbe printre tarabe! Jivina dădea veselă din craci, lumea se despica în calea ei, speriată, probabil, că dulapul s-ar fi putut, ferească-ne!, prăvăli peste ei, iarna abia începea și sorocul meu s-apropia.
În acea dimineață, cum ne plimbam noi doo, burta și cu mine, printre tarabe, numai ce-mi pică ochii ageri pe un fund de bucătărie din lemn, însoțit de o spatulă cu care ai fi putut să-ntorci un bivol la frigare.
Uaaa, spun eu ca cea mai mare pruastă. Nelu sare imediat: Aoleo, gata, naști? Ete, na! Nasc, da nu acum. Ia-uite ce fund de bucătărie! Și câta linguroiu'! Tre' să-i scriu lu' Moș Nicolae să-mi aducă și mie așa ceva, continui în culmea idioțeniei și mân uriașa butie spre casă.
Când se foiește zi și noapte o orătanie prin tine nu prea te gândești la altceva, așa că doo zile mai târziu deja uitasem discuția și așteptam cu nerăbdare primul nostru Moș împreună. Și l-am așteptat.
Spre prânz, mi-era demult clar că nici eu, nici burdihanu' nu aveam să primim nimic, da' numa' ce-l aud pe tatăl jivinei că zice: Eh, cum e Moșu'?
Haida! Acu se mai și obrăznicea. Care Moș? Moșu' e cam nesimțit și n-a venit anu' ăsta, mai adaug.
Păi, te-ai uitat peste tot? Ai căutat și în cizme? Cizmele înalte până la genunchi, grena, sexy și cu toc, perfect inutile din pricina burții, fuseseră uitate pe un raft în toaleta de serviciu.
Imens, aspru, din cel mai sec lemn, într-una dintre cizme, trona un fund de bucătărie. Din cealaltă se zărea linguroiu' de dimensiunea unei lopeți. Am încremenit, apoi am scormonit din nou în cizme- NIMIC.
Nelu strălucea de fericire, eu spumegam de nervi. Ce e asta? întreb sugrumat. Cadoul de Moș Nicolae, spune co-autorul burții pe un ton ezitant. Asta numești tu cadou? abia reușesc să mai spun.
Doar asta ai spus că vrei. Nu ai spus tu că vrei să-i scrii Moșului să-ți aducă și ție d-astea? Na, ți-a adus!
A fost o glumă. Am zis și io așaaa...cum să vreau un fund ș-o lingură?
Ete, asta ai cerut, asta ai primit. Să mor io dacă-ți mai iau VREODATĂ  ceva de Moș Nicolae!
Am plâns o juma' de zi împreună cu burțoiul meu care avea să se golească după numai 6 zile și nici fundul nu l-am folosit vreo câteva luni.
Nelu a fost om de cuvânt. Nici în seara asta nu-mi fac ghetele.