joi, 29 septembrie 2016

Nu, nu predau româna nici de-afurisită

În anul I de facultate de Litere, spre sfârşitul primului semestru eram deja turbată de nervi şi sătulă de seminarul de literatură română la care tot auzeam de săptămâni cât de grozavă era literatura noastră timpurie, cu poezia ei anacreontică, de fapt nu tocmai anacreontică, fiindcă poeţii nu erau familiari cu poezia lui Anacreon, ci doar cu nişte epigoni ai lui. Poeziile sunau cam ca asta a lui Costache Conachi :
Ah! ochișorii vii
Cam negri căprii sau
Ah! nurule împărate al podoabelor firești, sau încă:
Doi ochi porți
Ce fac morți
Ca niște gelați
Și arunci
Tot în munci
Pre amorezați
  
 M-am certat cu seminaristul, reproşându-i cu subiect şi predicat că vrea să facă din căcat bici şi să mai şi pocnească şi apoi nu m-am mai dus la seminar ca să evit să mai fac o scenă.
Cred că atunci am început să mă gândesc serios că dacă ajung vreodată profesor, trebuie musai să predau engleza, nicidecum literatura română, niciodată dacă nu vom reuşi să depăşim admiraţia tâmpă pentru o literatură prea tânără ca să fi reuşit să recupereze decalajele uriaşe faţă de literaturile europene.
Ah, nu înţelegeţi greşit, refuzul meu nu este legat de modestia literaturii noastre, ci de imbecilitatea modului de predare a acesteia şi de inadecvarea programei, una care ignoră cu desăvârşire nevoile elevilor secolului XX-XXI.
Înainte de a-mi sări la jugulară, amintindu-mi că englezii continuă să studieze Shakespeare la 400 de ani de la moartea lui, cum o fac şi francezii cu Moliere, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că nu vorbim de Pupăza din tei sau de Popa Tanda, ci de texte a căror valoare este dată tocmai de universalitatea temelor.
Aţi încercat să recitiţi Creangă? Nu? Vă spun eu că vă trebuie dicţionare de regionalisme şi arhaisme, dar mai ales nervi de oţel ca să pătrundeţi măcar o parte din sensul unor propoziţii. De ce ar face-o un elev de clasa a IV-a sau unul de a IX-a căruia tableta personală îi oferă zeci de alternative la un Harap-Alb plictisitor şi îmbibat cu un umor despre care profu' tot vorbeşte, dar lui îi scapă?
Hai să nu ne facem că nu ştim că aceşti copii se uită la vloggeri şi you tuberi care spun nu doar chestii mai cool, dar o şi fac într-un fel care îi determină să nu-şi dezlipească ochii de pe ecrane. Cam aşa: 
 
 
Şi apoi, ce naiba le spunem noi în secolul ăsta al drepturilor omului, emancipării şi egalităţii de şanse când le băgăm pe găt Baltagul? Că Vitoria Lipan mânca bătaie de la Nechifor ca măgaru-n pantă, dar era femeie credincioasă şi-l răbda, că ăsta e rolul femeii? Că e bine să-ţi faci dreptate singur şi e încă mai mişto dacă îl pui chiar pe fi-tu, încă puber, să-l taie pe cel care l-a omorât pe ta-so, ca să se facă dreptate creştinească la praznicul mortului? Sau că Vitoria ştie mai bine cu cine trebuie s-o mărite pe fie-sa, că doar n-o lăsa-o să ia de bărbat pe fitecine, fără parale, oi şi alte acareturi?
Ajutaţi-mă să pricep mai exact ce model le oferim şi cum poate să concureze cu vloggerii care vin cu astfel de şmecherii: 

 
Mda. Am înţeles. Probabil vă gândiţi la irezistibilul Ion şi farmecul lui natural de ţăran bistriţean care îşi bate tatăl, iubita gravidă, nevasta, vecinii şi în general fiece fiinţă mişcătoare. Să vă spun un secret: elevii sunt oripilaţi de Ion şi refuză să vadă în el orice forţă, orice virtute, fie şi un dram de umanitate şi oricât am încerca să le spunem că este o victimă a circumstanţelor, tot ca pe un scelerat îl vor trata, iar pe sceleraţi mai bine nu-i bagi în seamă. 
Bine, aveţi dreptate, Eminescu e chiar genial. Nu la fel de genială este ideea de a-i da elevului notă pentru câte strofe din Luceafărul învaţă. Come on! La ce te ajută memorarea unui vagon de versuri pe care nu ai nici cea mai vagă intenţie de a le interpreta sau ţine minte, fie şi încă o zi după ce nota s-a materializat în catalog?
Cu Moromeţii nu ai cum să dai greş. Elevii se vor scârbi sigur. Ilie are o casă de copiii, unul mai rău şi mai al dracului ca celălalt, o nevastă pe care toţi o abuzează verbal, psihologic sau fizic, câteva oi prăpădite pe care le păzeşte amărâtul de Niculae pe care ta-so nu-l lasă să înveţe carte.
Băieţii ăi mari îl urăsc pe ta-so şi pe toată lumea, fetele pe băieţi, pe ăl mic toţi îl batjocoresc, fonciirea bate la uşă doar ca să fie păcălită de Moromete, a cărui soră e mai veninoasă ca o viperă, Bălosu îşi alungă fata măritată din dragoste, iar Ţugurlan îi înjură pe toţi. Imposibil să nu te pătrundă valorile astea morale până la os.
Şi asta în timp ce puştii de 10 ani verifică trailere on line, citesc diverse cronici de film sau jocuri pe calculator pe IMDB sau Rotten Tomatoes, postând numărători finale pâna la filme ca ăsta d-aici:
 
 
 Tre' să-ţi llipsească rău orice contact cu realitatea să crezi că nişte puştani care îşi pregătesc costumele de Cosplay se vor pune pe citit degrabă Enigma Otiliei, în loc să se mobilizeze exemplar ca să arate fix aşa:

 
Hai că deja m-am ambalat prea tare. Ce să vă mai spun? În loc să plângem de jalea orelor de română pe care elevii abia aşteaptă să nu le facă, a faptului că tinerii nu mai citesc, mai bine ne-am întreba dacă cineva sănătos la cap ar iubi lectura după ce învăţătoarea l-a forţat să citească ,,Ţara de dincolo de negură" sau ,,Pe drumuri de munte" când era în clasa a IV-a.
Pe bune acum, spuneţi-mi voi dacă exagerez. Aţi încercat să citiţi descrierile lui Hogaş sau Sadoveanu? Da? Când aveaţi doar 10 ani? Şi v-au plăcut? Atunci nu mă mir că aţi ajuns în halul ăsta!
Nu voi preda româna la şcoală nici moartă. Prefer engleza care îmi oferă libertatea de a-i vedea pe Key and Peele, de a vorbi de Suicide Squad sau de Hamlet, de a accesa History Crash Course sau să folosesc lecţii de aici:  http://www.youthforhumanrights.org/about-us.html.
Şi ca să fie bine, să nu fie rău, abia aştept Comic Con şi evenimentul ăsta la care e musai să merg cu elevii cărora continui să le bag engleza pe gât cu filmul. Bye!


sâmbătă, 24 septembrie 2016

O şcoală autistă



Îl găsesc ieri în a doua pauză cocoţat pe o bancă din dreptul cancelariei mici în care îmi fac veacul în pauze. Stă turceşte cu braţele încrucişate, capul apăsat cu încăpăţânare în piept, privind pieziş pe sub pletele care îi încadrează chipul de adolescent furios. Două fete tot încearcă să-l convingă să se dea jos, doar că el se smuceşte furios când trec spre cancelaria mare ca să las catalogul.
Apare şi diriginta care încearcă disperată să-l liniştească şi să-l determine să se dea jos, în timp ce el ridică treptat tonul, tutuind-o fără jenă şi strigând la ea pe măsură ce vocea ei devine tot mai spartă, aproape de strigăt.
Nu pricep de ce eu trebuie mereu să ascult, să fac una şi alta, dar profesorii pot să nu vină la ore, să facă ce vor ei-îl aud strigând. Tu vrei mereu să ascult şi să nu spun nimic. Nu vreau! Profesorii întârzie mereu la ore, noi nici nu ştim ce ore avem şi tu te iei mereu de mine...  
Mă enervez instantaneu ascultându-i certându-se şi îmi spun că dacă îl găsesc acolo la întoarcere, chit că nu-l cunosc, tot mă înfig oleacă în el. Mai dă-l-n mă-sa  de Statut al elevului, doar n-am ajuns să facă ăştia chiar tot ce vrea muşchii lor!
Când înşfac nervoasă catalogul, mă trăzneşte gândul că ar putea fi Aspergerul nostru. Ştiam că e în liceu într-o clasă paralelă cu bozierii mei de la E. Se vorbea uneori despre el la consilii, când diriginta era somată să-l ţină în frâu cumva fiindcă deranja orele, mai ales pe cele de fizică, disciplină sacră a cărei predare nu are voie să fie vreodată perturbată.
Diriginta lui este singurul om cu adevărat bun pe care îl cunosc eu, adică, bun în sensul acela creştinesc al cuvântului: calin, generos, calm aproape de absurd, genul de creştin pe care l-aş vedea dându-şi viaţa pentru credinţă, bun ca o pâine caldă.
Aşa bună cum e, o găsesc pe hol complet depăşită de furia copilului pe care nu reuşeşte şi pace să-l liniştească. Toată scena e cu atât mai cumplită, cu cât ştiu că deznădejedea ei de om bun are de-a face cu imposibilitatea de a-l proteja, de a-l feri de repercusiunile ce s-ar vărsa ca o lavă nimicitoare asupra amândurora dacă ar fi găsit acolo de conducere sau alt profesor.
Mă întorc spre cotineaţa unde stau de obicei în pauze, prietena mea şi elevele ei sunt acolo, băiatul îşi scutură pletele nevricos acuzând şcoala, iar eu habar n-am ce fac când ma opresc în faţa lui, fiindcă nu ştiu nimic despre boala asta şi cum reacţionează cei afectaţi de ea.
Ştii ceva, iartă-mă că mă bag în vorbă, mă trezesc spunându-i, ai foarte mare dreptate: ŞCOALA E DE CĂCAT! Da, profii nu vin la ore la timp, voi nu ştiţi ce orar aveţi şi staţi ca blegii să-i aşteptaţi, nu vă ascultă nimeni şi totul e groaznic. Sunt perfect de acord cu tine.
Picioarele i-au coborât deja la marginea băncii şi mă priveşte nedumerit. Îi întind mâna din obişnuinţă şi mă surprinde coborând de tot de pe bancă şi strângându-mi-o ferm, cald, bărbăteşte. Lăcrămioara mă cheamă. Pe tine cum te cheamă? Mihai, spune el liniştit.
M-am surprins privindu-l în ochi şi spunându-i că am şi eu un doi băieţi acasă aproape de vârsta lui, amândoi la fel de revoltaţi ca el pe şcoala asta de căcat şi mincinoasă care nu oferă mai nimic, dar cere totul de la ei. Întrebarea e dacă şi tu vrei să fii la fel de naşpa ca şcoala, ştii? îi mai spun. Nici  mie nu-mi place p-aici, sincer nici profii nu mă plac şi nici eu pe ei. Vorbesc doar cu vreo 2-3. El nu râde, doar priveşte intens. Ai 2-3 colegi în clasă cu care te înţelegi bine, nu ştiu, poate ascultaţi aceeaşi muzică sau vă plac aceleaşi lucruri? 
Mihai dă din cap şi confirmă apoi: Da, am! Ok. Ai tot ce-ţi trebuie. Soluţia e individuală, Mihai. Încearcă să te concentrezi pe cei câţiva oameni cu care te înţelegi, bucură-te de ei şi restul e rahat, deci ignoră-l. Uite, eu asta încerc să fac. Nu vreau să fiu ca ăştia, vin la ore, fac tot ce pot pentru elevi, mai râdem, mai o caterincă, d-astea. Poate încerci să nu le mai iei aşa în serios, mai vii şi mai vorbim p-aici. Ce zici?
Se leagănă de pe un picior pe celălalt şi parcă spune Bine, apoi pleacă fără un cuvânt.
Mihai e primul meu contact real cu o tulburare din spectrul autist. Naiba ştie dacă nu am făcut mai mult rău, dar nu-mi iese deloc din cap gândul că eu, şcoala, toţi suntem adevăraţii autiştii, cei care nu ascultăm, cei care ignorăm, cei care nu suntem pregătiţi pentru tot ceea ce se petrece în realitate cu elevii, copiii noştri.



joi, 22 septembrie 2016

Ciocu' mic să nu te muşte poliţistu' cât îţi face doctora vaccin

E rotundă ca o pâinică şi are urechile decolate bine, ca nişte avioane transparente de cărniţă fragedă zburânde de o parte şi de alta a capului. Din ochii albaştri îi curg şiroaie lacrimi care i se-noadă în bărbie, iar din gura deschisă ţâşnesc ţipete disperate în timp ce se smuceşte frenetic din mâna unei bunici care o târâie vânjos spre casă, pe strada îngustă pe care se găseşte şi blocul meu.
Măi, buni, nu mai urla aşa că oricum stai cu pulovărul încheiat. Ce diferenţă e între încheiat şi descheiat de urli aşa? Fetiţa zbiară încrâncenat şi se trage cu ură de pulovărul bogat împodobit cu desene geometrice, continuându-şi urletele disperate.
Dacă nu taci odată, las poliţia să te ia. Potoleşte-te din urlat că vin poliţiştii după tine! PAM-PAM!
Mă opresc brusc în dreptul scării şi mai arunc o privire cuplului neobişnuit care se îndepărtează treptat cu bunica răcnindu-şi ameninţările în timp ce fetiţa îşi continuă neabătută programul asurzitor de urlat din toţi bojocii.
Păi, da. Chiar are dreptate mamaie. N-are cum să fie mişto să vină poliţia să te ducă la părnaie pentru că nu vrei să ţii nici de-a dracu' pulovărul încheiat când te-ntorci de la grădi.
Zău aşa, nici mie nu mi-ar plăcea să mă trezesc că-mi trântesc mascaţii uşa de perete şi mă pun pe burtă cât fac percheziţie după temele nefăcute ale lui fimio ăla mic sau, mai rău, după şosetele murdare ale celui mare. Nu mai spun cât de devastată aş fi dacă m-ar prinde că nu mănânc pielea de la pui nici de afurisită şi, drept pedeapsă, m-ar căra la secţia 7 să-mi bage dracului minţile-n cap şi pielea buboasă de pui pe gât.
Sigur ameninţarea asta cu poliţistul care te bagă la dubă şi te pune să-ţi împerechezi şosetele sau, ferească bunul Mnezo, chiar să haleşti din farfurie TOATĂ, am spus toată, ciulamaua de pui cu piele cu tot nu are cum să te lase rece când ai 5 ani şi o treime din înălţimea celui mai scund dintre poliţiştii care trec pe lângă tine uneori privindu-te drept în ochi ca pe un infractor periculos ce încă nu eşti.
Să nu uităm, zic, de faptul că şi dacă nu te ia garda, tot rişti să te halească vreun câine, animal binecunoscut pentru apetitul nesfârşit pentru copii care aleargă sau calcă prin băltoci. Nimic nu face mai mare plăcere căinilor, fie ei şi cât un degetar, slabi ca un os şi mai nevolnici ca o cârtiţă decât să rupă carnea de pe trupurile fragede ale copiilor neascultători cărora bunici şi mămici afectoase peste fire le comunică grijuliu/ameninţător : 1.Vai de mine, mami, nu te apropia că te muşcă căţelu'! 2. Nu pune mâna pe javra aia că iei boli! 3. Dacă nu papi tot, chem căţelu' să pape mâncărica ta!4. Cine mângâie potaia o să ia purici. Vrei să faci purici, buni? 5.Nu alerga, că te atacă javra!
Când eşti copil, mai rău te poţi simţi numai dacă mă-ta mare îţi fleoşcăie la gât un fular de 5 metri, vreo 2 fesuri ş-o căciulă de blană, un hanorac peste cele 2 pulovăre care abia încap sub geaca de fâş, apoi îţi spune tandru: Să nu alergi că răceşti şi mergem la doctor să-ţi facă injecţie! Ha! De parcă tu chiar ai putea să te mişti aşa strâns împachetat în tot ce n-a mai încăput în şifonier.
Mai există şi varianta soft, aceea când reuşeşti să scapi cu numai un hanorac sub geacă, dar mă-ta, mare sau nu, tot răcneşte din toţi rărunchii: Ia ceva pe cap, că te duc la doctoră să-ţi facă vaccin! Super cool! Orice ai face, acul tot în curu' tău se va înfige, aşa că la următoarea vizită la medic ai face bine să începi să urli încă de pe hol şi cu umpic de noroc poate reuşeşti s-o şi scuipi pe ,,doctoră", înainte să apuce să se apropie de tine.
Iac-aşa ne creştem copiii, îndepărtându-i de normal. Poliţistul ajunge să fie perceput ca un instrument al pedepsei nedrepte, câinii ca nişte bestii periculoase care, şi de nu te sfâşie cu periculoşii lor colţi, tot îţi dau purici, căpuşe, boli nenumărate şi alte rele fără seamăn, iar doctorul un torţionar înarmat cu o seringă al cărei prelung ac îţi va rămâne înfipt pentru eternitate în cur.
Abia aştept să am nepoţi. Cum tataie va fi fost poliţist şi din casă nu vor lipsi căţeii, iar Pavel poate a fi deja medic atunci, voi face o listă de ameninţări odioase cu care să-mi ţin nepoţii în frâu, ceva de genul: 1.Dacă nu papi toată supiţa, mămăiţa te duce la parlament şi te lasă cu deputaţii ăia să facă ce vor cu tine! 2. Cine nu se spală pe mânuţe, merge la primărie să asiste la şedinţele consiliului! 3. (favorita mea, desigur) Dacă nu dormi după-amiază, profesor te fac, să ştii!

marți, 20 septembrie 2016

A venit, a venit şcoala...

Copiii mei, copiii altora. Zilele astea, înainte şi după începerea anului şcolar mi-au tot trecut prin faţa ochilor, în timp ce lumea îşi arată fundul ici şi colo, ba din pricina homeschoolingului, ba a altor probleme care ucid încet, dar sigur, şcoala românească pe care şi aşa am învăţat greu să o iubesc.
Al meu cel mare îşi caută drumul după terminarea facultăţii, nemulţumit de oferta de masterate a facultăţii de psihologie; d-aia şi refuză deocamdată să facă vreunul, în timp ce eu nu pot să-i fac deocamdată capul mare.
Şi la ce e bun, mă rog, un masterat în care nu crezi, nu te atrage şi la finalul căruia nu te vei fi deşteptat uman sau profesional în niciun fel? Accept că va porni pe alt drum decât majoritatea, pentru că nici drumul nostru bozieristic nu a fost lipsit de serpentine pe care nu de puţine ori ne-au găsit scârbe, ameţeli şi vome din cele mai rele.
Cel mic e derutat de clasa a VIII-a. Diriga îl acuză că refuză să-i spună definiţiile unor noţiuni de geografie din clasa a V-a, la matematică nu găseşte nicăieri culegerile solicitate la ore, va avea pregătiri luni-mate privat, marţi- română la şcoală, joi-română privat, vineri-mate la şcoală.
Ca profesor de română, recunosc în orice secundă că examenul ce îl aşteaptă este o oroare care îi mutilează plăcerea de a scrie, libertatea de exprimare liberă şi orice interes pentru literatura română. Ca mamă, îmi vine să urlu în gura mare gândindu-mă că va avea zile în care va sta la şcoală mai mult decât stau unii la birou şi că nici mari câştiguri intelectuale nu va avea, indiferent cât de şmecher va fi liceul în care va ajunge.
Eu şi bozierii mei de la unşpe E nu avem un orar coerent, orele ni se suprapun, nu avem profesori la două materii după ce suplinitorii, îngroziţi de ce înseamnă învăţământul, şi-au dat demisia încă înainte ca şcoala să înceapă propriu-zis.
Şi totuşi e bine. I-am descoperit pe unşpe D, copii nedoriţi de alt profesor care promit să fie foarte mişto după ce astăzi am început cursul extra de drepturile omului cu ei în forţă şi formă. Să vă trăiască familiile, unşpe D!
Nu, nu prea le ştiu numele, că abia am preluat clasa considerată problemă, dar nu-mi mai venea să plec de la ei ascultându-i identificând drepturi, dând exemple, discutând aspecte pe care eu însămi nu le aveam în vedere, oferind argumente şi contrargumente. Poate n-aţi înţeles că au făcut asta în engleză. Hurray!
Tot bine a fost să-l aud pe Alin de la unşpe E-ul meu punând una dintre cele mai pertinente întrebări legate de homeschooling: Doamna, da' copiii care sunt educaţi în sistemul homeschooling nu sunt discriminaţi ulterior când ajung la maturitate sau dacă doresc să meargă la facultate?
Despre Alin v-am mai spus şi altă dată că nu dă o ceapă degerată pe sistemul nostru educaţional pe care îl percepe ca pe o etapă inevitabilă, nu tocmai plăcută, dar nici groaznică. În schimb, rareori ezită să-şi exprime clar punctul de vedere sau să ceară lămuriri atunci când i se pare că ceva e dubios. Şi bine face!
Bozierii mei i-au răspuns lui, au discutat, s-au întrebat, s-au mai contrazis. Eu am fleoşcăit nişte muci în baltă fiind prea radicală în răspunsul oferit Dianei care poate mă va ierta, că ne iubim, poate mă va înjura, că prea sunt şi eu profesor uneori.
Cam aşa e începutul de an: mocirlos, cu bune, cu rele, confuzant, obositor.
Mă întristează că asaltul împotriva şcolii nu doar continuă, ci se intensifică, de parcă o fiară pusă pe descompunere şi-ar fi îndreptat toate uneltele de distrugere asupra noastră, elevi şi profi deopotrivă, ca să nu mai iasă nimic decât putreziciunea la suprafaţă.
Continui să fac singurul lucru la care mă duce mintea: trântesc fiara la pământ, mă tăvăleşte ea de multe ori, mai trag o porţie de plâns, mai râd cu poftă, scriu cuvinte, le citesc, ascult, rostesc, fac dabbing cu elevii şi râdem ca proştii.
Nu ştiu cum naiba să mă fac şi eu om mare odată.




vineri, 9 septembrie 2016

Să fie risipă!

Înţeleg că Dumnezeu a creat Lumea în şapte zile. Trebuie să fi fost nişte zile tare lungi şi, mai mult ca sigur, complicate dacă e să te iei după Marele Canion sau piscurile Himalayei, trompa elefantului, direct înrudit cu balena, ca să nu mai spun că nici omul, suprema creaţie, nu e tocmai uşor de descifrat.
Cât timp Dumnezeu era luat cu treburile astea casnice, oare ce făcea celălalt, cel exilat la subsol printre haznalele pământului? Păi, cred că-şi rodea copitele de invidie şi fuma ţigară de la ţigară întrebându-se cum să facă el să strice toată această bunătate.
Mai întâi i-a venit ideea cu mărul. Mdaaa, a fost oarecum OK. Dumnezeu s-a enervat foarte tare că Adam şi Eva au vrut să se cunoască mai mult decât El le îngăduia, le-a tras o muştruluială şi odată ce i-a văzut îmbrăcaţi în niscai frunze, i-a şi trimis la muncă în străinătate, să vadă ce proşti au fost neînţelegând că ignoranţa e leneveală şi binecuvântare.
De supărare, Dumnezeu i-a tras diavolului una aşa zdravănă după ceafă, că i-au sărit ochii cât colo, s-au storcit de pământ şi s-au făcut primii bani. Dacă tot nu-i mai făceau trebuinţă, ăl negru' i-a dat şi el mai departe oamenilor spunându-le printre dinţi: Luaţi, mă amărâţilor, nişte bani să aveţi şi voi cu ce porni în viaţă. Şi oamenilor le-au plăcut banii.
După ceva milenii, la fiecare congres al diavolimii se făcea brainstorming doar-doar or găsi o metodă mai eficientă de a-i da peste nas Creatorului, subminându-i activitatea. Războiul, războiul e cel mai bun! ţipa periodic câte un drac mai bâlbâit de felul lui. Sigur că n-aveai cum să dai greş cu asta, dar oricât de eficient ar fi fost, tot nu reuşea să aducă destula stricăciune lumii Lui.
Ciuma, mizeria voastră, şi gripa spaniolă, poate Zyka, sugera vreun drac dedat experimentelor medicale. Buuune şi astea, nimic de zis. Dacă  trânteai o gripă d-asta după un conflict ca Primul Război Mondial, succesul era garantat; crăpau milioane de copii ai Lui, haosul era garantat, neîncrederea în El creştea exponenţial. Nu suficient de rapid însă pentru ca întunecimea să fie mulţumită pe deplin.
Nervos, ăl negru se scărpina întruna între coarne, mozolindu-şi nervos smocul din vârful cozii. Fir-ar a dracului de treabă, vorba vine, spune el într-o zi, ăştia se tot înmulţesc orice-aş face. Cu holera şi ciuma nu mai merge că-nainte că au făcut medicamente, războaiele astea nu-i împuţinează şi nici ţigările nu mai sunt ce erau înainte.
Hrrr, hrrr, se auzi dinspre un drac firav. Mă gândeam, jegoşenia voastră, să încercăm şi cu risipa. Ce vrei, băi căcatule, tu să-ncercăm? spune negriciosul izbindu-l între coarnele mici.
Risipa, mizeria voastră. Noi doar le dăm un brînci ş-apoi proştii fac restul singuri. Ahaaa, răspunde celălalt brusc interesat, risipaaaa...
Păi, da, porcoşenia voastră, oamenii risipesc tot, distrug tot şi noi ieşim basma curată, spune sfrijitu'. E simplu: ei taie pădurile, le vând pentru bani, apropo, foarte bună idea aia cu banii că şi acum tot pentru ei se omoară, împuţenia voastră, apoi vin ploile şi după ceva vreme alunecă pământul şi rade toate aşezările de pe suprafaţa pământului.
Mai spune, porunci întunecatu'. Petrolu' e la fel de bun şi cărbunele. Îl ard până nu mai pot, gazele de la ardere distrug aerul, fac nişte găuri în ozon, o pun de-o încălzire globală, li se strică şi clima, dau inundaţiile peste ei postomol, când nu-i ia apa, îi omoară seceta.
Şi care-i gheşeftu' nostru? mai întreabă urâciunea.
Cum care-i, întunecimea voastră? De ce consumă, d-aia ar consuma mai mult, de ce au, d-aia vor să aibă tot mai mult. Irosesc apa să facă legume în toiul iernii, da' n-au decit 10% apă potabilă. Fac baraje şi strică mediul, până îşi dau seama că au făcut o prostie, noi ne-am făcut de mult treaba. Le şopteşti să mănânce şi vor mânca muuuultt, dar vor arunca încă şi mai mult.
Ştii ce vor face cu hârtia, pârţâimea voastră? Pliante pentru supermarket. Daaaa! Copacii vor cădea cu milioanele ca ei să pună pe hârtie poze cu şunci şi hârtie igienică în reviste pe care apoi alţi oameni le vor primi la căsuţa poştală de unde le vor arunca direct la gunoi spre slava mizeriei voastre.
Vor face hârtie igienică d-aia cu aromă-Ptiu!- de piersică. Pe asta vor risipi copacii. Ca să le pută curu' a flori. Iar plasticele le vor azvârli în puţina apă pe care o mai au şi vor fi aşa dornici să bea mai mult, incât vor strica mai mult, slăvit fie numele de pucioasă al poluării voastre!
Nu vă mai spun de maşini; tot mai mari, cu motoare care vor suge 10 litri de benzină într-o clipă, iar oamenii se vor bate pe petrol cum nu s-au bătut nici măcar pe pământuri când aţi început, împuţenia voastră învrăjbirea lor.
Roşu la faţă de excitare, încornoratu' a urlat: SĂ FIE RISIPĂĂĂ! Şi risipă se făcu!