miercuri, 21 iunie 2017

Acest parenting mă doare


Da, știu, sunt o babă, una comunistă pe deasupra. Am crescut cu ,,bătaia ruptă din Rai” și cheia spânzurată de gât ca să pot să ies din casă pe fugă să mă proptesc moț la vreo coadă la zahăr pe cartelă sau parizer rozaliu și puțitor a usturoi, ce bun! ce bun!
Așa-i și nu mi-e rușine să recunosc că am luat bătaie de mama și am dat ca la fasole colegilor de școală de la care am și încasat-o, că pe vremea noastră încăierările erau cinstite, scurte, intense și nu-și propuneau să umilească, doar să descarce tensiuni care, odată rezolvate, lăsau loc râsului și altor prostioare fără de care copilăria în comunism ar fi fost, probabil, un adevărat coșmar.
Am copilărit prin pădurile de pe dealurile Moreniului pe care mergeam primăvara după ghiocei și toporași, vara după mure sau flori medicinale, coarne pt cornată sau măceșele din care mama făcea un fel de suc acidulat și ușor alcoolizat din care beam pănă mă lua pântecăraia.
Copiii de atunci se jucau afară-n frig, dar nu era bai mare că și-n apartamente tot frig era, nu spălau fructele furate de pe dealuri sau grădini, doar le frecau de tricouri murdărite la joacă și le glojdeau așa lucioase, dar mai ales crude pe mațele goale fără a da diareza sau indigestia-n ei, se bălăceau în gârla ce despica orașul în două din zori și până seara, făcând focul cu ramuri uscate de sălcii crescute lângă apa ades mocirloasă de la ploile iuți din amonte.
Când se-ncingea soarele de se cocea și pielea pe ei, se ascundeau prin case jucându-se împreună sau, mai rău, Doamne ferește, citind până se lumina cerul destul ca să poata ieși iar afară unde era joaca mai a dracului, în băltoacele cu noroi proaspăt din care ieșeau cele mai cleioase gogoși de mocirlă care făceau pliciul cel mai cel aruncate ba între ei, ba în cine știe ce perete de bloc până ieșeau părinții și îi luau pe toți la refec(a se citi bătaie).
Copiii de acum sunt duși la școală până la 14 ani, să nu le fure mafioții organele în timp ce merg pe jos preț de 15 minute. Sunt delicați ca florile de colț și nu nimeresc singuri ușa frigiderului din care îi pândesc teribile pericole, ca să nu mai spun că butonul care aprinde aragazul ar putea să le bușească-n față, mutilându-i pe viață, așa că mai bine nu-l aprind să-și încălzească o strachină de ciorbă.
Dar ce spun eu ciorbă! Cine naiba mai hrănește acum copiii cu astfel de zeamă când are  cateringurile din care curg tot felul de bunătăți vegetariene în cutiuțe magice de plastic poros pe care mami le înșfacă în drum spre casă.
Nu lași copilul vara să se joace în spatele blocului bătând beșica sau jucând ,,poarca”, îl împachetezi frumos și-l duci la ,,samăr scul” unde învață să se scarpine singur, să citească fluent în 5 limbi străine, ceea ce tu vei demonstra tuturor prietenilor la diverse întâlniri la care îl pui să performeze ca pe o maimuță drăguță cum alți săraci nu au, sau să facă programare pe calculator atunci când nu te strigă pe tine să-l ștergi la cur după ce a făcut căcuț.
Sigur, ar putea să se spele și singur acum că mai are puțin și face 10 ani, poate chiar și să doarmă în propriul pat, nu cu mami, dar ce sens ar mai avea toate eforturile tale parentale dacă ar începe să facă toate astea fără ajutorul tău inestimabil.
Nu contează că e imposibil ca 15 copii de vârste diferite, cu niveluri de pregătire și cunoștințe diferite, să învețe în același timp aceleași noțiuni. Nici măcar nu clipești când îi faci tu temele pentru centrele de excelență la care plătești o căciulă de bani, ca să alimentezi iluzia că ai născut un boț de soare, nici atunci când e nevoie să-i faci tu proiectele cu care te-mpăunezi când îți aduce acasă un 10- Yupiiii! uite cât de bun e copilașul tău la cărat la școală proiectele făcute de tine.
Ai putea ca părinte să te sperii când copilul tău de 9-10 ani nici să alerge 100 de metri nu reușește și când nu are prieteni, doar colegii pe care-i cumperi tu la grămadă când faci petreceri la care inviți toată școala, dar îți place așa mult cum se minunează lumea de el că face frumos, mai ceva ca o maimuță care merge pe monociclu și-și vântură pălăriuța la public, încât nu observi că ai un copil care arată de parcă a înghițit cel puțin încă un alt plod.
Da, știu, sunt o proastă care crede că părinții au responsabilitatea de a-și crește copiii independenți, adaptați la realitate și apți să-i supraviețuiască. Sunt conștientă cât sunt de inconștientă că mi-am lăsat copiii să circule juma de oraș cu troleibuzul și autobuzul încă de la 11 ani, așa că încet cu scuipații.
Mai rău, i-am lăsat și singuri în casă, și să bată mingea în spatele blocului, să se joace-n bălți, apoi să mănânce usturoi și ceapă cu brânză, ca țăranii, chiar și cu mâinile nespălate.
Dar tu, adept al parentingului, părinte al unui copil obez căruia îi alimentezi iluzia unei genialității inexistente, cel care nici pe scara unui pat suprapus nu-l lași să se cațere pentru că e prea riscant, cel care îl porți pe la cercuri fanteziste nelăsându-i timp să fie exact copil, tu ce scuză ai pentru nerozia ta?
Te provoc să-mi răspunzi, dar nu-i bine s-o faci cu insulte. Nu uita că-s un fost copil care s-a jucat cu turtițe de noroi printre scheletele de fier-beton al blocurilor comuniste în construcție!





duminică, 28 mai 2017

Un sfârșit e un început



Bine că am așteptat câteva zile înainte să mă apuc de scris că dacă mă năpusteam vineri în tastatură, articolul s-ar fi numit ,,Un profesor de căcat”.
Așa, că mi s-au mai așezat creierii-n cap și am apucat să-mi calmez piticii furioși peste poate, am început să văd și luminița chiar dacă tunelul e lung și întunecos ca naiba.
Când ai mei au dat năvală în clasa în care îmi pregăteam lecțiile de la prânz, am bănuit că aveau chef de trăncăneală cum erau rămași fără profii ce participau la festivitatea de absolvire a celor de a XII-a. Vezi să nu!
Avuseseră română și scandal; cam așa e la ei ora de română mereu. Asta numai dacă profa de română vine la oră, ceea ce oricum nu se întâmplă mereu, niciodată la timp. Ai mei nu văd vreun motiv pentru care să le pese de oră, doar nici profesorului nu-i arde cămeșa pe ea să-i învețe niscai Eminescu.
Acum o săptămână le-a dat o teză de 50 de minute în care le cerea să analizeze în 5 rânduri dimensiunea gnoseologică a poeziei eminesciene, apoi să analizeze escatologia eminesiciană, ceea ce, mulțumesc frumos, nu au făcut că nu auziseră niciodată acești termeni și, de dracii pe care i-au avut pe ei, nici măcar nu s-au deranjat să scormone în adâncurile internetului după vreo definiție.
,,Să-și bage scatologia ei în cur!”- a declarat calm unul dintre ei- ,,Ș-așa o doare pe ea în cur de noi, măcar să fie de la scatologia asta.”
Chiar așa, să și-o bage-n cur dacă tot n-a predat-o. Și dacă s-ar fi prefăcut că predă, tot nu s-ar fi cunoscut. După ce i-a tratat de la început cu lungi absențe și indiferență totală, n-a trecut mult până ce
ei au ajuns să o ignore total făcând exact tot ce vrea mușchii lor în timpul orei, după cum și ea tot numai pe mușchii ei contează: ei trăncăne deșuchiat, se joacă pe telefon, râd pe ruptelea sau se scarpină-n cur, iar ea le spune celor câțiva exasperați de zgomot și dornici să învețe că nu e treaba ei să disciplineze elevii. Bă, ești nebun? Dar a cui o fi?
Vineri ieșise iureș iar după ce anunțase decizia de a da ultima notă pe baza PREZENȚEI la orele de română. Binențeles că au anunțat-o că e ilegal. ,,Și ce dacă? Asta discut eu cu doamna dirigintă și doamna director, nu cu voi”-le-a trântit-o ritos, enervându-i la maxim.
,,Bozi, dacă e pe-așa, noi de ce să nu-i dăm notă pe prezență, că rămâne dracului corigentă la cât nu vine ea la ore?”
,,Cum, frate, să spui că nu e treaba ta să faci liniște în clasă?”
,,Eu nu mai pot s-o suport din primul semestru, de când am stat toți ca proștii în clasă s-o așteptăm 2 ore și când am venit la cancelarie am găsit-o mâncând biscuiți așaaa...adică, băi proștilor, n-aveți voi treabă”
Ce spuneați? Nu trebuia să dau din casa sacră a învățământului românesc? Solidaritate sau cum?
N-ai să vezi așa ceva la mine. Nu cu profesorul care ajunge în clasă în ultimele 15 minute și pune absențe să-și acopere curul ce nu s-a mișcat la timp în clasă.
Nu cu profesorul care face cursuri în timpul în care ar trebui să fie la ore, care e monumental de indiferent, mai rece decât o reptilă, șerpește de lipsit de empatie, dar și de calități pedagogice, cel care umple de sus până jos catalogul de note de 3 și 4 după ce el însuși nu a fost la ore cu săptămânile.
Nu cu cel care vine în clasă și-i întreabă pe elevi cu viclenie în glasul mieros: ,,Chiar nu știți de ce nu mai vor profesorii să predea la voi?”
,, Eu știu, Bozi, de ce nu mai vor profii să predea la noi la clasă”- mi-a spus unul dintre elevii mei vineri. ,,Fiindcă suntem ca dumneavoastră, cu gura mare.”
,,Asta e, diriga, nu ne suportă nimeni că noi protestăm, nu răbdăm ca alții, protestăm mereu și profilor nu le place de noi.”
M-am uitat la ei adunați în jurul meu; certăreți, înfipți, gata să-și apere punctul de vedere în fața adulților care se tot zbat să le pună pumnul în gură-majoritatea sunt fete(cîțiva dintre băieți sunt încă mai răi), cațe ar spune unii, assertive aș spune eu- și mă încearcă un sentiment de mândrie prostească, de parcă ar fi ai mei, poate că și sunt într-un fel.
Elevii mei sunt răi ca mine? Foarte bine! Să rupă cu dinții din cei care vor să-i calce în picioare, să știe să spună NU, să-și ceară drepturile când au dreptate, să și le apere dacă cineva vrea să-i lipsească de ele.
Au gura mare, bozierii, nu-i așa? Ar fi bine să nu protesteze când profesorul nu vine la ore, dar vrea să fie respectat, nu predă, dar se crede darul lui Dumnezeu pentru ei, nu-i iubește, dar le cere supunere oarbă, niște sclavi pe plantația școlii românești? Iote că nu mai merge așa!
Nu cred că i-am învățat engleză pe copiii ăștia; care a știut a știut, care nu nici n-a învățat de la mine, că nu înveți cal bătrân în buiestru, dar dacă i-am învățat să ignore prostia ,,capul plecat sabia nu-l taie” cred că tot am făcut ceva bine.
Zile puține mi-au mai rămas de petrecut alături de bozierii ăștia, dar nu simt defel că ar fi un sfârșit. Mi se pare mai mult ca un început. Al lor, desigur. Abia acum descoperă că oamenii pot fi de un maxim căcat, când și cum să-și exprime opiniile în gura mare, care le sunt prietenii și câtă ipocrizie poate ascunde un om sau câte măști schimbăm într-o singură zi numai ca să ascundem vulnerabilități.
Ca să zic așa: ,,This is the beginning of a beautiful friendship!”


miercuri, 10 mai 2017

Politica familiei



Kyky are de vorbit despre zilele ploioase; e uscată ca o pastramă și are în ea înverșunarea unei femei hârșâite, de parcă nu ar avea doar 17 ani.Urăște zilele ploioase pentru că într-o astfel de zi, pe când ea avea 5 ani, taică-su a smuls-o pe maică-sa din mașină, a trântit-o pe jos și a luat-o la bătaie chiar acolo pe trotuar, în fața unei biserici al cărei preot a intervenit, scăpând-o din mâinile iubitorului soț care, altminteri, ar fi stâlcit-o cu totul.
Discutăm despre violența în familie și Cristi îmi spune cu seninătate că tatăl lui era foarte violent, o bătea pe mama lui sistematic, dar el nu crede că asta l-a marcat în vreun fel, că i-ar fi influențat viața sau personalitatea.
Pe una dintre fete a răpit-o taică-su când era foarte mică, numai pentru a o determina pe mama ei să nu-l părăsească; i-a găsit poliția și după un proces cu panaramă, tatăl a ajuns în inchisoare unde i-a trecut și iubirea de copilă, dar nici de fosta iubită nu i-a mai ars buza așa tare.
Unii dintre elevii mei nu au fost niciodată doriți de tații lor care n-au știut cum să se lepede de ei mai repede, iar pe alții i-au uitat mamele în grija unor străini care nu de puține ori i-au bătut de i-au năucit, lăsându-i cu gustul sălciu al copilăriei fără mamă.
Oricare va fi normalitatea, e clar că trebuie redefinită ca să-i cuprindă și pe copiii ăștia care, dezbrăcați la sentimentul gol, scot la iveală cicatricile încă dureroase ale unor arsuri de suflet greu de bănuit sub aparenta lor indiferență.
Ca să fie tabloul complet, lor ar trebui să le adaug pe cei care în mod mai vadit, mai ghicit au altă orientare sexuală, cei care zbat în depresii atât de negre, încât refuză să mai vină la școală, amenințând cu sinuciderea, pe cei însinguranți în tăceri lungi cât o zi de post, pe cei care au refuzat să învețe doar-doar vor atrage atenția părinților care i-au dus la bunici să-i crească la câteva luni și i-au uitat acolo până când au fost nevoiți să accepte inevitabilul responsabilităților parentale, 14 ani mai târziu.
Aceasta e o așchie din realitatea școlii românești pe pereții căreia spânzură icoane în speranța că Dumnezeu îi va proteja pe acești copii de adulții din jurul lor, fie că ăia suntem noi profii, fie cei mai ticăloși dintre toți, maturii stătuți din Parlament.
Mie nu mi-e teamă că parteneriatele civile sau chiar căsătoriile între persoane de același sex ar transforma lumea într-o Sodomă în care am umbla cu toți cu doape-n cur de frică să nu ne atace cineva pe la spate.
Mă înspăimântă că de la înălțimea tribunei Parlamentului, musiu Bacalbașa, doctoraș pe la Spitalul județean Galați și mare om de spirit care obișnuia să ne povestească cu zvâc și umor de autobază diversele orori care sfârșeau pe mesele de operație ale UPU, și-a vânturat viguros mânuța hrăpăreața prin aer, mimând un gest sexual pe care l-a și însoțit de un comentariu la fel de explicit.
Furios peste măsură, un alt vajnic deputat, afiliat altei familii politice, i-a răspuns pe măsură cu o mojicie ce l-ar fi făcut invidios pe orice șofer de TIR. Ba pe-a mă-tii!
Necăjit de atâta grațiere pe burta goala, plictisit, probabil, de sâsâitul împroșcător de scuipat al lui Nicolae, șeful lui, Dragnea cneazul de Teleorman, i-a tras azi câteva scatoalce zdravene, apoi la trimis la colț pe coji de nucă, numai după ce i-a luat o parte din jucării și i le-a dat lui Robert, sperând ca măcar el să se joace frumos cu ele prin cameră și la comisie.
Nu că Nicușor Dan s-ar descurca mai bine la el în partid cu toți contracandidații care se agită să-i pună piuneze pe scaunul de președinte și încă mai multă ciungă-n păr.
România cu cei peste 40% de tineri chinuiți de analfabetismul funcțional, cea în care un primar scoate din casă doi bătrâni decedați în condiții suspecte și-i aruncă la groapă din cupa excavatorului, în totală indiferență față de legi, de cutumele creștinești, de umanitate însăși, țara ai căror bătrâni sunt uitați ca niște pungi de gunoi prin case din care nici amintirile nu au mai rămas întregi este rezultatul politicilor gândite și promovate exclusiv de heterosexuali cu frica de Dumnezeu.
Abia aștept vreun referendum să ne-ntrebe dacă vrem înmormântare cu excavatorul mic sau cu motosapa Stihl, dacă ne-nvelesc în folie cu bule sau doar în ce se mai găsește prin primărie de pe la vreun solar/chermeză de 1 mai, dacă vrem la pomană sarmale din carne de omosexual sau lesbiancă, dacă femeile care fac avort trebuie și biciuite sau doar le omorâm cu pietre.
La ștampile, feisbucari! La ștampile!



marți, 9 mai 2017

Familia tradițională și alte lighioane



Acum că am rezolvat cu definiția familiei și cine face au ba parte din ea, zic să trecem la niște chestii mult mai serioase, cum ar fi pedofila aia de nevastă a lui Macron, gerontofilul de și-l aleseră francejii de președinte.
Doamne-ajută că, în sfârșit, parlamentarii noștri au stabilit că doar o femeie și-un bărbat pot forma o familie! Ce naiba făceam dacă se puteau căsători aiurea-n tramvai toți omosecsualii între ei, în loc să fie ipocriți și ticăloși, însurându-se, ca până-acum cu persoane de secs de-a dreptul opus, trăind o minciună nefericită, dar comodă pentru ochiul vigilent al bisericii române și babelor din toate colțurile țării?
Bine că știm una și bună: dreptul la fericire conjugală, la protecție legală, la împlinire personală o avem doar noi ăștia de ne-am născut de partea orto a lumii, iar lor le rămâne Gomora aia pe care o s-o mai ardă Dumnezeu încă o dată din temelie dacă rușinosdefericitul Danny și ciracii lui se vor ruga cu suficientă ardoare, da-le-ar Ăl de Sus putere să o facă spre buna așezare a familiilor dacice.
Eu, spre exemplu, am avut mereu probleme cu copiii de omosecsuali care erau prost-crescuți, nu-și luau notițe când eu predam condiționalele, rareori de-și scriau temele și-mi mai lipeau și ciungă pe scaun, asta numai când nu-mi scriau măscări pe catedră sau sudălmi pe tablă.
Nici nu vă mai spun cât chiuleau de mult sau cum îi insultau pe colegii lor mai grași, pe ăi de aveau coșuri sau cei mai sfioși, dorindu-și, contrar naturii umane, nu să le supună mamele la diverse perversiuni, ci tocmai tații, lucru ce contravine tuturor perceptelor morale ale acestei nații binecuvântate de Dumnezeu.
De-aia-s bucuroasă peste fire că în Parlamentul nostru s-a trecut și la probleme mai serioase, mai ales după joaca asta de-a grațierea, corupția, amnistia și alte bâzdâgănii fără urmă de substanță.
Mare lucru că au furat și ei câteva milioane. Ce, nu toți furăm? Doar nu ne apucăm acum să distrugem viața unor oameni doar pentru asta. Cum ar fi acum să-i ținem departe de piscine, de Thailănzi și Baliuri, de amante/amanți, șampănii și șoping seșănuri în Dubai doar pentru că și le permit pe toate din furăciunea din bani publici? Ptiu, Doamne ferește!
Cum spuneam, a venit momentul să ne burtim de râs pe seama papagalului ăla de franțuz care, în loc să-și ia și el ca domnu Dragnea o femeiușcă sprințară de pe băncile liceului, nu găsi decât băbăciunea aia cu 24 de ani mai bătrână decât el.
Sigur, pot să-l înțeleg pe Irinel Columbeanu pe care îl urmărea o națiune cum defila cu o fetiță de liceu căreia îi putea fi bunic sau pe tradiționalii parlamentari ale căror ,,consiliere” abia de și-au serbat majoratele de câteva luni, că așa-i normal la bărbați să poftească la niscai bunăciuni fragezioare, dar să vrei asemenea stafidă bătrână nu-i orto și pace.
Ș-uite-așa mi-o amintesc eu pe coana Mărioara, sora cea mai mare a tatălui meu, femeie trecută de 70 ani, cum mângâia crucea lui nenea Mihai și lacrimi cât oul de porumbel i se prelingeau pe fața ridată, înnodându-i-se în barbă.
- N-a avut zile, Mihăițî al meu, spunea cu accentul ei apăsat de moldoveancă apringă. Dumniezău să-l ierte, că tare devreme l-a luat la el!
Pe crucea mare pe care ședeau așternute spre pomenire numele amândurora, se vedea bătut adânc anul nașterii lui Mihăițî-1925- și cel al morții -1987, iar o matematică simplă mi-a azvârlit deodată în minte un adevăr bine ascuns de cei doi: mătușă-mea nu avusese doar 2 ani mai mult ca bărbatul ei, ci 12.
Părul alb i se clătina ușor în aerul cald al verii moldovene când mângâia piatra crucii, batista brodată în colțuri, cum aveau femeile cochete pe atunci, abia mai reușea să-i șteargă dorul de femeie bătrână rămasă singură în cel mai greu ceas, cel al apropierii trecerii.
Mihai și Maria s-au cunoscut când erau amândoi căsătoriți și aveau câte-un copil, s-au iubit atât de mult, încât cei 12 ani pe care îi avea Maria în plus nu i-au putut copleși sub apăsarea lor, după cum nici judecata oamenilor, disprețul lor sau prejudecțile anilor 50 nu i-au împiedicat să părăsească mariajele în care erau captivi și să rămână împreună până ce moartea i-a despărțit la propriu.
Imaginea mătușii mele, deja o babă, plângâdu-și iubirea vieții ei, pe Mihăițî al ei, mă tot urmărește când citesc fel de fel de comentarii jalnicăloase despre Macron. Ce hal de familie tradițională am și eu, domle!
Poate-s cam proastă, dar când bolnavilor noștri de cancer le lipsesc 14 dintre citostaticele de bază, când ministrul educației propune discret ca pt testele PISA să se dea așaaaa... un stimulent(a se citi șpagă) să-i cointereseze pe profii și elevii participanți, când parlamentarii nu știu cum să aministieze/grațieze/legalizeze darea de mită/furtul/delapidarea/evaziunea fiscală, când pe Ghiță nu știe instanța unde să-l citeze pt un al țâșpelea proces, iar trenurile merg în România mai încet decât în secolul XIX, chiar nu mai puteam avea nicio grijă decât mariajul președintelui francez.
Iată că vă mai propun câteva teme de mare anvergură intelectuală pe care să le dezbatem fiindcă tot am scăpat de obsesia familistă:
- pâinea feliată sau franzela?
- e normal să faci secs duminica sau e păcat?
- e salata de vinete mai bună cu usturoi sau cu ceapă?
- poți să speli șosetele împreună cu chiloții sau trebuie spălate separat?
- la ce vârstă pot copiii să devină vegani?
- pensia alimentară poate fi cheltuită și pe tenișii copiilor sau...?

miercuri, 26 aprilie 2017

Cum am dat în premieră 0(ZERO)




Pentru că, de fapt, am dat 3 de zero, nu știu dacă e o premieră sau o tremieră. Ete na, am dat! Cum naiba să dai 0(ZERO) în catalog? Am scris doar așeeaaa la miștou, ca să fiu sigură că măcar vreo doi pretini tot vor citi de milă postarea.
Zeroul l-am scris mareee, cu roșu pe lucrări, l-am și rotunjit preț de vreo juma' de mină de pix, am scris și în paranteză, că poate ne se vedea destul de clar, apoi am pus lucrările deoparte ca să le trag în poză, ceea ce m-am răzgândit, fiindcă e de porc să umilești copilul doar fiindcă el nu a știut nimic la lucrarea anunțată de o săptămână.
Las' că am anunțat-o, dar tocmai ca să evit șocurile prea puternice- la vârsta mea nu-ți pică tocmai bine să te treacă toate palpitațiile și vreo 641 crize de spume-n cap-am și lucrat repetat, spre luare aminte, exerciții identice acelora pe care le-am inclus în lucrare, cu mulțumirea profului care anticipează un porcoi de note mari, așa să ne-ajute Mniezo, să treacă tot elevu' că tot nu-l mai învață nimeni ingliș pe el dacă pân-acu' n-a fost chip să se-mpace cu limba lu' Șecspiăr.
Fiind vorba de indirict spici, am dedus că el a rămas fix așa, INDIRICT; eu l-am predat direct, l-am exersat direct, da el, indirectu' naibii, a luat-o pe ocolite și undeva pe la colțu' Oborului s-o fi oprit la un mic ș-o bere și n-a mai ajuns în căpuț la elev neam. Asta e! Șit hepănz!
Eu acuma, cum stau cu lucrările în față- mint evident, le-am strâns de draci-nu știu exact cum să procedez: să trec 1(UNU) în catalog, adică punctul ăla prăpădit din o(ri)ficiu? Aș putea, spre exemplu, să mai dau un punct din același loc de unde l-am dat și pe celălalt, nu-i așa? Ș-uite-așa se făcu deja de un 2(DOI)!
Baiul ăl mare e ce fac eu cu punctul în plus la ăia 2 elevi de luară 10, le trec 11(UNȘPE)? Așa ar fi cinstit, bag eu de seamă.
Mă bate gându' cel pervers să mai dau încă o dată lucrarea, doar că de data asta să și ies din clasă, să nu fie elevii inhibați de prezența mea; poate nu toată ora, doar umpic, vreo treij de minute. Pervers, pervers, dar dacă copiază toți de la ăia cu ZERO și-mi dau o lovitură cauzatoare de moarte?
Nici nu știți ce dileme am. Poate veniți și voi cu o sugestie, că zău dacă știu pe unde să mai scot cămașa.


luni, 24 aprilie 2017

Am cunoscut poezia. Ce noroc!

Nimic nu urăsc elevii mei mai mult ca poezia. Adică, Moromete sau Ion mai treacă-meargă, poate și Otilia, nu că ar pricepe ce enigmă are de moment ce se tot freacă de moș Pascalopol până ce se mărită cu el, lăsându-l pe blegul de Felix cu ochii-n soare, dar poezie?
Dacă spui Nichita Stănescu în preajma lor e mai rău decât dacă i-ai înjura de mamă, că la vârsta lor mama e oricum un agent al forțelor întunecate ale Bacului care stă bine-nfipt între ei și nopțile nedormite petrecând sau jucând te miri ce jocuri pe calculator.
Să ferească sfântul să pomenești de Arghezi că pe dată li se aprinde-n ochi o flacără furioasă ce te-ar putea despica-n două mai ceva ca sabia laser cu cruciuliță a nepotului lui Vader- hușșș, hușșș!
Poezia e iadul, întruchiparea satanei care-i chinuie încă din viață, e expresia demonicelor politici educaționale menite a le distruge copilăria cu tot ce are ea mai frumos, pentru ca mai apoi să le turtească și adolescența sub greutatea celor 3741 de strofe ale Luceafărului pe care trebuie să le-nvețe pe de rost.
M-am întrebat ani de zile când s-a născut această ură viscerală perpetuată, perfectată chiar, de fiece serie de elevi. Să fie lipsa lor de apetit pentru lectură, mult trâmbițatul lor dezinteres pentru carte?
O fi generația asta mai prozaică și, absorbiți cum suntem de perfecțiunea noastră, ca părinți și profi nu vedem cât de practici sunt acești copii cărora tot noi le spunem că nimic din ce studiază în școală nu le va fi de vreun folos pe viitor, că reușita nu ține de câtă carte știi, cu atât mai puțină nevoie ai de poezie ca să faci catralioanele ce-ți asigură fericirea, dacă nu ți-o pot cumpăra.
Când eram de vârsta fiului meu cel mic, m-am plâns și eu profesorului care mă pregătea pentru admitere la liceu că nu-nțeleg șmecheria cu poezia. ,,Frumusețea poeziei este că fiecare poate înțelege altceva; poezia e libertate de a vedea, de a simți. Simte-o și gata, scrie despre ce simți tu”, mi s-a spus atunci.
Păi eu simțeam o grămadă, doar curajul să spun asta îmi lipsea. Simțeam de când ascultam asta:

Nu mai spun că mult înainte de Vali Sterian, bălmăjeam odată cu cei de la Mondial versurile cântate ale lui Minulescu, cam așa:
Odată cu Sterian, pătrundea în viața noastră și Tudor Gheorghe a cărui muzică era exclusiv dedicată poeziei românești devenită astfel parte integrantă a culturii noastre, fie că eram pe deplini conștienți de asta, fie că eram parțial ignoranți.
Nu mai spun că fredonam cam în aceeași perioadă Simon and Garfunkel, Pink Floyd sau Bob Dylan, ăl de luă premiul Nobel pentru literatură spre enervarea tuturor celor care l-ar fi vrut pe Cărtărescu sau Murakami premiant cu cununiță în locul lui.
În plus, la niciunul dintre examenele pe care le-am dat ca elevă nu a fost nevoie să memorez tone de comentarii golite de emoție, dar încărcate de limbaj demonstrativ și pompos, care să-mi ucidă dorința de a mă exprima pe mine, făcându-mă, în același timp, să mă simt perfect tâmpă.
Cum naiba să-ți mai placă poezia dacă ai contact cu ea prin memorare mecanică a unor versuri pe care nici măcar o dată nu le asculți recitate, doar-doar te-o trece și altceva decât pipi în timpul orei de română?
Când fredonezi asta, s-o dus dracu toată poezia și tot ce se mai ridică e maxim ri/âma.


Una peste alta, cred că muzica a fost cel mai eficient mod de a ne îmbiba viața cu poezie, încă din copilărie; de la poeziile lui Coșbuc recitate în clasă sau la serbări, trecând prin Șt. O. Iosif sau Minulescu, Eminescu și Arghezi, Sorescu, Nichita sau Șerban Foarță, sonetele lui Shakespeare sau baladele lui Villon, Baudelaire tradus sau șansonetele cântate de Aznavour, poezia sub o formă sau alta ajungea la noi constant.
Știți ceva? Chiar am avut noroc. 

marți, 21 martie 2017

Proști, dar ai noștri. Poate ai voștri.


De când cu teoria inteligențelor multiple nimeni nu mai e prost. Sub o formă sau alta, sigur ești pălit de vreo inteligență, că doar sunt vreo 8, chiar 9 dacă o băgăm în seamă și pe cea emoțională, a mai cu moț dintre toate, fără de care degeaba iei tu premiul Nobil pentru binefacerile ceaiului de păducel cu bicarbonat în vindecarea cancerelor și trânjilor.
Nu știi boabă de mate și fizica e mai impermeabilă ca pelerina de mușama cu care te târâie tacto la pescuit pe ploaie? Nu dispera, beibi, că-ți rămâne inteligența lingvistică.
Vorbești limbi străine ca Olguța Vasilescu și nu reușești să ții minte cele 3 reguli ale perverselor condiționale englezești, nu te jena cât timp îți nimerești gura cu lingura și nici nu-ți curge supa pe piept, dar mai ales dacă nu iei metroul în direcția opusă celei în care ar trebui, de fapt, să te-ndrepți de mai mult de 3 ori pe lună; înseamnă că ai inteligență vizual-spațială.
Dacă ți-e greu să-ți apleci toate cele o sută de kile către șireturi, iar a bate mingea pe terenul de sport funcționează pentru tine numai dacă i-ai pus în prealabil mâner s-o duci tacticos la subraț, iar nu e cazul să te dai cu capul de pereți, crezând că numai fiindcă nu poți rezolva o ecuație de gradul 1, nici traduce în engleza ,,dacă ploo mâine, stau în pat și dorm” sau să dai un gol la poarta goală, nici măcar cu mingea legată de adidași, ai ratat ocazia de a da pe dinafară de istețime.
Pentru tine special există inteligența artistică. Cum adică nu ai ureche muzicală și tot ce poți să smulgi din tine sunt niște guițături care o fac pe profa de muzică să-ți dea 10 numai ca să nu insiști cu sunetele nearticulate din pricina cărora se teme că va chema cineva poliția?
Las că sigur poți să desenezi. Toți putem, nu-i așa? Ah, ție nu-ți iese? Mda, te-nțeleg; asta e o femeie? Sigur nu e o căpiță de fân dărâmată de furtună? Nu? E iubita ta la plimbare cu bichonul ei? Care dintre ei e bichonul? Mno, dacă zici tu că ăla din stânga e cățelul, știi tu ceva, doar ești artistul.
Nici măcar acum nu e bine să bagi deștele-n priză concluzionând pripit că ești prost de bubui. Sigur dispui de capacitatea de a te pune în pielea prietenilor tăi ale căror emoții, dispoziții și perspective le înțelegi mai bine ca oricine. Ai câștigat la loz în plic: ai inteligență interpersonală.
Ăăăă, n-ai niciun prieten? Ahaaaa, nici nu-ți trebuie, că nu pricepi neam ce-i în neregulă cu oamenii de-s altfel decât tine. Mă, atunci cred că nu te-a lovit încă norocul. Da' de ce ești așa...diferit?
Nu știi nici asta. Nu ai niciun motiv să n-ai prieteni, doar că n-ai. Și nici ce vrei să faci în viață nu te-ai hotărât fiindcă nu prea te interesează niciun domeniu, mai ales că habar n-ai care-ți sunt atuurile sau punctele slabe. Deh, acu ce să spun, nașpa ursitoare ai mai avut, mâncaț-aș! Nici cu intrapersonala nu stai mai bine, așa că ai face bine să te obișnuiești cu gândul că e mai multă vibrație inteligentă într-o cultură de bacterii din iaurtul pe care l-ai băgat dimineață pe sub nas.
Mă scuzaț', ce spuneaț'? Sunt cinică și necruțătoare? Io n-am tact? Atunci o să-mi iau. 3 kile de tact e bine?
Poate ele mă vor ajuta să trec indiferentă pe lângă spectacolul ratării unora dintre elevii mei cărora, cinica de mine, le-am spus fără multe menajamente că trebuie să slăbească măcar 40 din cele peste o sută de kile care-i împovărează pentru a dobândi cu adevărat control asupra lor înșile.
O juma' de kil de tact voi folosi să-mi îndes în nas atunci când voi simți că risc să-mi pierd cunoștința de la putoarea de sudoare învechită în bulendrele slinite de purtat și nespălate dinainte de era noastră, în loc să insist să se spele, nu atât pentru a-mi proteja simțul olfactiv și biata fiere, cât pentru a nu fi evitați de proprii colegi care se tem să nu-i umple păduchii și alte gângănii mișunătoare.
Cu siguranță voi consuma încă o juma' de kil pentru toate acele situații când mă trezesc spunând că un prieten adevărat este cel cu care petreci timp și în afara școlii, cel care îți știe familia, cu bunele, dar mai ales rele ei; cel cu care ieși în oraș, dar mai ales cel căruia îi spui când greșește, tocmai pentru că vrei să-l ajuți să nu mai facă de prost aceeași gafă.
Aoleeeoooo! Am spus cumva prost? Trebuia să fi spus ,,mai puțin strălucit”, că doar se știe că or fi unii proști, dar sunt proștii noștri și-i apărăm orice-ar fi.
Băi, uite, știți ceva? Ia țineți-vă voi proștii voștri cu multiple inteligențe și lăsați-mă pe mine în cinismul meu!
Nu ești mai bun ca mine când îți aperi ,,prietenul”duhnitor pe care nu-l scoți niciodată în oraș, dar nici la tine-n casă nu l-ai băgat vreodată.
Disprețuiește-mă pentru lipsa mea de tact când o trântesc fără pic de respect pentru corectitudinea politică, aia din cauza căreia prostul a ajuns să fie așa de menajat că mai avem puțin și ne vom simți vinovați că în creierele noastre se zbat mai mult de doi neuroni ploștiți.
Vă plac proștii că-s ai voștri? Tocmai! Sunt ai voștri. NU MI-I MAI BĂGAȚI MIE PE GÂT!



Foto credit: http://www.sugubat.ro/imagini-amuzante/doi-betivi-i-am-batut-de-s-au-cacat-pe-noi