marți, 21 martie 2017

Proști, dar ai noștri. Poate ai voștri.


De când cu teoria inteligențelor multiple nimeni nu mai e prost. Sub o formă sau alta, sigur ești pălit de vreo inteligență, că doar sunt vreo 8, chiar 9 dacă o băgăm în seamă și pe cea emoțională, a mai cu moț dintre toate, fără de care degeaba iei tu premiul Nobil pentru binefacerile ceaiului de păducel cu bicarbonat în vindecarea cancerelor și trânjilor.
Nu știi boabă de mate și fizica e mai impermeabilă ca pelerina de mușama cu care te târâie tacto la pescuit pe ploaie? Nu dispera, beibi, că-ți rămâne inteligența lingvistică.
Vorbești limbi străine ca Olguța Vasilescu și nu reușești să ții minte cele 3 reguli ale perverselor condiționale englezești, nu te jena cât timp îți nimerești gura cu lingura și nici nu-ți curge supa pe piept, dar mai ales dacă nu iei metroul în direcția opusă celei în care ar trebui, de fapt, să te-ndrepți de mai mult de 3 ori pe lună; înseamnă că ai inteligență vizual-spațială.
Dacă ți-e greu să-ți apleci toate cele o sută de kile către șireturi, iar a bate mingea pe terenul de sport funcționează pentru tine numai dacă i-ai pus în prealabil mâner s-o duci tacticos la subraț, iar nu e cazul să te dai cu capul de pereți, crezând că numai fiindcă nu poți rezolva o ecuație de gradul 1, nici traduce în engleza ,,dacă ploo mâine, stau în pat și dorm” sau să dai un gol la poarta goală, nici măcar cu mingea legată de adidași, ai ratat ocazia de a da pe dinafară de istețime.
Pentru tine special există inteligența artistică. Cum adică nu ai ureche muzicală și tot ce poți să smulgi din tine sunt niște guițături care o fac pe profa de muzică să-ți dea 10 numai ca să nu insiști cu sunetele nearticulate din pricina cărora se teme că va chema cineva poliția?
Las că sigur poți să desenezi. Toți putem, nu-i așa? Ah, ție nu-ți iese? Mda, te-nțeleg; asta e o femeie? Sigur nu e o căpiță de fân dărâmată de furtună? Nu? E iubita ta la plimbare cu bichonul ei? Care dintre ei e bichonul? Mno, dacă zici tu că ăla din stânga e cățelul, știi tu ceva, doar ești artistul.
Nici măcar acum nu e bine să bagi deștele-n priză concluzionând pripit că ești prost de bubui. Sigur dispui de capacitatea de a te pune în pielea prietenilor tăi ale căror emoții, dispoziții și perspective le înțelegi mai bine ca oricine. Ai câștigat la loz în plic: ai inteligență interpersonală.
Ăăăă, n-ai niciun prieten? Ahaaaa, nici nu-ți trebuie, că nu pricepi neam ce-i în neregulă cu oamenii de-s altfel decât tine. Mă, atunci cred că nu te-a lovit încă norocul. Da' de ce ești așa...diferit?
Nu știi nici asta. Nu ai niciun motiv să n-ai prieteni, doar că n-ai. Și nici ce vrei să faci în viață nu te-ai hotărât fiindcă nu prea te interesează niciun domeniu, mai ales că habar n-ai care-ți sunt atuurile sau punctele slabe. Deh, acu ce să spun, nașpa ursitoare ai mai avut, mâncaț-aș! Nici cu intrapersonala nu stai mai bine, așa că ai face bine să te obișnuiești cu gândul că e mai multă vibrație inteligentă într-o cultură de bacterii din iaurtul pe care l-ai băgat dimineață pe sub nas.
Mă scuzaț', ce spuneaț'? Sunt cinică și necruțătoare? Io n-am tact? Atunci o să-mi iau. 3 kile de tact e bine?
Poate ele mă vor ajuta să trec indiferentă pe lângă spectacolul ratării unora dintre elevii mei cărora, cinica de mine, le-am spus fără multe menajamente că trebuie să slăbească măcar 40 din cele peste o sută de kile care-i împovărează pentru a dobândi cu adevărat control asupra lor înșile.
O juma' de kil de tact voi folosi să-mi îndes în nas atunci când voi simți că risc să-mi pierd cunoștința de la putoarea de sudoare învechită în bulendrele slinite de purtat și nespălate dinainte de era noastră, în loc să insist să se spele, nu atât pentru a-mi proteja simțul olfactiv și biata fiere, cât pentru a nu fi evitați de proprii colegi care se tem să nu-i umple păduchii și alte gângănii mișunătoare.
Cu siguranță voi consuma încă o juma' de kil pentru toate acele situații când mă trezesc spunând că un prieten adevărat este cel cu care petreci timp și în afara școlii, cel care îți știe familia, cu bunele, dar mai ales rele ei; cel cu care ieși în oraș, dar mai ales cel căruia îi spui când greșește, tocmai pentru că vrei să-l ajuți să nu mai facă de prost aceeași gafă.
Aoleeeoooo! Am spus cumva prost? Trebuia să fi spus ,,mai puțin strălucit”, că doar se știe că or fi unii proști, dar sunt proștii noștri și-i apărăm orice-ar fi.
Băi, uite, știți ceva? Ia țineți-vă voi proștii voștri cu multiple inteligențe și lăsați-mă pe mine în cinismul meu!
Nu ești mai bun ca mine când îți aperi ,,prietenul”duhnitor pe care nu-l scoți niciodată în oraș, dar nici la tine-n casă nu l-ai băgat vreodată.
Disprețuiește-mă pentru lipsa mea de tact când o trântesc fără pic de respect pentru corectitudinea politică, aia din cauza căreia prostul a ajuns să fie așa de menajat că mai avem puțin și ne vom simți vinovați că în creierele noastre se zbat mai mult de doi neuroni ploștiți.
Vă plac proștii că-s ai voștri? Tocmai! Sunt ai voștri. NU MI-I MAI BĂGAȚI MIE PE GÂT!



Foto credit: http://www.sugubat.ro/imagini-amuzante/doi-betivi-i-am-batut-de-s-au-cacat-pe-noi
 

luni, 20 martie 2017

Dumnezeu se bucură când ne spălăm



Dumnezeu e destul de ocupat cu alte treburi importante, cum ar fi să împlinească dorințele tuturor celor care își doresc să moară capra vecinului, și nu cred că are treabă cu apa și săpunul pe care îl folosim noi, dar nu știam cum naiba să vă atrag atenția. Am reușit? Ah, nu? Bine. Eu tot continui.
Nimic mai întristător decât să intri într-o clasă și să te izbească o duhoare de sudoare de care ai putea să-ți sprijini bicicleta, asta dacă ai putea să te plimbi cu bicla pe coridoarele nu numai înguste, dar mai nou și complet neluminate- să-i deie Dumnezeu sănătate lu dom primar de la sectoru 2 care a decis să facă economie la sânge la curentul din școli, așa că, dacă vrem curent, deschidem toate geamurile și așteptăm o pală de vânt!
Las' că n-avem destule neoane în clase și umblăm ca orbeții gata să ne băgăm deștele-n ochi când încercăm să scriem la tablă, da' nici cu săpunul nu suntem în tovărășie.
Nu, nu ăla de la școală, că ăla e inexistent; mersul la toaletă este o aventură fără seamăn cum n-ai fir de hârtie igienică și dacă n-ai puță să rezolvi din picioarelea, faci leapșa pe cocoțatelea pe buza toaletelor care se bâțâie sub picioarele tale ca punțile de liane de prin junglă.
Eu nu mai aștept demult să mă șterg la popou cu hârtia statului, că nu-s nebună să-mi închipui asemenea gest de normalitate, după cum nici săpun nu cred că mi se cuvine la toaleta de la liceu, doar d-aia mă plătește statul, adica să defilez pe hol purtând curpapiru-n mână și săpunu'-n traistă, da' umpic de spălare n-a omorât păn-acum pe nimeni.
Tot mai des mi se-ntâmplă să pătrund în săli de clasă în care putoarea de transpirație să fie parcă pătrunsă în însăși fibra palului băncilor. Să stau cu geamurile deschise și cu fierea strânsă ghem înghiontindu-mi ficatul cu zvâc neașteptat. Să încerc din răsputeri să-mi văd de lecțiile mele, în timp ce un stomac revoltat de mirosul învechit în subțiori revărsate în haine certate cu detergentul își tot azvârle conținutul către moțul isteric al esofagului.
Nu mi-o spuneți p-aia cu hormonii adolescentini de parcă nu aș fi profesor de peste dooj de ani și nu aș ști cum e treaba cu invazia ticăloșilor hormoni scăpați din frâu pe la subraț! Nu-s mai mulți hormonii ăștia decât erau acum 2-3 ani, săpunul și gelul de duș s-au împuținat.
Să fii bucureștean, să ai la dispoziție zeci de detergenți de rufe, săpunuri cu arome de fructul pasiunii și ierburi parfumate fără număr, geluri cu aloe și lacrimi de pui de panda, dar să duhnești de-ți lași colegii fără păr în nas-nu că părul ăsta din nări ar fi vreun mare gheșeft, dar e al nostru, de ce să ne cadă, că cine știe când avem trebuință-iote, asta zic eu că e adevărată golănie.
Vă rog io frumos să nu-mi amintiți de datoria mea sacră de ,,dascăl”- dascăl e ăla de cântă subțirel pe nas la biserică și încasează paralele de la babele preacuvioase-că nicăieri nu scrie în fișa postului că trebuie să stau lângă fereastra deschisă ca să pot să respir în timp ce fac ridincomprihenșăn.
Vi se pare că școala eșuează să educe? Mno, acu', aveți și voi dreptate, e cam de fecale, da' nici cu educația aia de acasă nu mi-e rușine.
,,Dascălii”- printre care refuz să mă număr- sau profii nu pot convinge adolescenții de peste 15 ani că apa nu-i dușmanul lor de moarte, că nu li se fleoșcăie pehașu' dacă dau din plin cu săpun pe piele, ba o mai și scaldă apoi în apă ca să fie gigea-măi,măi când se dau iar cu gel, doar că de data asta din ăla dezodorizant, iar apoi mai și schimbă țoalele, nu de pe față pe dos, ci cu altele spălate în prealabil- sau în mașină.
Fiindcă simt deja critica plutind prin aer, vă reamintesc că am patrujnoo de ani, din care 22 i-am petrecut spălându-mă la lighean cu apă încălzită pe aragaz, frecându-mă cu săpun ,,Cheia” și dezodorizându-mă cu ,,Bob”, că Farmec 16 era echivalentul lui Dior și rar îl aveai.
Nici hăinuțe nu prea aveam, că mama creștea 3 copii singură, așa că am avut O SINGURĂ uniformă 4 ani de liceu, doo cămăși cu mânecă lungă și tot doo cu mâneca scurtă. Hainele le spălam de mână, să nu se strice, le uscam noaptea atârnate pe funie sau cu forța, sub fierul de călcat de 5 kile, și miroseau intens a sodă de rufe, aia care îmi mânca pielea de pe degete când spălam bulendrele să nu put la școală a doua zi.
Nu sărăcia explică duhoarea, că săracie mai lucie ca în comunism nu știu să mai fi fost în țara asta, ci acei 7 ani de acasă, ăia când te-nvață ai tăi că degeaba ai Versace dacă rupi, nu gura târgului cu țoalele tale, ci nasul clasei.

Foto: Facebook/ Blocul Tiglina

joi, 16 martie 2017

Simulând. Ingliș



Sunt un ingliș prof de absolut căcat. Rareori corectez pronunția, nici măcar pe cea a elevilor care vorbesc ceva mai rău ca Olguța Vasilescu, iar greșelile de gramatică sunt tolerate cu prostească seninătate.
Numai dacă-s rău cu capsa pusă și greșeala mă mușcă de jugulara de prof reacționez și corectez imediat; altminteri, prefer să vorbească incorect sau stâlcit decât să tacă măiastru, sperând să nu fie ascultați de frica năvalei corecturilor.
Am râs și eu ascultând-o pe madam Vasilescu răpunând inglișul la ONU, am mai vărsat ș-o lăcrămuță- două, apoi mi-am spus că trebuie să fiu deplin sinceră și să admit că pronunția nu mi-a ofensat așa tare urechile, cât mizeriile debitate cu tipica ei nonșalanță.
Cuvinte sforăitoare, jumătăți de adevăr, promisiuni de piață - 3 la 10 lei, bre, că-mi place de ochii matale!-fraze pietrificate, asemeni osemintelor unor dinozauri fosilizați în limbă. Totul în aceeași zi în care jurnalele de știri urlau deznădejdea româncelor folosite ca niște animale de povară și sex prin fermele siciliene, aceleași femei mânate de acasă de sărăcia lucie și lipsa de speranță.
Olguța și-a lătrat spiciul la tribună, convinsă că s-a descurcat decent, a mâncat iar căcatul fără de care viața ei ar fi pustiu, a făcut apoi o lungă oprire la șoping să ia niște magneți de frigider și niscai sugiuc meseriaș americănesc pentru pretenarii ei de-acas, a îndesat vreo două vutoane ș-un manoloblanic prin sarsanalele de-ntors pe plaiurile mioritice, în același timp în care o durea de femeile de-acasă fix unde-i doare pe toți de noi- la bască.
 Tot cam atunci, copiii noștri simulau examene, ministerul simula că e interesat de nivelul de stres al elevilor, părinții simulau că-s neliniștiți cu privire la rezultate, dexonline simula că le dă definiții celor care-și foloseau de zor telefoanele mobile să afle sensul lui ,,pretutindenea”.
O doamnă scria senină pe FB că numărul mare de accesări ale definițiilor cuvintelor date la simulări nu se datorează elevilor, ci sigur sunt făcute de profesorii supraveghetori înșiși care voiau să afle sensul unui cuvânt atât de abstract.
Nenea ministru la educație, îngrijorat de cât de supravegheați și stresați sunt elevii de la clasele mici, vrea să elimine orice formă de testare a capacității lor de citire și socotire, deși de ani de zile se știe că tocmai la lectură suntem tot mai codași, după cum nici la matematică nu ne descurcăm mai bine.
Părinții vor să le fie lăsați copiii să fie creativi. Și eu vreau același lucru. Vreau să-l văd pe scriitorul care scrie fără a cunoaște sensul cuvintelor, cel care plămădește metafora fără a fi avut vreodată o singură emoție iscată de însăși atingerea sofisticată a poeziei, cel care poate trăi fără vecinătatea literei, necunoscându-i frumusețea încrustată în pagină.
Nici supraveghere nu mai vor unii, ignorând că supravegherea îi păzește pe copiii lor de ei înșiși; de violența latentă din ei datorată ignoranței emoționale în care sunt crescuți, de tentația furtului de idei, de abuzul profesorului, de smintiții omniprezenți.
Hai să simulăm toți- că vorbim ingliș, că ne pasă, că urlă patriotismul în noi când ne trimitem copiii să-nvețe germana și le spunem că Moromeții e o mizerie demodată despre niște țărani săraci, jegoși și proști.
Hai să fim creativi, că știu eu câteva site-uri de pe care putem să luăm câteva idei grozave!
  

luni, 13 martie 2017

,,Câine vorbitor și om”



Era decembrie iar din trupul ei mărunțel creștea un oțetar și cumințenie. Oțetarul era câș, abia dacă avea patru crenguțe ca niște brațe nevoiașe de copil; alunecase așa, într-o parte după o furtună de vară ce-l potopise la scurt timp după ce se trezise, blegul, înfipt în țărâna din grădina blocului nostru, dar nu se lăsase, îndurase strâmbătatea și se-azvârlise mai departe în sus către cer cu ramurile lui încăpățânate.
Așa fusese și ea: urâțică, dar ca o iederă se-agățase și ea de viață, înfruntând operație după operație, ba o biopsie, ba un accident care aproape-i zdrobise capul rotunjor de cățel pekinez. Fiul meu cel mic a crescut umblând de-a bușilea după Cookie, iar cel mare s-a maturizat odată cu ea; ei s-au mărit, ea a surzit, ca o veritabilă băbuță, după ce ochii ei bruni de cafea adâncă s-au stins în alb, iar comunicarea dintre noi s-a redus la câteva gesturi zgomotoase care uneori reușeau să pătrundă până la ea, cumințenia pământului.
Nici în pat nu mai reușeau s-o aburce picioarele artritice de cuțu bătrân, dar ea era bună și se mulțumea să ne fie aproape pe pernuța ei așezată lângă pat și doar când o răzbea dorul de trupurile noastre apropiate ne mai ruga cu glas pierdut în scâncet să o ridicăm între noi. Ne-a rugat și-n noaptea de 6 decembrie, ne-a vorbit mult.
În dimineața când am lăsat-o tremurândă și confuză cu taică-su, am simțit la școală că mă cheamă, că e timpul să ne luăm rămas-bun și am mai găsit-o încă acolo, în cabinetul veterinar, așteptându-mă, atârnată de un fir de viață, pregătită să ne despărțim, cum se cuvine între ființe care se iubesc.
M-a recunoscut după miros, mi-a spus din coadă că mă iubește, ne-am mângâiat și ne-am uitat una în ochii celeilalte, ai mei vii, apoși și ai ei orbi; mi-a luat mirosul în plămânii ei deja sufocați de sânge și l-a plimbat prin măslinuța care-i ținea loc de nas, mi-a mai spus de câteva ori că-i e frică și să-i spun tatei să n-o lase singură tocmai acum când vine greul.
A plecat după ce s-a pupat și cu frati-su Matei, necăjită că viața e puțină pentru căței, e frig spre sfârșitul ei și uneori nici măcar să dai din coadă bine nu mai poți.
M-a durut și limba-n gură când n-am mai putu s-o strig prin casă. Mi-a amorțit inima ca de o boală grea, de inimă rea, când a îngropat-o Nelu sub copăcelul stâlcit din spatele blocului, iar degetele mi-au amorțit chircite când am aruncat lucrurile ei, sperând prostește să dispară năpasta amarnică a amintirii odată cu ele.
Îndoit sub vânt, oțetarul se-ncăpățâna să nu-și piardă frunzele mumificate sub toamnă, de parcă trupul ei fărâmițându-se îl hrănea prin iarnă, iar el își flutura pergamentele pe sub geamul bucătăriei mele spre neuitare, adâncind o depresie care-mi durea carnea ca o boală rea-rea.
Pe 13 martie când l-am văzut, minuscul, orb și abia ținându-se pe cioatele de picioare, am plâns cu vorbe ca babele la înmormântări; dorul de ea țâșnea vălătuci din gura mea în cuvinte de neîțeles, rugăciuni fierbinți la Dumnezeu să-mi îngăduie să-l țin în brațe, să fie al meu și eu a lui, să-i ia locul lui Cookie, să umple un gol, să scoată strigătul din mine.
În el se-ntâlneau amintirea lui Puppy, primul meu câine, teckelul bărbat, smardoiul războinic, și cea a lui Cookie, pekinezul nedorit, fetița iubită, copăcelul meu. Era negru, prostănacul, și măslina și-o-nmuiase pentru totdeauna într-un lăptic magic ce-i rămăsese-ntipărit caraghios în jurul nărilor.
Îl vedeam în fotografiile postate pe Facebook de niște constănțeni cărora nu-ndrăzneam să le scriu decât după ce trăgeam câte o porție zdravănă de plâns, doar-doar mi-aș fi făcut curaj să le spun că sufletul meu depinde de ei, de cățelul ăla cu botul muiat în alb.
Pe 2 mai când ne-am urcat în mașină să plecăm spre Constanța, eram sleită de oboseala așteptării și neîncrederii că într-adevăr mă voi întoarce acasă la București cu el; marea părea o băltoacă peste care o zdreanță albastră plutea fleșcăită abia luminată de o mămăligă pe care nici cea mai dezlănțuită imaginație nu ar fi putut-o numi soare.
El era rotund pe picioare pitice: un salam cu craci. Vorbea cățeleza cu surorile lui și cum noi nu-l pricepeam, nu voia altceva decât să ne spună maică-sii căreia-i spunea din când în când să nu-l lase să plece așa departe, tocmai la București.
După 3 ani, vorbim toți teckeleza pe care ne-a predat-o cu răbdarea și bunătatea oricărui cățel. Doarme noaptea, cald inel negru, în curbura picioarelor mele sub pilotă și ne-ntâmpină cu lătrat bărbătos încă de când ajungem la ușa blocului, bucuros peste fire că putem să ne pupăm după ce am îndurat separarea preț de câteva ore.
,,Fatăăăă, fatăăă, vine mămicaaaa, mămica noastră, fatăăăă!”, îi spune pisicii pe care a adoptat-o acum câteva luni. Nu i-a păsat că era puricoasă și slabă ca o fantomă, nici măcar că nu vorbea decât pisicheza nu l-a impresionat și s-a prezentat ca un domn: ,,Volybear, surioară, dar zic să-mi spui Voly, ca toți ceilalți!”
După ce a spălat-o de-a făcut-o ca nouă, s-a apucat s-o învețe bunele maniere cățelești și chiar dacă ea e cam tută și tot ,,Miau” îi spune, el are răbdare de fier și-i explică înțelept: ,,Mămica e cel mai bun om de pe pământ, fiindcă ne ia păpică, ne pupă și ne spală când suntem murdărei. Și tătica e bun, dar el dă noaptea din picioare și nu cred că e bine să te culci lângă el, că nu știi când îți repede un genunchi. În plus,...”
Azi împlinește 3 ani. În el stau toți cățeii pe care i-am avut în aproape 30 de ani de cățelărie și cei viitori, tinerețea mea sau copilăria băieților mei, boala, accidentul, moartea, nașterea, năzdrăvănia și cumințenia, oțetarul de sub geam, alți copăcei care cresc din alți căței.


 


joi, 9 martie 2017

Și dacă sunt bipolară?



Mâncarea deschide baierele sufletului, îl încălzește, sărăcuțul de el, îl blegește până-ntr-atât, de-și lăbărțează hăinuțele, lăsând să se întrezărească oleacă de piele din cea fără ghileală, mai aspră, mai strâmbă, fragilă, vie.
Cum ne-a mai mânat ieri foamea spre Veranda! Măiculițăăăă, ce ne depănau picioarele pas după pas până ce-am înghițit cele câteva sute de metri care despart liceul de templul glojdelii rapide, food courtul mallului!
Oh, Tu, Mărite Zeu al Cartofului Prăjit, și Înălțimea Voastră, Prăjeala, slăviți fiți acum și pururea și-n vecii vecilor pentru bunătățile pe care le-ați vărsat pe mesele unite de flămândele de noi, Andra, Kumy, Tina, Andreea, Nuți și, bleaga blegelor, Bozi!
În viețișoara mea nu mi-ar fi dat prin cap că azvârliți din cutiile meschine de carton direct pe hârtia ce-mpodobește tava cartofii prăjiți ar putea crea așa operă de artă: aurii, își încrucișau paiele unsuroase într-o construcție abstractă, o colină de colesterol pur și carbohidrați înecați în ulei de palmier, peste care se-mpleteau degetele noastre flămânde, nemâncate din zori.
Și ce de-a lins de degete mânjite de sos de usturoi, de oscioare de aripi supte printre suspine de plăcere și sorbăituri zgomotoase din Sprite-uri sau Cole, ce de-a firimituri din rețeta secretă a colonelui Sanders adunate delicat de pe haine și băgate înapoi în gură, doar nu risipești bunătate de mâncare după ce-ai stat cu mațele lipite de spate o juma de zi!
Nimic nu se compară cu trăncănitul cu gura plină. De pe drum ne-am făcut planul cum o să vorbim cu aripioarele curgându-ne din gură și cartofii fleoșcăiți între măsele și-o să fim tembele și-o să ne lingem degetele, sorbăind sucul cu paiul cum fac numai copii mici.
De vorbit, am tot vorbit. Despre cum e moartea de crudă când mușcă din om mult înainte de-a-i încărca sufletul în liftul de urcă sau coboară, ba mai și rămâne blocat între etaje din când în când.
Da, Andra a văzut 8 ani moartea așezată pe marginea patului bunicii ei bolnave de Alzheimer, așteptând-o cu indiferența cruntă a imortalității să-și piardă amintirea copiilor, după aceea vederea, apoi controlul sfincterelor, să-și uite trupul cu totul în așteptarea izbăvirii de suferință a ei și a celor din jur.
Ne-am spus  și despre iubire, despre relații care rezistă pentru că oamenii își potrivesc rotițele inimilor mai ceva ca mecansimele delicate ale ceasurilor elvețiene sau tocmai pentru că unul din ei are viteza tehnologiei japoneze de ultimă oră, iar celălalt lentoarea masivă a celei rusești.
Mi-au spus care-s cele două moduri de funcționare pe care mi le-au identificat:
a. Luni-bineeee; marți-nasol/draci mari; miercuri- draci mari/nasol; joi-nu se știe; vineri- bineeee
b. Luni- nașpaa rău de tot; marți-bine; miercuri- bine; joi- nu se știe; vineri -bineee
,,Vineri e bine mereu că gătiți, nu?”- mă întreabă Tina. E acidă ca mine. Fata mea de la altă mamă. Face glume răutăcioase și are gura mare, la fel de mare ca dorința de a învăța tot și orice, de a ști, de a munci, de a demonstra, de a fi recunoscută, de a fi.
Tot ea mă imită cel mai bine: ,,Mamăăă, când vii, veniți - se corectează repede-pe hol așaaa”- țuguie buzele într-un bot încrâncenat, acompaniat de sprâncenele unite-n încruntare-,,io simt că s-a terminat. Gata.”
Mă uit la ele amuzată cum își povestesc fricile de mine, cum mă iau în bâză imitându-mi gesturile, mă văd din exterior, le ascultând depănându-și amintirile din clasa a 9-a când plângeau înainte de a veni la liceu, iar apoi înc-o porție când ajungeau acasă.
,,Unde pot să vă pun florile?”- m-a întrebat Tina în prima zi de școală. ,,Pe mormânt!”-i-am spus înciudată. Doar că eu nu-mi amintesc prostia care a făcut-o să plângă de frică mult timp după aia; doar dorul de cei care terminaseră mi-l amintesc, pt că din cauza lui plângeam eu și nu-i puteam încă iubi pe ei.
,,Doamnaa, ce frică mi-a fost mie prima oară când am venit aici în clasă...Rea mai erați, doamnaaa...”
,,E o plângăcioasă și-o sentimentală”- dă plictisită din mână Tina.
,,Eteee, naaa...” nu-i vine Andreei să creadă.
,,Da, da, e o plângăcioasă, îți spun eu, că acum știu. Să nu se știe că e o sentimentală face așa.”
Eu privesc de la una la alta, confirm spusele Tinei și ascund cum știu mai bine că mă bucur cât au crescut. În mine, găleți de lacrimi se adună în spatele pleoapelor, gata să frângă barajul controlului; parcă prea repede s-au maturizat, au învățat de la mine cinismul de a-și ascunde sentimentele, vitriolul cuvintelor, vata de zahăr a emoțiilor.
,,Doamna, știți că mi-au spus ăștia în clasă că eu sunt bipolară ca dumneavoastră, nu?” Mă întreabă de parcă am sta în fiecare zi să trăncănim despre tot și toate. Eu zâmbesc tâmp, ridicând nătâng din umeri a ,,nu, n-am de unde să știu”.
,,Păi, tot așa sunt și eu, acum râd până nu mai pot, peste o oră îmi vin toți dracii, nu mai vorbesc, țip la ei.”
Poate chiar așa sunt-bipolară. Șterg meticulos cu arătorul dreptei niște usturoi și-mi ling deștu cu grijă să nu risipesc duhoarea, gânditoare. Deci așa mă văd eu reflectată prin ochii lor: harpia sentimentală, zgripțuroaica plângăcioasă, scandalagioaica în cămara căreia și-ar dori să-și facă temporar culcuș.
Kumy povestește printre hohote de râs cum s-au speriat ai ei în prima zi de școală când nu i-am lăsat să stea în clasă și le-am spus că vorbesc cu părinții la ședință, poftindu-i să-și lase copiii adolescenți singuri. Râde și mai mănâncă înc-o înghețată bălăcită generos în sos de ciocolată, apoi mai hohotește un pic încălzită de amintire.
De afară pătrunde un soare scheletic, din noi iese căldura prânzului luat împreună, a poveștilor din copilăria mea sau a lor, a amintirilor comune, dar paradoxal diferite, a bârfei inofensive, ce ar fi putut fi, ce nu va fi niciodată.
Una dintre ele îmi seamănă- bipolara- așa mult, încât parcă mă văd pe mine la 17 ani, afurisită doar ca lumea din-afară să nu pătrundă în interiorul din sticlă, veselă numai când nu e tristă, bună doar în zilele în care nu e rea.
Alta fuge; de ea însăși mai ales.Ascunde ca să nu piardă și pierde fiindcă nu are curajul înfruntării, singură pentru se teme de singurătate mai mult decât de orice altceva.
O a treia e deja cinică. Așa crede că e mai ușor să treci prin viață. În spatele scutului ei se ascund lașități, dorința de a reuși, frica de bătrânețe tocmai fiindcă acum e temporar nemuritoare, nesiguranțe și speranțe.
A patra râde nesfârșit. Îi e bine și când nu-i e bine de fapt, pentru că are puterea de-a se convinge că viața e frumoasă, că mâncarea e bună și-n ea poate să găsească liniștea, mai ales când o cuprinde neliniștea că viața ei ar putea fi mai puțin fericită decât își spune sieși că este.
A cincea nu vrea complicații; viața poate fi generoasă când o reduci la bucurii simple, când iubești și ești iubită. N-are ambiții profesionale, nici războaie de purtat, vrea doar liniștea pe care o poate oferi o familie, tocmai fiindcă tatăl i-a lipsit cel mai mult și a avut prea multă bunică.
Dinspre ele vine o tinerețe îmbătătoare, dinspre mine se ridică valuri de oboseală, dureri de genunchi chinuiți de orele state în picioare. Mă cotropește bucuria de a fi fost cândva ca ele și deznădejdea că nu voi mai fi niciodată așa plină de speranță, pulsândă, râzândă, hămesită și nefericită.
Kundera avea dreptate: viața e mereu în altă parte, în aceeași parte.

miercuri, 1 martie 2017

Profesorii fac lucruri tot mai trăznite




E ultima lor oră și nu prea par a avea chef de fiuciăr formz pe care le am eu în cap când intru la ei în clasă. Ce faaaceeeți, dooaaamnaaaa?- mă întâmpină Andreea ca de obicei, Andra își vântură părul, Andrei strânge laptopul și căștile, în spatele clasei lumea se hlizește pe ruptelea.
La mulțaaaniii! ici, lamulțan colea, primăvară fericită, hai să fim toț' sănătoși, ne pupăm pe obraz, mă salt pe vârfuri să ajung la câțiva dintre băieți, Strunghi râde cu Diana în prima bancă, eu îmi pun un șnur roșu pe mână.
Pe rândul de la perete se-ntâmplă lucruri. O pleașcă de plastic roșu zace sub bancă în timp ce în jurul ei se agită vreo 3 băieți. Hai, bă Lică, nu vezi că nu se umflă. Ți-au spart ăștia inima-n pauză, mă. Pe jos e turtită o inimă pe care scrie cu litere albe - Te iubesc! Pam, pam!
O pompă de saltea de plajă se mișcă spasmodic apăsată de unul dintre băieți; ceilalți fac galerie: Ai, mă, și cum te duci tu cu inima asta la pitică?/ Dă-i, mă Lică, mai cu inimă, nu vezi că tot fleșcăită e?/ Se duce cu metroul, măăă, să-l vezi pă Lică proptit în ușă la metrou cum își bagă...inima-n vagon...
Eu mă pup cu restul de bozieri și trag cu ochiul la frământarea de sub bancă. Resuscitarea inimii de plastic e parcă sortită eșecului- a dracului inimă refuză să capătă vreo formă, moale ca o bleandă, în ciuda furiei cu care este apăsată pompa.
Lasă, mă, că o lipim cu leucoplast. Dacă nu găsim platuri, punem o ciungă d-aia mestecată, nu fi trist!- spun și eu punând paie pe foc
Tot moale, Lică? Dacă tot nu ți se-ntărește, mergi la vulcanizare ș-o reșapezi, mă!- mai trântește una și Alin în râsul general.
Chestiunea inimii de plastic devine una de mândrie bozieristică; băieții pun picior de la picior ca să asigure succesul romantismului în sfânta zi de 1 martie, așa că ba dau cu nădejde în pompă, ba își varsă plămânii în încercări ridicole de a contribui la împlinirea iubirii colegului lor.
După vreo 10 minute, gogoloiul capătă, în sfârșit, formă- o urieșenie pe care bietul îndrăgostit nu are cum s-o strecoare pe nicio ușa de mijloc de transport în comun. Și unde trebuie s-ajungi cu ea?- mă bag în seamă după ce-i atrag atenția că trebuie s-o mai felșcăie oleacă dacă nu vrea să-i pocnească-n brațe de la căldura de afară.
În Drumul Taberei- spune amorezul senin. Râs general. Eu belesc ochii cât cepele imaginându-mi-l pitit în spatele cordului supradimensionat în care urmează a poposi un număr imposibil de determinat de organe sexuale masculine învârtoșate de traficul infernal către cartierul aflat în veșnică așteptare a unui metrou.
Alin cade-n față de râs, imaginându-și cam același lucru ca mine, alți vreo 2 dau sfaturi, Nuți se ridică lent în picioare, scoate portofelul din geantă, apoi spune ferm:
Hai, gata cu glumele! Scoateți fiecare banii să-l trimitem cu taxiul! Ia, fiecare cât are, io am 5 lei, dași-ncoa banii!Hai, 1 leu, 2, câți aveți, că nu lăsăm p-ăsta să se care la pitica lui cu autobuzu!
Da, băăă, daț, mă și voi un ban, răcnește Endy și-i pune lui Nuți 5 lei în mână, lângă cei 5 lăsați de Alin.
Nuți trece prin clasă de la bancă la bancă, în ciuda protestelor amorezului care tot dă din mâini și ne spune că nu poate să primească banii.
Ia, mă, banii și du-te cu taxiul, îi spune Nuți și-i pune banii cu forța în mână. Nu fi prost! Nu vezi că toți vrem să te-ajutăm?
Roșu ca racul, îndrăgostitul nostru bălmăjește ceva, dă să dea banii înapoi, se rușinează până la grena, bozierii îi spun că banii înapoi nu și-i iau, el mulțumește gâtuit de emoție și s-așează prostit de tot în bancă.
I-am urmărit amuzată; femeie mai puțin romantică decât mine greu mai găsești, dar umorul nu-mi lipsește și caterinca a fost de mare excepție, ce să zic. Am scormonit după portofel și am onorat și eu iubirea cu 10 l tot ai bani de taxi, ia de la Bozi 10 lei să iei niște prezervative! Da să dea dracu să nu le folosești!
Love is in the air!

sâmbătă, 25 februarie 2017

Târgoviște. Ploaie



A plouat teribil în ultima săptămână a lui martie 1994. Parcă se frânsese ceva în cer și valuri nesfârșite de ploi veneau unul după altul să spele de pulberea de fier orașul în care cele două combinate de oțeluri tocmai primiseră un diagnostic necruțător- cancerul economiei iliesciene.
Era bine că de la atâta ploaie nu mai trebuia să spăl linoleumul cu care împodobisem cimentul balconului, veșnic acoperit de un strat dubios de negreală mai fină ca nisipul și mult mai periculoasă ce cobora asupra blocurilor aflate la nici 2 km de combinate.
Doar că eu pregăteam botezul primului meu fiu și trebuia să merg de colo-colo după cumpărături, să mai iau încă 10 ouă, să nu uit de niște esență de rom și niște unt. Nu uitam pe atunci; abia împlinisem 26 de ani și nu uitam nimic, nici măcar ceea ce mi-ar fi făcut bine să uit, dar mama, care după nici 5 luni avea să primească același diagnostic de cancer, uita, iar eu luam de câteva ori pe zi drumul magazinelor din cartier, multe abia deschise după marea privatizare post-decembristă.
Era bine că eram acasă. Matei avea aproape 5 luni, uneori rânjea cu gură știrbă la mine bolborosind plin de bale și bucurându-se mai mult să o vadă pe mama și brațele ei bătrâne decât fața mea tânără, dar mai mult străină, cea a femeii care apărea la două săptămâni, rostea cuvinte neînțelese de el, apoi pleca iar doar ca la întoarcere să spună scălâmb: ,,Ce mare s-a făcut băiatul meu! Hai sus la mămica!”
Noaptea ascultam ploaia răpăind pe pervaz și respirația copilului meu adormit cuminte într-un pat de tablă, cu o plasă de sârmă prin care strecura dește mici ca filamentele. Se trezea spre ziuă cu foamea-n gât, dar nu țipa, doar scârțâia ușurel ca un șoarec, de parcă ar fi intuit cumva cât de puține sunt puterile Melaniei și ar fi vrut să facă economie ca să aibă parte de ea cât mai mult timp.
Ploaia o asculta și el când își bea biberonul în brațele mele cu capul întors spre fereastră, atent la zgomotul de afară, cu ochii larg deschiși în albastru ca și cum nu voia să rateze nimic din ceea ce se petrecea pe lume.
Zilele mi le petreceam pregătind botezul, ascultând zgomotele copilului meu, gătind cu mama bunătăți, că doar n-o să ne facem de rușine tocmai acum când creștinăm băiatul. Eram săraci tare atunci; un plutonier de jandarmi și o studentă care trăiau dintr-o leafă și câteva pregătiri alergate în toate părțile, așa că nu era vreo mare petrecere de făcut, dar era petrecerea Lazărilor- eu încă nu mă simțeam o Bozieră-, după cum el era singurul nostru copil, al tuturor Lazărilor.
Și ploua ca într-Un Veac de Singurătate. Oraș muncitoresc, Târgoviștea devenea de covârșitoare singurătate când ploua. Străzi înguste prin cartiere meschine se acoperea de băltoci nesfârșite, sub care pândeau gropi în asfalt și mocirle de la lucrări uitate de municipalitate. Griul blocurilor se fleșcăia sub rafale, flici-flici se auzea apa în pantofi, vrruuum-fleeeșșșuuu mașinile împroșcau pietoni pe trotuare la trecerea prin gropile pline de zoaiele stradale.
În miercurea dinaintea botezului, am mers la alimentară după ultimele cumpărături, care, surprinzător, chiar au fost ultimele pentru mine. Am intrat pe strada strâmtă la capătul căreia se vedea de sub umbrelă geamul sufrageriei în care o lăsasem pe mama să-i dea lui Matei gustarea-ce bun!ce bun!-și atunci am zărit-o.
Era verde ca o euglenă, avea farurile pornite să răzbată prin ploaie și lăsa în urmă vălătucii de fum tipici daciilor 1300 de pe-atunci. Mi-am dat seama ce se va-ntâmpla când am auzit motorul ambalat nervos și am înțeles că accelerează, iar în stânga mea se-nălța falnic gardul unei grădinițe de bloc pe care nu aveam cum să-l escaladez.
Cu sarsanalele într-o mână și umbrela în cealaltă, mi-am văzut calmă de drum preț de încă 10 pași, apoi am luat-o în plin; băltoaca în care șoferul iadului intrase cu viteză pătrunsese pe sub pardesiul meu negru până la piele, lăsând șiroaie de zeamă mocirloasă să-mi alunece pe gât, peste piept, până-n chiloți.
N-am mai gătit mare lucru după aia, că am spălat tot ce avusesem pe mine, am pus pantofii la uscat și mi-am făcut o baie să scot noroiul din păr, felicitându-mă că mă tunsesem după naștere și nu mai aveam o juma de metru de plete de spălat.
A doua zi nu am mai mers la nicio cumpărătură, nu fiindcă nu s-ar mai fi găsit câteva ceva, ci fiindcă aveam frisoane căcălău, dar voce ioc. Am zăcut în pat simțindu-mă vinovată că mama avea acum nu doar copilul meu de îngrijit, dar și pe mine, ditamaii femeia care abia reușea să scoată niște sunete guturale, schimonosite de laringită.
La botez a fost frumos tare. Doar nașii, familia mea și câțiva prieteni care știau deja că n-avea sens să mă-ntrebe ceva că o să produc niște gâjâieli greu de înțeles. Am plâns pe ruptelea de emoție, am sughițat câteva cuvinte către popă care o fi bănuit că-s surdo-mută și apoi am tăcut din plin acasă unde m-am tras în poză cu un zâmbet tâmp de la câte hapuri băgasem în mine și de la răceala atroce căreia nu mai știam cum să-i dau de cap.