marți, 10 iulie 2018

Am fost o ,,nespălată”

Nimic nu mă scârbește mai tare decât oamenii prinși în offside care, în loc să-și plece privirea și să-și ceară măcar formal scuze, atacă folosind românescul ,,tu nu te uiți la tine cum arăți?” sau ,,tu vorbești, grasule/urâtule?”
Musiu Teodorovici, ministrul aministiilor fiscale și gagicărelilor de Mamaia, a făcut fix asta aici:
Mie mi-a amintit de decembrie 1993 când abia îl născusem pe Matei și eram internată la Maternitatea Polizu. Știu că e greu de crezut, dar la acel moment în maternitate nu curgea apă caldă, nu existau dușuri pentru mame, ba chiar și apa rece abia țârâia la o chiuvetă de salon pe care infirmierele o spălau cu un floștomoc de cârpă peste care turnau apă rece din peturile cândva de suc depozitate sub chiuvetă cu acest scop.
Tot cu apă din peturi erau spălați și copiii, în timp ce erau ținuți de tălpi, cu cracii în sus deasupra unei chiuvete meschine din salonul de nou-născuți. Nu aș fi știut lucrul acesta dacă în a 3-a zi de spitalizare, ajunsă în salonul bebelușilor pt alăptarea de la prânz nu i-am fi găsit pe toți până la unul urlând a disperare, plini de căcat și uzi în paturile generos decorate cu galbenul urinei lor ce străbăruse prin scutecele de cârpă. 
Laptele ne curgea din țâțe pe cămășile de noapte gârlă stimulat de plânsetele lor deznădăjduite, lacrimile pe fețe de neputință, căci la sân nu-i puteam pune așa murdari, iar de schimbat nici nu putea fi vorba pentru că nu aveam cu ce. Timpul parcă a stat în loc cât am așteptat asistenta de la neonatologie să-și facă într-un târziu apariția.
M-a surprins la masa de înfășat, încercând stângaci să-mi ogoiesc băiatul ale cărui picioare mititele erau acoperite până aproape de călcâie cu un amestec de urină și fecale care, bag seamă, că-l cam ustura.
Mi l-a înșfăcat din mâini și l-a trântit înapoi pe masă cu un ,,păi, da, că nu mai puteai să aștepți să ți-l schimb” mârâit, apoi l-a dus la chiuvetă unde, cu o mișcare expertă, l-a răsturnat cu capul în jos și a început să-l împroaște cu apă din primul pet care i-a căzut sub mână. L-a fleoșcăit un pic și cu niște săpun părăsit pe marginea chiuvetei, apoi s-a pus iar pe clătit cât se putea clăti un copil care făcea tot ce-i stătea în putință să scape și să zbiere în același timp.
În primele momente nici nu am înțeles bine ce se petrece, după care m-am repezit furioasă spre ea cerându-i să-mi lase copilul jos și reproșându-i că nu așa se face igiena unui nou-născut, mai ales că apa nu era probabil nici măcar la temperatura camerei.
,, Tu vorbești, nespălato?” mi-a spus punând dezgustată copilul pe masa de înfășat și buchisindu-i o cârpă între picioare. ,,Nu te uiți la tine cum arăți și cum puți?” a mai adăugat blocându-mă complet.
Mi-am hrănit copilul între noduri care forțau lacrimile să-mi rămână în gât, apoi am mers în salon și m-am mai spălat încă o dată sub jetul subțirel de apă rece ca gheața care-și croise drum chinuit până la ultimul etaj al maternității.
Seara, când fericitul tată a ajuns să mă vadă, m-am strecurat în brațele lui sub haina de jandarm și l-am întrebat discret dacă miros cumva, iar blegul a spus ,,daaaa”. Cu greu a priceput printre suspinele mele de ce plâng așa amarnic, m-a mângâiat pe cap cum a putut și mi-a spus cel mai frumos din lucru din viața mea: ,,Miroși a Matei.” 
De la el am învățat în seara aia că oamenii mizerabili care nu au niciun argument vor ataca mereu mișelește când și unde cred ei că ești mai vulnerabil, spunându-ți jalnicăloșenii pe care tu niciodată nu ai fi în stare să le rostești; îți vor spune că nici maică-ta nu te-ar fi vrut dacă avea de ales sau, ca asistenta mea, că puți și ești urât,
Nu știu de ce, dar cred că ministrul iertării de datorii a marilor datornici este, de fapt, fiul acelei asistente care a vrut și a putut într-un decembrie mohorât să năruie pentru câteva ceasuri sufletul unei proaspete mame. 

luni, 9 iulie 2018

Înger, îngerașul meu/Mi te-a dat Dumnezeu?

De îndată ce am început să vorbesc destul de bine, mama s-a apucat să mă-nvețe rugăciunea obișnuită a tuturor copiilor, just in case că am nevoie. Invariabil, eu sfârșeam rugăciunea cu un apăsat ,,și de Reli mă păzește. Amin.” Reli e sora mea cu doișpe ani mai mare, de care până și Chuck Norris tremură de frică.
Poate fiindcă nu-l invocam cum se cuvine sau doar pentru că, așa cum s-a dovedit mult mai târziu, era cam becisnic din fire, îngerașul meu nu prea s-a achitat de treaba lui de a mă ține departe de belele.
Ce-i drept, i-a reușit când a mânat-o pe vecina din blocul de vizavi în goană smintită direct în dormitor, unde, vânătă ca un furtun de aragaz, spânzuram în pătuțul meu de la geam atârnată de gât printre sforile jaluzelelor.
Nu exclud posibilitatea ca tot el să mă fi tras de turul nădragilor în seara când, extaziată la vederea soră-mii ce căra în brațe o pâine neagră aburindă, abia cumpărată de la brutăria din centru, am alunecat pe zăpadă și m-am proptit cu botul, nu cu ochiul, în fierul gardului ce mărginea blocul nostru de pe strada Petrolului. Tot culoarea petrolului o avea și vopseaua de pe gard ce a rămas înfiptă în buza mea superioară după ce prin ea trecuse caninul de lapte, un inconvenient minor, prin comparație cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă îngerașul nu mi-ar fi apucat budigăii la timp.
După aceea, până în ziua în care am împlinit 33 de ani(da, știu, și mie mi s-a părut ciudată coincidența), a fost de o discreție maximă. Pe 3 februarie 2001, mi s-a arătat brusc în timp ce mă târâiam pe burtă prin zăpada mocirlită de pe sub un brad.
E destul de nasol că v-ați rătăcit, nu? - m-a întrebat. Fuck, fuck, fuck!-am strigat eu năucă de spaimă. De fapt, am strigat numai o dată, dar cum eram pe munte ecoul s-a simțit dator să-mi multiplice năuceala în cele 4 zări.
Și mai ești și cu o mulțime de copii la dracu-n praznic, ptiu, Doamne iartă-mă.  Dacă, Doamne ferește, vă prinde noaptea și nu ajungeți la cabană? - a mai adăugat, făcându-și o cruce mare peste pieptul lui scheletic.
Știți îngerașii ăia rubiconzi, cu surâsuri blânde pe chipuri serafice? Ei bine, el nu era așa. Abia l-am recunoscut după aripile pe care le ținea rebegite în jurul trupului scofâlcit și vânăt de frig care tremura din toate oasele.
Dacă îngerii sunt făcuți ca Power Puff Girls din sugar, spice and everything nice, al meu era tot așa, doar că la el făcătorul uitase sugarul și everything niceul, așa rămăseseră doar spiceurile și alea mult turmeric, anason, câteva cuișoare și ceva ce părea a fi paprica afumată, că altfel nu-mi explic mirosul mai nasol decât de unguent antireumatic chinezesc de răzbătea dinspre el.
Vezi ce pățești dacă nu ești atentă la copii? - a mai spus înainte să puff și a dispărut din nou.
Am știut pe dată că e ratatul de îngeraș păzitor. Și mai avea și dreptate. Numai ăl negru și cu coarne mă pusese să le propun elevilor mei să mergem cu niște prieteni la Bolboci, cu rucsacii în spate peste munte. Tot el ne ținuse de vorbă în timp ce elevii cârmiseră stânga pe o vale care ne îndepărtase binișor de marcajele de pe copaci, până când Nelu a remarcat senin ,,băăăă, ăsta nu e traseul spre Bolboci, dar nu-i nimic, mergem pe vale că tot la lac ne scoate până la urmă.”
În timpul acestui ,,până la urmă” a apărut îngerașul meu sfrijit. ,,Până la urmă” s-a dovedit un traseu istovitor peste sau pe sub brazi dărâmați de furtunile care măturaseră ani de zile muntele, prin șleauri săpate de torenți, printre cioate de arbori smulși din rădăcini, cu zăpada curgând potop peste noi și urme de jivine însoțindu-ne la tot pasul.
Plecați înainte, elevii mei au strigat cu veselie tâmpă de peste coama ultimului urcuș ,,Dirigaaaaa, Boziiiii, am ajuns la laaaaac!” La momentul acela, ziua mea de naștere luase deja forma noroiului înghețat ce-mi împodobea geaca și turul pantalonilor în care nu-mi mai simțeam demult curul.
Am ajuns ultima la cotul lacului Bolboci, târâindu-mă prin nămolul lăsat în urmă de bocancii celor 20 de copii pe care cică îi păzeam de rele și i-am găsit râzând fericiți, în timp ce Nelu și prietenul Gelu abia își mai trăgeau răsuflarea după aventura de 5 ore prin zăpădă și zloată.
Cățărat pe o creangă, deasupra capetelor elevilor mei, zgribulit sub aripile ca de găină opărită, îngerașul își sugea neglijent o pană.
- Toată lumea se-ntoarce cu spatele asap! am poruncit nervoasă.
Douăzeci de perechi de bocanci de elevi au scârțâit imediat în zăpadă, dându-mi răgazul să încep în crescendo:
- Azi e ziua mea. Fac treștrei de ani. Trebuia să mă distrez, trebuia să mă simt bine. Eu NU mă distreeeeez. Eu NU mă simt biiiiinnneeeee. Eu m-am rătăcit pe munte cu doj de copii și montaniștii pizdiiii meeelllleeeee.
Abia când al 3-lea zdii mele a răzbit cu ecoul printre crestele munților am realizat că toți până la unul elevii mei se-ntorseseră deja cu fața spre mine.
- Și voi de ce n-aveți deștele-n urechi cum v-am spus? m-am răstit eu furioasă.
- Ăăăă, păi, ne-ați spus să ne-ntoarcem cum spatele, nu să ne băgăm degetele-n urechi, mi-a răspuns șefa clasei.
Ha! am auzit scurt, înainte ca aschimodia de îngeraș să cadă cu cracii lui rahitici în zăpadă, zvârcolindu-se de râs.
- Abia acum ai belit-o! Pufff și s-a făcut nevăzut.

marți, 6 martie 2018

Din bulele elevilor





Un profesor fericit

Intru-n bula lui Alex pe vârfuri, că e în clasa a VIII-a și dă multe simulări, teste, verificări și vrea doar să râdă cu mine o dată pe săptămână. Întreb doar dacă profa de engleză i-a anunțat de olimpiada de engleză:
- N-are profa treabă. Ne spune cu o zi- două-nainte sau chiar vineri când avem oră.
- Ce femeie fericită, observ gândindu-mă că dacă aș avea numai elevi ca Alex, aș fi într-al nouălea cer mereu. Scutur a prost din cap când îl aud:
- Așa e ea fericită. Pe care v-a spus-o? Cu fericirea. Pe care v-a spus-o? P-aia cu e fericită că ea n-are bărbat și e liberă să facă tot ce-o taie capu și, de obicei, o taie multe capu că are imaginație de numai știe ce să facă cu ea sau p-aia cu ea nu suportă copiii și e fericită că n-are copii care să-i distrugă viața?
- Nu știu despre ce-i vorba, îngăim bâlbâit.
- Credeam că o cunoașteți pe profa mea fericită de ingliș. Nouă mereu ne spune ce fericită e că nu e măritată și că nu suportă copiii, deci iar e fericită că n-are. E profa noastră preferată; ea vorbește de fericire, noi stăm pe telefon, ea ne lasă-n pace, noi n-o facem nefericită.

Bate fierul cât e cald și copilul cât e mic

La Cristian în bula de a 9-a e o liniște detașată ce prevestește furtuni. E miștocar mare și nu ratează ocazia de a trânti câte una:
- Azi la mate o scoate pe una dintre colege la tablă, bla-bla-bla. Și deodată, zbang profa o întreabă de ce a ales ea științele naturii nu mate-info. Aia se bâlbâie ca proasta că ei îi place mult biologia și ce crezi că zice profa? Că ea știe doar celula de la biologie, fiindcă-ntr-a 9-a a apucat să-nvețe celula, i-a dat un 10, apoi profu ei s-a prins că ea e pe mate, așa, și n-a mai bătut-o la cap, i-a dat 10 mereu până-n clasa a doișpea.
- Haida! Așa v-a spus profa de mate?
- Mda. Trebuia s-o vezi cum vorbea de senin. Bine, acum a zis și ea că nu a fost ok ce a făcut proful ei și d-aia crede ea că pe elevi nu trebuie să-i iubești.
- Pardon? belesc eu ochii cât cepele.
- Mda. PE ELEVI NU TREBUIE SĂ-I IUBEȘTI, TREBUIE SĂ-I ÎNVEȚI!

Profa de germană e oamă

Miruna are o bulă veselă peste poate. Ca de clasa a VII-a. Periodic aici se stârnesc urgane, vâjuri cu plâns și muci în germaneză. Când vin astfel de fronturi ciclonice, se produce plâns și în inglișmailav, se spun cuvinte nepotrivite, apoi se râde din nou. Ultima dată, mucii au fost doar de la gripă, iar concluzia de o simplitate zdrobitoare:
-Vestea bună după răceala asta care ne-a măturat pe toți prin clasă e că profa de germană e și ea om.
- Daaaa? întreb nesigură pe reacția ce urmează.
- Îhî. Dacă tot am ajuns să venim doar 7 copii la școală, că restul erau gripați, n-o să crezi, dar nu ne-a predat, nu ne-a pus să citim, ba încă ne-a dus în cabinetul de germană and Lord behold ne-a făcut ceai.
- Ceai?
- Îhî. Ceai de fructe. Ne-a dat și zahăr. Am început să cred că ar putea fi om.

vineri, 2 martie 2018

Un săru' mâna la pachet, vă rog!


Nu-i știu numele. Nu i l-am știut niciodată. Ne vedeam pe holurile liceului când el întrerupea orice făcea atunci, se trăgea lângă perete și spunea Săru' mâna, doamna profesoară!, iar eu răspundeam. Uneori mă zărea de la înălțimea trupului lui deșirat de adolescent și făcea ordine îmbrâncindu-și colegii - Dă-te, mă, că vine doamna profesoară! Săru' mâna, doamna profesoară!
Nu l-am întrebat niciodată cum îl cheamă sau la ce clasă e. Deseori mi s-a părut că mă ia peste picior cu politețea lui neobișnuită, săru'mânurile, ordinea aia care parcă voia să spună vezi, fey nebuno, ce mișto fac eu p-acilea de disciplina ta.
Rămânea după el doar o neliniște ciudată, melancolia ochilor lui disproporționat de negri, a nasului acvilin aruncat pe o față ascetică de o slăbiciune și lividitate ce contrastau acut cu obrajii umflați ai majorității băieților de vârsta lui, lipsa zâmbetului pișicher.
Ieri seară, m-am dus să iau două salate de la Salad Box. M-a văzut înainte să ajung măcar lângă tejghea și s-a tras spre margine pregătit să mă oprească din drum dacă nu aș fi venit spre frigiderele lor: Săru'mâna, doamna profesoară!
- Bună seara, copile! Nu-mi spune că lucrezi aici.
- Ba da, doamna profesoară, săru' mâna. Fă, te rog, două salate pentru doamna profesoară, mai spune către fata aflată și ea în spatele tejghelei. Două, doamna profesoară?
Îi confirm și îl întreb cum merg lucrurile, dacă-i e bine și e mulțumit.
- Plec , doamna profesoară, îmi spune după ce se mai apleacă o dată la colegă și-i spune că doamna i-a fost lui profesoară la liceu. Nu-l corectez, doar zâmbesc spre el bucuroasă să văd o față familiară în balamucul mallului.
- Plec pe vas, mai stau până se face aici altă echipă și la vară plec bucătar. 
Îmi povestește cum a muncit din timpul liceului, despre cursurile de ospătar și bucătar pe care le-a absolvit, despre cei 1700 de euro pe care îi va câștiga pe vas, despre cum va vedea lumea pe care altfel nici n-ar visa-o, cum va pune bani deoparte.
- Și ce să fac, doamna profesoară, că nu mai am pe nimeni pe lume aici? Pe tata nu-l mai am de la 6 ani că a murit, acum s-a dus și mama după copcă. 
Mă abțin să-l corectez- pe copcă- și mă trăznește luciditatea cu care rostise cuvintele, singurătatea lor teribilă, gravitatea lor dincolo de lexic și DEX și-l ascult povestindu-mi de meditațiile pe care le face la mate și la fizică pentru un Bac întârziat care-i trebuie ca să meargă la școala de manageri de restaurant, despre nunta pe care o face după Bac, despre plecare.
- Am 21 de ani, doamna profesoară, trebuie să iau Bacul ca să pot să merg mai departe la școala asta de manageri, pentru asta trebuie să strâng bani. Apoi mă-nsor, să pot s-o iau cu mine pe vas, că doar n-o s-o las aici. 
Spune totul cu calmul cu care alții povestesc un film abia văzut, pe același ton leneș pe care făcea ordine pe holul liceului când mă vedea apropiindu-mă, în timp ce trebăluiește pregătindu-mi pachetele.
Eu nu-mi pot desprinde ochii de pe fața lui ascuțită, împodobită cu nasul prea mare, ochii prea negri, melancolia prea adâncă. Când plec privirea să mă caut de bani, îi zăresc blugii negri, două cârpe ce învelesc un trup prea înalt pentru atâta subțiime, apoi mâinile noastre se ating ușor când plătesc și-mi vine să-i strâng degetele mai tinere ca ale băiatului meu cel mare și mult mai singure, apoi mă retrag.
- La mulți ani de mărțișor și săru' mâna, doamna profesoară, îmi mai spune punând în pachet un măr împodobit cu șnur și o etichetă e firmei.
Mergând spre ieșire, mă întreb de câte ori a spus doamna profesoară în decursul scurtei noastre conversații, dar, mai ales, de câte ori o fi vrut el să vorbească pe holurile liceului, când maică-sa încă nu era dusă după copcă, dar el era orfan deja, singur, prea înalt pentru cât de îngust, prea necăjit să facă meditații la mate, prea sărac să vină la școală când avea deja o slujbă.
Nu știi uneori ce ascund elevii prea deșirați, prea politicoși, prea singuri, cei care nu ajung mereu la școală, dar când o fac spun săru' mâna, doamna profesoară.

miercuri, 28 februarie 2018

Cu cooru-n drum.


Sunt o spartană. Știu că nu vă place și credeți că e o prostie, dar nu cred în protejarea excesivă a copiilor, în căratul lor cu mașina la școala, în închisul lor în casă când plouă sau ninge, când e frig sau bate vântul. Pe ai mei sigur nu i-am protejat.
Nu pentru că ,,pe vremea mea” copiii mergeau pe jos prin nămeți la școli abia încălzite și făceau câte 6 ore aprige, din care 2 de mate și 2 de fizică atomic-nucleară. Nici pentru că mâncau șorici, pâine cu găleți de gluten, lapte cu lactoză și semințele de chia nu fuseseră încă inventate, deși așa e.
Nu pentru că în pauze ne băteam cu zăpadă în curtea școlii până curgeau apele pe noi, fie de la transpirație, fie de la zăpada care ne intra până-n chiloți sau pentru că în pachețelele de școală se ascundeau felii de franzelă luată pe cartelă împodobite cu magiun de casă sau untură de porc generos stropită cu sare.
Nu am nostalgia sărăciei comuniste dădătoare de virtuți
Sunt spartană pentru că majoritatea copiilor care ajung în zilele noastre la ortopezi cu dureri de articulații au deficit sever de vitamina D, pentru că stau în fața calculatorului și nu afară, absorbind ultra-violete pentru absorbirea calciului.
Spartană m-a făcut numărul șocant de adolescenți grași, lipsiți de vlagă, incapabili să țină pasul în timpul unei banale excursii la Brașov, cei tot mai mulți închiși în sine, tratați pentru depresii sau tulburări de personalitate.
Spartană m-ar califica toți cei care se plâng de dureri de genunchi, punându-le pe seama iernilor din copilărie, dar care nu ar recunoaște nici picați cu ceară că nu fac mișcare, iar joburile îi țin lipiți de scaune în fața monitoarelor de calculator.
Da, știu, generația asta este diferită. Dacă nici eu nu văd asta zilnic, nu știu cine o mai vede, dar, fundamental, și ei rămân mici animale gânditoare, totuși animale tot mai neadaptate la mediul din care provin.
Trebuie să recunoaștem că încălzirea globală va aduce fenomene meteo tot mai radicale: ierni cu izbucniri scurte și brutale, veri supra-încălzite, ploi fără șir cu săptămâni fără pic de soare, fenomene pentru care noi suntem parțial căliți, dar copiii noștri nu sunt deloc pregătiți.
Sigur, acum îi ținem în borcan, feriți de viruși, păziți de udeala de la picioare și frigul de afară, dar oricine știe că toți copiii au același obicei prost: CRESC. Vor refuza să meargă la cursurile de la facultate că le-ngheață mucii-n nas sau se udă ciubotele, nu-i bai mare, doar sunt obișnuiți să lipsească de la școală, dar ce se va întâmpla când nu vor mai putea să-i spună șefului ,,nu vin că ninge”?
Un adevăr care stă sub nasul nostru este că acești copii protejați de ninsoare, așteptatul prin stații de mașini, mers pe jos și muci vor ajunge la o maturitate mult întârziată de protecția noastră și nu-i vor face față cu una cu două.
Ca să fie rău, să nu fie bine(Hagi sigur se va supăra pe parafraza mea) nici societatea nu devine mai îngăduitoare. Nu-i creștem pentru o lume blândă în care competiția a dispărut și blegii au șanse cel puțin egale cu cei mai ageri. Nu, competiția este tot mai acerbă pentru slujbe, promovări, bani, recunoașterea pe care noi am ridicat-o la rang de valoare absolută. Nu noi i-am învățat cu mașini mai mari, case mai bengoase, ciubote de firmă fără de care nici nu concep să iasă în oraș, vacanțe de grădiniță prin Rio și de liceu în Tenerife?
Vor fi în competiție pentru favorurile fetelor ce visează doar la parale și vacanțe exotice, pentru băieții care le vor ,,tunate”, pentru locurile de parcare, pozițiile de top management din multi-naționalele ce-i vor amăgi cu program flexibil și reduceri la abonamentele de sală, chiar dacă ei tocmai la sală nu vor mai avea timp să ajungă de atâta ore suplimentare.
Copiii noștri vor păși în lumea sălbatic mercantilă pe care noi le-am creat-o. După ce îi înfundăm cu antibiotice, le băgăm nebulizatoare inutile prin camere, îi cărăm distanțe ridicol de mici cu mașina, le luăm pâine fără pâine, lapte fără lapte și le asigurăm zeci de cursuri suplimentare, fără să ne sperie că ei nu se distrează, vor fi ei oare pregătiți?

Photo credit: timponline.ro

luni, 26 februarie 2018

Las' să ningă!

Cel mai romantic lucru care mi s-a întâmplat până acum a fost să îmbătrânesc alături de Nelu.
L-am cunoscut în 1993, într-o duminică, pe 7 martie; era frig crăpet și ningea când am plecat împreună de la prietenul comun care, fără să vrea, ne adusese împreună.
Eu eram împopoțonată cu cizmele bordo cu toc pe care mi se luasem de la magazinul Victoria din bursa recent primită și palton pe corp, el avea o geaca turcoaz cu mov și un fes care-l făcea să pară aproape idiot, cam cu pare de câte ori poartă căciulă, iar fălcile late, sănătoase îi ies și mai tare în evidență.
Ningea ca în filmele rusești, amândoi râdeam ca doi proști din orice, eu imitam accente britanice sau scoțiene, tocurile cizmelor începeau să mi se înfunde în stratul tot mai gros de zăpadă, uneori alunecam și mă sprijinea, mă scutura de zăpada care mi se așternea ca o mătreață rece pe umeri.
Se întunecase bine, îmi înghețaseră demult picioarele sub fusta ce abia îmi acoperea genunchii, la fel și tălpile în cizmele mele de fudulie, dar era bine pentru că ningea tot mai tare, noi eram tineri și râdeam mult de tot pe atunci.
Acum nu mai râdem așa; de fapt eu fac bufonerii și spun prostii care îl amuză ca acum 25 de ani, doar că nu mă mai hlizesc prea des. Mă îngrijorez că el are colesterolul mărit, că ne doare spatele sau că am uitat să plătim întreținerea, că urmează colonoscopii, radiografii, artroze, plecarea băieților de acasă, așteptări, ierni și veri de care nu ne vom aminti fiindcă n-o să ne mai țină capul.
Pe 8 martie 1993, ne-am întâlnit din nou într-o vreme câinoasă ca cea de azi. Mi-a adus o floare, nu mai știu ce era, și ne-am pupat în vântul care ne trântea de colo colo în fața magazinului Eva. Purta uniforma de jandarmi și zâmbea strâmb, a bleg, în frigul unui început de primăvară dușmănos.
Muci nu ne curgeau, că înghețaseră din pricina gerului, nările ni se lipeau de la viforul amarnic, doar mâinile se simțeau prin mănuși, ale mele bocnă, ale lui calde ca o promisiune de bine.
Când o să uităm tot dacă ne va mânca scleroza creierii și amintirile, când o să fiu o babă care se uită cu nasul lipit de geam la viața care trece pe lângă ea vreau să-mi amintesc cum ningea în începutul ăla de martie și mâinile lui, două pâini țărănești mari din care vechi bătături radiau căldură.

miercuri, 14 februarie 2018

Hepi Velăntainz Dei fericit, sărakilor!

A-nceput cu dreptul la 7.30: cocoșii cântă de zor în curtea de peste drum, în inima Bucureștiului, apoi Simon de la a 11-a doarme toată prima oră liniștit, în timp ce eu încerc să aprind flacăra interesului pentru petrecerile rave cu un text despre cum cad tinerii engleji cu tot cu tavane la petreceri d-astea cu droage și alte muzici techno. Orice flacără aveam eu în cap n-o fost de-ajuns pentru Simon care, la 1 metru de mine, în prima bancă, face nănuț; măcar n-a sforăit.
La 8.30 intru la altă a 11-a; pe calorifer tronează o pereche de UGG-uri negre puse la uscat. Îmi adun cei 3 neuroni neturtiți de Simon și-mi spun că-i bine că nu e rău, apoi solicit mutarea ciubotelor sub masă, dacă nu-n picioare. Ora merge ca unsă (cu slănină, adică  îmi lasă o dâră de unsoare pe suflet și-n clasă miroase a picioare).
9.30, Clasa a 12-a n-a venit că e greu de noi cu atâtea competențe, fotografiez case coșcovite de bătrânețe și burlanul de 5 metri al uneia dintre ele vărsându-se duios în curtea alăturată, pe principiu
,, decât la mine-n bătătură, mai bine la mă-ta-i udătură”.
10.30-13.30 înțelegerea textului citit e mai mult o neînțelegere gravă între mine și ei, Plouă și când e udeală neuronul cu teaca de mielină muiată fleașcă nu face față atîtor cuvinte; eu nu renunț, deși ar trebui.
Acasă, pe la 15.23, sună intens interfonul. În ciuda ciupercilor pe care le spălam pe piciorușe, apăs isteric butonul interfonului: LINIȘTE.
-Daaaaa. Nu răspunde nimeni. DU-TE DRACULUI! spun entuziasmată și-nchid.
Interfonul revine după 30 de secunde.
- Daaaa!
- Sunt cu coletu.
- Ha? Pentru 18 aveți un colet?
LINIȘTEEEEEE.
-Du-te-n mă-ta cu coletu tău! spun extaziată. Închid nu doar interfonul, ci și sonorul lui.
Cioc-cioc, Hau-hau-hau, îl mușc de beregetă, să moară mama de mint(câinele Voly latră-n demență)
Prin vizor mă privește un omuleț furios.
- De ce nu răspundeți la interfon, se răstește gnomu turbat la mine. Are pe el o salopetă murdărică de la GSL și e nervos cu spume.
- Că eu nu aștept niciun colet, d-aia.
- Așteaptă soțu. E un colet mare, acia la adresă.
- Soțu meu? întreb tâmp.
- Îhî. Bozieru Nicolae.
- Poate Nelu, Nicolae e strada, fac eu pe deșteapta.
- Ete na! Nicolae, Nelu, ceva Bozieru. Stați acilea că mă duc să-l aduc.
Rămân bujbei în ușă cu ciuperci pe dește și un cuțit cât o sabie de samurai în mână. Brusc mă ia un gând: la găsit pe nebun Velentainz Deiu, frățică, după dooșcinci de ani. E un colet greu a zis. Hmmm. Dacă nu era surpriză, îmi spunea că așteaptă un colet, nu? Mai bine să-l sun că m-o pune ăsta să-i dau parale și n-am un chior în portofel.
- Alo, aștepți vreun colet?
- Da, da. A venit?
- Boss, m-am certat cu un nene care vrea să-mi dea un pachet. Nu puteai să-mi spui?
- Ia-l, ia-l, îl aștept da. Tre să fie un pachețoi mare și greu. SUNT ȚEVI.
Piticul de grădină apare după cîteva minute și mai furios decât prima oară, icnind asudat.
- Vedeț că-i greu, să nu vă cadă pe picior, îmi aruncă-n scârbă. Cinșpe kile.
Pachetul îl înhață Pavel și-l pune imediat pe jos în hol. Ne uităm la el ca proștii, apoi el scormone la un colț și spune scârbit: ȚEVI DE EȘAPAMENT. Și nici nu sunt curate.
Și acum cred că piticul de grădină spera în adâncul inimii lui ca țevile să-mi frângă metatarsienele în 5 locuri. N-a fost să fie, crecă pencă veghea sfântu amorezilor.
Adică s-a lăsat cu iubire la Bozieri. De motocicletă, evident. Și fincă suntem romatici și-i iubim pe vecini, una dintre tobe o să fie cu găuri, să răsune mai al dracu cartieru când plecăm călare . Diiii, murgule!