marți, 6 martie 2018

Din bulele elevilor





Un profesor fericit

Intru-n bula lui Alex pe vârfuri, că e în clasa a VIII-a și dă multe simulări, teste, verificări și vrea doar să râdă cu mine o dată pe săptămână. Întreb doar dacă profa de engleză i-a anunțat de olimpiada de engleză:
- N-are profa treabă. Ne spune cu o zi- două-nainte sau chiar vineri când avem oră.
- Ce femeie fericită, observ gândindu-mă că dacă aș avea numai elevi ca Alex, aș fi într-al nouălea cer mereu. Scutur a prost din cap când îl aud:
- Așa e ea fericită. Pe care v-a spus-o? Cu fericirea. Pe care v-a spus-o? P-aia cu e fericită că ea n-are bărbat și e liberă să facă tot ce-o taie capu și, de obicei, o taie multe capu că are imaginație de numai știe ce să facă cu ea sau p-aia cu ea nu suportă copiii și e fericită că n-are copii care să-i distrugă viața?
- Nu știu despre ce-i vorba, îngăim bâlbâit.
- Credeam că o cunoașteți pe profa mea fericită de ingliș. Nouă mereu ne spune ce fericită e că nu e măritată și că nu suportă copiii, deci iar e fericită că n-are. E profa noastră preferată; ea vorbește de fericire, noi stăm pe telefon, ea ne lasă-n pace, noi n-o facem nefericită.

Bate fierul cât e cald și copilul cât e mic

La Cristian în bula de a 9-a e o liniște detașată ce prevestește furtuni. E miștocar mare și nu ratează ocazia de a trânti câte una:
- Azi la mate o scoate pe una dintre colege la tablă, bla-bla-bla. Și deodată, zbang profa o întreabă de ce a ales ea științele naturii nu mate-info. Aia se bâlbâie ca proasta că ei îi place mult biologia și ce crezi că zice profa? Că ea știe doar celula de la biologie, fiindcă-ntr-a 9-a a apucat să-nvețe celula, i-a dat un 10, apoi profu ei s-a prins că ea e pe mate, așa, și n-a mai bătut-o la cap, i-a dat 10 mereu până-n clasa a doișpea.
- Haida! Așa v-a spus profa de mate?
- Mda. Trebuia s-o vezi cum vorbea de senin. Bine, acum a zis și ea că nu a fost ok ce a făcut proful ei și d-aia crede ea că pe elevi nu trebuie să-i iubești.
- Pardon? belesc eu ochii cât cepele.
- Mda. PE ELEVI NU TREBUIE SĂ-I IUBEȘTI, TREBUIE SĂ-I ÎNVEȚI!

Profa de germană e oamă

Miruna are o bulă veselă peste poate. Ca de clasa a VII-a. Periodic aici se stârnesc urgane, vâjuri cu plâns și muci în germaneză. Când vin astfel de fronturi ciclonice, se produce plâns și în inglișmailav, se spun cuvinte nepotrivite, apoi se râde din nou. Ultima dată, mucii au fost doar de la gripă, iar concluzia de o simplitate zdrobitoare:
-Vestea bună după răceala asta care ne-a măturat pe toți prin clasă e că profa de germană e și ea om.
- Daaaa? întreb nesigură pe reacția ce urmează.
- Îhî. Dacă tot am ajuns să venim doar 7 copii la școală, că restul erau gripați, n-o să crezi, dar nu ne-a predat, nu ne-a pus să citim, ba încă ne-a dus în cabinetul de germană and Lord behold ne-a făcut ceai.
- Ceai?
- Îhî. Ceai de fructe. Ne-a dat și zahăr. Am început să cred că ar putea fi om.

vineri, 2 martie 2018

Un săru' mâna la pachet, vă rog!


Nu-i știu numele. Nu i l-am știut niciodată. Ne vedeam pe holurile liceului când el întrerupea orice făcea atunci, se trăgea lângă perete și spunea Săru' mâna, doamna profesoară!, iar eu răspundeam. Uneori mă zărea de la înălțimea trupului lui deșirat de adolescent și făcea ordine îmbrâncindu-și colegii - Dă-te, mă, că vine doamna profesoară! Săru' mâna, doamna profesoară!
Nu l-am întrebat niciodată cum îl cheamă sau la ce clasă e. Deseori mi s-a părut că mă ia peste picior cu politețea lui neobișnuită, săru'mânurile, ordinea aia care parcă voia să spună vezi, fey nebuno, ce mișto fac eu p-acilea de disciplina ta.
Rămânea după el doar o neliniște ciudată, melancolia ochilor lui disproporționat de negri, a nasului acvilin aruncat pe o față ascetică de o slăbiciune și lividitate ce contrastau acut cu obrajii umflați ai majorității băieților de vârsta lui, lipsa zâmbetului pișicher.
Ieri seară, m-am dus să iau două salate de la Salad Box. M-a văzut înainte să ajung măcar lângă tejghea și s-a tras spre margine pregătit să mă oprească din drum dacă nu aș fi venit spre frigiderele lor: Săru'mâna, doamna profesoară!
- Bună seara, copile! Nu-mi spune că lucrezi aici.
- Ba da, doamna profesoară, săru' mâna. Fă, te rog, două salate pentru doamna profesoară, mai spune către fata aflată și ea în spatele tejghelei. Două, doamna profesoară?
Îi confirm și îl întreb cum merg lucrurile, dacă-i e bine și e mulțumit.
- Plec , doamna profesoară, îmi spune după ce se mai apleacă o dată la colegă și-i spune că doamna i-a fost lui profesoară la liceu. Nu-l corectez, doar zâmbesc spre el bucuroasă să văd o față familiară în balamucul mallului.
- Plec pe vas, mai stau până se face aici altă echipă și la vară plec bucătar. 
Îmi povestește cum a muncit din timpul liceului, despre cursurile de ospătar și bucătar pe care le-a absolvit, despre cei 1700 de euro pe care îi va câștiga pe vas, despre cum va vedea lumea pe care altfel nici n-ar visa-o, cum va pune bani deoparte.
- Și ce să fac, doamna profesoară, că nu mai am pe nimeni pe lume aici? Pe tata nu-l mai am de la 6 ani că a murit, acum s-a dus și mama după copcă. 
Mă abțin să-l corectez- pe copcă- și mă trăznește luciditatea cu care rostise cuvintele, singurătatea lor teribilă, gravitatea lor dincolo de lexic și DEX și-l ascult povestindu-mi de meditațiile pe care le face la mate și la fizică pentru un Bac întârziat care-i trebuie ca să meargă la școala de manageri de restaurant, despre nunta pe care o face după Bac, despre plecare.
- Am 21 de ani, doamna profesoară, trebuie să iau Bacul ca să pot să merg mai departe la școala asta de manageri, pentru asta trebuie să strâng bani. Apoi mă-nsor, să pot s-o iau cu mine pe vas, că doar n-o s-o las aici. 
Spune totul cu calmul cu care alții povestesc un film abia văzut, pe același ton leneș pe care făcea ordine pe holul liceului când mă vedea apropiindu-mă, în timp ce trebăluiește pregătindu-mi pachetele.
Eu nu-mi pot desprinde ochii de pe fața lui ascuțită, împodobită cu nasul prea mare, ochii prea negri, melancolia prea adâncă. Când plec privirea să mă caut de bani, îi zăresc blugii negri, două cârpe ce învelesc un trup prea înalt pentru atâta subțiime, apoi mâinile noastre se ating ușor când plătesc și-mi vine să-i strâng degetele mai tinere ca ale băiatului meu cel mare și mult mai singure, apoi mă retrag.
- La mulți ani de mărțișor și săru' mâna, doamna profesoară, îmi mai spune punând în pachet un măr împodobit cu șnur și o etichetă e firmei.
Mergând spre ieșire, mă întreb de câte ori a spus doamna profesoară în decursul scurtei noastre conversații, dar, mai ales, de câte ori o fi vrut el să vorbească pe holurile liceului, când maică-sa încă nu era dusă după copcă, dar el era orfan deja, singur, prea înalt pentru cât de îngust, prea necăjit să facă meditații la mate, prea sărac să vină la școală când avea deja o slujbă.
Nu știi uneori ce ascund elevii prea deșirați, prea politicoși, prea singuri, cei care nu ajung mereu la școală, dar când o fac spun săru' mâna, doamna profesoară.

miercuri, 28 februarie 2018

Cu cooru-n drum.


Sunt o spartană. Știu că nu vă place și credeți că e o prostie, dar nu cred în protejarea excesivă a copiilor, în căratul lor cu mașina la școala, în închisul lor în casă când plouă sau ninge, când e frig sau bate vântul. Pe ai mei sigur nu i-am protejat.
Nu pentru că ,,pe vremea mea” copiii mergeau pe jos prin nămeți la școli abia încălzite și făceau câte 6 ore aprige, din care 2 de mate și 2 de fizică atomic-nucleară. Nici pentru că mâncau șorici, pâine cu găleți de gluten, lapte cu lactoză și semințele de chia nu fuseseră încă inventate, deși așa e.
Nu pentru că în pauze ne băteam cu zăpadă în curtea școlii până curgeau apele pe noi, fie de la transpirație, fie de la zăpada care ne intra până-n chiloți sau pentru că în pachețelele de școală se ascundeau felii de franzelă luată pe cartelă împodobite cu magiun de casă sau untură de porc generos stropită cu sare.
Nu am nostalgia sărăciei comuniste dădătoare de virtuți
Sunt spartană pentru că majoritatea copiilor care ajung în zilele noastre la ortopezi cu dureri de articulații au deficit sever de vitamina D, pentru că stau în fața calculatorului și nu afară, absorbind ultra-violete pentru absorbirea calciului.
Spartană m-a făcut numărul șocant de adolescenți grași, lipsiți de vlagă, incapabili să țină pasul în timpul unei banale excursii la Brașov, cei tot mai mulți închiși în sine, tratați pentru depresii sau tulburări de personalitate.
Spartană m-ar califica toți cei care se plâng de dureri de genunchi, punându-le pe seama iernilor din copilărie, dar care nu ar recunoaște nici picați cu ceară că nu fac mișcare, iar joburile îi țin lipiți de scaune în fața monitoarelor de calculator.
Da, știu, generația asta este diferită. Dacă nici eu nu văd asta zilnic, nu știu cine o mai vede, dar, fundamental, și ei rămân mici animale gânditoare, totuși animale tot mai neadaptate la mediul din care provin.
Trebuie să recunoaștem că încălzirea globală va aduce fenomene meteo tot mai radicale: ierni cu izbucniri scurte și brutale, veri supra-încălzite, ploi fără șir cu săptămâni fără pic de soare, fenomene pentru care noi suntem parțial căliți, dar copiii noștri nu sunt deloc pregătiți.
Sigur, acum îi ținem în borcan, feriți de viruși, păziți de udeala de la picioare și frigul de afară, dar oricine știe că toți copiii au același obicei prost: CRESC. Vor refuza să meargă la cursurile de la facultate că le-ngheață mucii-n nas sau se udă ciubotele, nu-i bai mare, doar sunt obișnuiți să lipsească de la școală, dar ce se va întâmpla când nu vor mai putea să-i spună șefului ,,nu vin că ninge”?
Un adevăr care stă sub nasul nostru este că acești copii protejați de ninsoare, așteptatul prin stații de mașini, mers pe jos și muci vor ajunge la o maturitate mult întârziată de protecția noastră și nu-i vor face față cu una cu două.
Ca să fie rău, să nu fie bine(Hagi sigur se va supăra pe parafraza mea) nici societatea nu devine mai îngăduitoare. Nu-i creștem pentru o lume blândă în care competiția a dispărut și blegii au șanse cel puțin egale cu cei mai ageri. Nu, competiția este tot mai acerbă pentru slujbe, promovări, bani, recunoașterea pe care noi am ridicat-o la rang de valoare absolută. Nu noi i-am învățat cu mașini mai mari, case mai bengoase, ciubote de firmă fără de care nici nu concep să iasă în oraș, vacanțe de grădiniță prin Rio și de liceu în Tenerife?
Vor fi în competiție pentru favorurile fetelor ce visează doar la parale și vacanțe exotice, pentru băieții care le vor ,,tunate”, pentru locurile de parcare, pozițiile de top management din multi-naționalele ce-i vor amăgi cu program flexibil și reduceri la abonamentele de sală, chiar dacă ei tocmai la sală nu vor mai avea timp să ajungă de atâta ore suplimentare.
Copiii noștri vor păși în lumea sălbatic mercantilă pe care noi le-am creat-o. După ce îi înfundăm cu antibiotice, le băgăm nebulizatoare inutile prin camere, îi cărăm distanțe ridicol de mici cu mașina, le luăm pâine fără pâine, lapte fără lapte și le asigurăm zeci de cursuri suplimentare, fără să ne sperie că ei nu se distrează, vor fi ei oare pregătiți?

Photo credit: timponline.ro

luni, 26 februarie 2018

Las' să ningă!

Cel mai romantic lucru care mi s-a întâmplat până acum a fost să îmbătrânesc alături de Nelu.
L-am cunoscut în 1993, într-o duminică, pe 7 martie; era frig crăpet și ningea când am plecat împreună de la prietenul comun care, fără să vrea, ne adusese împreună.
Eu eram împopoțonată cu cizmele bordo cu toc pe care mi se luasem de la magazinul Victoria din bursa recent primită și palton pe corp, el avea o geaca turcoaz cu mov și un fes care-l făcea să pară aproape idiot, cam cu pare de câte ori poartă căciulă, iar fălcile late, sănătoase îi ies și mai tare în evidență.
Ningea ca în filmele rusești, amândoi râdeam ca doi proști din orice, eu imitam accente britanice sau scoțiene, tocurile cizmelor începeau să mi se înfunde în stratul tot mai gros de zăpadă, uneori alunecam și mă sprijinea, mă scutura de zăpada care mi se așternea ca o mătreață rece pe umeri.
Se întunecase bine, îmi înghețaseră demult picioarele sub fusta ce abia îmi acoperea genunchii, la fel și tălpile în cizmele mele de fudulie, dar era bine pentru că ningea tot mai tare, noi eram tineri și râdeam mult de tot pe atunci.
Acum nu mai râdem așa; de fapt eu fac bufonerii și spun prostii care îl amuză ca acum 25 de ani, doar că nu mă mai hlizesc prea des. Mă îngrijorez că el are colesterolul mărit, că ne doare spatele sau că am uitat să plătim întreținerea, că urmează colonoscopii, radiografii, artroze, plecarea băieților de acasă, așteptări, ierni și veri de care nu ne vom aminti fiindcă n-o să ne mai țină capul.
Pe 8 martie 1993, ne-am întâlnit din nou într-o vreme câinoasă ca cea de azi. Mi-a adus o floare, nu mai știu ce era, și ne-am pupat în vântul care ne trântea de colo colo în fața magazinului Eva. Purta uniforma de jandarmi și zâmbea strâmb, a bleg, în frigul unui început de primăvară dușmănos.
Muci nu ne curgeau, că înghețaseră din pricina gerului, nările ni se lipeau de la viforul amarnic, doar mâinile se simțeau prin mănuși, ale mele bocnă, ale lui calde ca o promisiune de bine.
Când o să uităm tot dacă ne va mânca scleroza creierii și amintirile, când o să fiu o babă care se uită cu nasul lipit de geam la viața care trece pe lângă ea vreau să-mi amintesc cum ningea în începutul ăla de martie și mâinile lui, două pâini țărănești mari din care vechi bătături radiau căldură.

miercuri, 14 februarie 2018

Hepi Velăntainz Dei fericit, sărakilor!

A-nceput cu dreptul la 7.30: cocoșii cântă de zor în curtea de peste drum, în inima Bucureștiului, apoi Simon de la a 11-a doarme toată prima oră liniștit, în timp ce eu încerc să aprind flacăra interesului pentru petrecerile rave cu un text despre cum cad tinerii engleji cu tot cu tavane la petreceri d-astea cu droage și alte muzici techno. Orice flacără aveam eu în cap n-o fost de-ajuns pentru Simon care, la 1 metru de mine, în prima bancă, face nănuț; măcar n-a sforăit.
La 8.30 intru la altă a 11-a; pe calorifer tronează o pereche de UGG-uri negre puse la uscat. Îmi adun cei 3 neuroni neturtiți de Simon și-mi spun că-i bine că nu e rău, apoi solicit mutarea ciubotelor sub masă, dacă nu-n picioare. Ora merge ca unsă (cu slănină, adică  îmi lasă o dâră de unsoare pe suflet și-n clasă miroase a picioare).
9.30, Clasa a 12-a n-a venit că e greu de noi cu atâtea competențe, fotografiez case coșcovite de bătrânețe și burlanul de 5 metri al uneia dintre ele vărsându-se duios în curtea alăturată, pe principiu
,, decât la mine-n bătătură, mai bine la mă-ta-i udătură”.
10.30-13.30 înțelegerea textului citit e mai mult o neînțelegere gravă între mine și ei, Plouă și când e udeală neuronul cu teaca de mielină muiată fleașcă nu face față atîtor cuvinte; eu nu renunț, deși ar trebui.
Acasă, pe la 15.23, sună intens interfonul. În ciuda ciupercilor pe care le spălam pe piciorușe, apăs isteric butonul interfonului: LINIȘTE.
-Daaaaa. Nu răspunde nimeni. DU-TE DRACULUI! spun entuziasmată și-nchid.
Interfonul revine după 30 de secunde.
- Daaaa!
- Sunt cu coletu.
- Ha? Pentru 18 aveți un colet?
LINIȘTEEEEEE.
-Du-te-n mă-ta cu coletu tău! spun extaziată. Închid nu doar interfonul, ci și sonorul lui.
Cioc-cioc, Hau-hau-hau, îl mușc de beregetă, să moară mama de mint(câinele Voly latră-n demență)
Prin vizor mă privește un omuleț furios.
- De ce nu răspundeți la interfon, se răstește gnomu turbat la mine. Are pe el o salopetă murdărică de la GSL și e nervos cu spume.
- Că eu nu aștept niciun colet, d-aia.
- Așteaptă soțu. E un colet mare, acia la adresă.
- Soțu meu? întreb tâmp.
- Îhî. Bozieru Nicolae.
- Poate Nelu, Nicolae e strada, fac eu pe deșteapta.
- Ete na! Nicolae, Nelu, ceva Bozieru. Stați acilea că mă duc să-l aduc.
Rămân bujbei în ușă cu ciuperci pe dește și un cuțit cât o sabie de samurai în mână. Brusc mă ia un gând: la găsit pe nebun Velentainz Deiu, frățică, după dooșcinci de ani. E un colet greu a zis. Hmmm. Dacă nu era surpriză, îmi spunea că așteaptă un colet, nu? Mai bine să-l sun că m-o pune ăsta să-i dau parale și n-am un chior în portofel.
- Alo, aștepți vreun colet?
- Da, da. A venit?
- Boss, m-am certat cu un nene care vrea să-mi dea un pachet. Nu puteai să-mi spui?
- Ia-l, ia-l, îl aștept da. Tre să fie un pachețoi mare și greu. SUNT ȚEVI.
Piticul de grădină apare după cîteva minute și mai furios decât prima oară, icnind asudat.
- Vedeț că-i greu, să nu vă cadă pe picior, îmi aruncă-n scârbă. Cinșpe kile.
Pachetul îl înhață Pavel și-l pune imediat pe jos în hol. Ne uităm la el ca proștii, apoi el scormone la un colț și spune scârbit: ȚEVI DE EȘAPAMENT. Și nici nu sunt curate.
Și acum cred că piticul de grădină spera în adâncul inimii lui ca țevile să-mi frângă metatarsienele în 5 locuri. N-a fost să fie, crecă pencă veghea sfântu amorezilor.
Adică s-a lăsat cu iubire la Bozieri. De motocicletă, evident. Și fincă suntem romatici și-i iubim pe vecini, una dintre tobe o să fie cu găuri, să răsune mai al dracu cartieru când plecăm călare . Diiii, murgule!





marți, 13 februarie 2018

Încet cu sexu' prin școli

Unul dintre coșmarurile mele ca profesor diriginte a fost că o să mă trezesc cu vreuna dintre elevele mele că-mi cere să merg cu ea la vreo clinică să facă avort. M-am închipuit ținând-o de mână înainte de a intra în sală, apoi ținând-o în brațe după intervenție, ascultându-i plânsul deznădăjduit și rugămințile de a nu-i spune familiei, colegelor sau altor profe, apoi ducând-o acasă la mine sau la ea și, cel mai greu, privindu-i mama după aceea, când secretul avea să ne separe pentru totdeauna.
Da, am plâns mai devreme de nervi când am citit asta- Camera Deputatilor dezbate, luni, proiectul de Lege pentru "Inocenta Copilariei" privind interzicerea cursurilor de educatie sexuala in invatamantul prescolar, primar si gimnazial- și m-am întrebat dacă nu trebuie cumva să mă pregătesc să fiu ilegalistă, să mă apuc de scris manifeste printate pe furiș prin print shopuri de cartier, să-mi decolorez părul ca doamnele motoSteveooitoare din guvern cu care sper să mă confude poliția gândirii și sexului ce se va infiltra prin școli să ne vâneze.
Am făcut educație sexuală mai bine de 20 de ani pentru câteva sute de elevi care ajungeau de multe ori la liceu fără cele mai vagi noțiuni de igienă intimă, a actului sexual, a propriei alcătuiri interne sau a celei a partenerului.
Lucrurile nu s-au schimbat așa mult doar pentru că acum accesul la informație este facilitat de rețele sociale sau pentru că vârsta la care copiii noștri își încep viața sexuală a scăzut până aproape de pragul gimnaziului.
Întrebați dacă au făcut lecția despre aparatul reproducător, toți elevii mei de a 9-a de la o serie recentă au izbucnit în râs și au negat la unison, spunând că profesorii de biologie le spuseseră că peste lecția asta se sare, pentru că ,,și așa știți voi prea multe”.
Ca să înțelegeți amploarea dezastrului ajunge să vă spun că sunt fete care cred că dacă folosesc OB-uri nu mai pot să facă pipi și asta pentru că nu știu că uretra și vaginul sunt două orificii diferite ce necesită măsuri igienice diferite?
Dar că majoritatea cred că pilula de a 2-a zi este o măsură contraceptivă ce se folosește de câte ori faci sex?
Cum vi se pare că multe fete cred și acum că dacă faci sex în timpul sarcinii riști să faci gemeni sau, mai rău, Doamne păzește, să faci vreun copil autist pentru că l-a izbit tac-so în moalele capului cu sula pe când era încă în pântec?
Da, toate bazaconiile astea au fost auzite de mine la astfel de ore de educație sexuală, ca și faptul că sunt siguri că sexul oral nu transmite BTS sau că cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla e să iei sifilis, nicidecum hepatite sau HIV, dar habar n-au cum își pot da seama că ar fi putut să fie infectați cu sifilis.
Una dintre elevele mele mi-a spus foarte serioasă că ea nu are de gând să pară o curvă cerându-i prietenului ei să folosească prezervativ, fiindcă numai curvele fac sex cu prezervativ; alta m-a întrebat dacă partenerul vine cu prezervativul pus de acasă, ceea ce a iscat o furtună de râsete când i-am confirmat că ăla sigur își prinde prezervativul cu un elastic de borcan și până ajunge la ea mai vede el dacă-i arde de sex sau doar de un duș rece.
Băieții au fost mereu mai practici și au vrut să știe care-s simptomele diverselor boli, care e cea mai bună marcă de prezervative sau dacă cele cu striații sunt chiar mai șmechere sau doar costă mai mult, dar și dacă sunt ticăloși dacă lasă vreo fată însărcinată și apoi nu vor ca ea să facă un copil pentru care nu sunt pregătiți.
Nu sunt simple astfel de ore; toate abilitățile de actorie pe care le-am avut cândva îmi sunt necesare să le planific, apoi să le duc până la momentul când sună clopoțelul, dar de fiecare dată când simt că e prea mult, îmi amintesc de un mesaj pe care l-am primit de la o elevă care e mamă ea însăși acum și care spunea cam așa: Lăcră, m-am întâlnit cu fetele din clasă zilele trecute și vorbeam că din toată educația pe care am primit-o în liceu cea mai folositoare a fost educația sexuală pe care ne-ai făcut-o tu.
Voi continua să fac educație sexuală ca și până acum, voi milita pentru necesitatea introducerii ei încă din gimnaziu, pentru orele de igienă personală sau cele de educație pentru sănătate, chiar dacă asta va presupune să umblu mai ceva ca Carla's dreams de mâzgălită pe față.
Și că veni vorba de băieții ăștia, las acilea o vorbă pentru Ninel Peia și legea lui





marți, 30 ianuarie 2018

În Baicului , timpul nu mai are răbdare

Dumnezeu se mai apleacă uneori deasupra mahalalei Baicului și dă peste vreo postare îngâmfată care înșiră lucruri de făcut în curând. E mai bătrân ca pământul și hâtru peste fire Dumnezeu, zâmbește-n barbă și suflă oleacă pe geamul la care o mâță speriată face o tumbă și aterizează confuză pe covor: viroza-i gata.
Voiam timp să mă uit în mine; acolo-s doar dureri de cap, coaste, rinichi, mușchi inventați doar ca să chinuie de îndată ce febra a trecut de 37.5, așa că mai bine nu m-aș uita.
Voiam timp. Ce am vrut dintotdeauna și mereu am avut prea puțin. Acum simt tot mai acut lipsa lui, doar se apropie un prag după care știu că se află prea puține bucurii, prea multă degradare fizică și, ferească Dumnezeu, și cea mintală.
Voiam timp să fac ce n-am făcut până acum, doar că nu cred să-l merit dacă tot l-am risipit leneș pe cel de mi-a fost dat.
Voiam timp încă din după-amiaza când am înțeles că moartea e, de fapt, separarea supremă, altfel decât cea pe care o simțisem de câte ori fusese mama în spital și mă temusem că aia era moartea.
Stăteam cocoțată pe geamul de la dormitorul vecinei mele Cristina, cu un picior sprijinit pe caloriferul de fontă de sub fereastră și altul bălăngănindu-se peste tocul ferestrei în afară. Sigur că aș fi putut să sun la ușă și să intru în bucătăria Cristinei molfăind vreo prăjitură făcută de mamaia ei, dar asta ar fi însemnat să ratez ocazia de a mă cățăra pe pervaz și de a încăleca fereastra, apoi de a a privi deștul mare ieșit prin șoseta albă pe care abia o rupsesem sprijinindu-mă de perete cu sandalele roșii cu găurele.
Mirată că-s afară înaintea ei, Cristina m-a întrebat cum de m-a lăsat mama să ies așa devreme.
- Face o prăjitură și mi-a zis că pot să ies acum, ca să nu mai vorbesc într-una. Vine Mirel în permisie.
- Daaaa? se miră ea. Auzi, Mirel cu câți ani e mai mare ca tine?
- Cinșpe. E în armată la artilerie.
- Îhi. Și Reli cu câți ani e mai mare ca tine?
- Doișpe, i-am spus mândră că am frați așa mari.
- Ce păcat! Știi că dacă ai frați mai mari o să trebuiască să-i îngropi tu când mor. Mai întâi pe frati-tu, cu 15 înaintea ta, apoi pe sor-ta.
Poate pe Reli aș fi fost dispusă să o îngrop, dar plângeam aproape zilnic de dorul lui Mirel, plecat în cătănie, iar asta mi s-a părut insuportabil.
Tot insuportabilă era și iritația de la dantela chiloților pe care mama mă forța să-i port, deci m-am scărpinat la buca aflată în afara geamului, mi-am scos chiloții din cur și mi-am tras și celălalt picior în afară, spânzurată de tocul dormitorului în care Cristina îmi explica taina morții.
Moartea era definitivă. Băgai omul în coșciug, apoi în groapă, turnai pământ pe el și rămânea acolo să-l mănânce râme grase, ca alea de ne jucam noi cu ele când țâșneau din noroi după ploaie.
Mirel nu va mai cânta la chitară lălăielile lui, nu va mai desena, Reli nu va mai face checuri și clătite, mama nu-mi va mai împleti cozile.
M-am gândit o clipă că mama nici nu-mi va mai apreta dantela de la chiloți, ba chiar voi purta și eu chiloți normali ca alte fetițe dacă ea nu va mai fi, că voi urca în toți corcodușii și voi mânca toate gorgoazele pentru că sor-mea Reli nu mă va mai urmări cu ochi de hultan, că o să pot să mă bat în voie cu toți băieții și o să port părul scurt, tuns cu lama, cum văzusem eu odată la frizerie. Ce bine!
În timpul ăsta, Cristina îmi explica pe larg cum trupurile morților se fleșcăie, bântuite de râmele cu care ne jucam noi pe ploaie și cum oricât ai plânge, niciunul nu mai vine înapoi să te pupe și să-ți dea ceva bun.
- Știi că râmele alea o să fie de fapt morții, că s-au hrănit din ei? m-a întrebat cu ochi beliți.
- Prima o să moară tanti Chicoș, a mai adăugat, cu patruj de ani înaintea ta, apoi Mirel cu cinșpe și abia după aia o să moară sor-ta. Fincă tu ești cea mai mică, trebuie să-i îngropi pe toți și trebuie să-i bocești. Înțelegi?
- Îhi! i-am spus Cristinei și am sărit direct jos. Vezi că stau la flori să te-aștept.
La flori era un rond de pansele improvizat pe lateralul blocului, loc în care garantat aveam să-mi înverzesc șosetele, adică exact ce-mi spusese mama la ieșirea pe ușă să nu fac. Nu conta oricum pentru că deja rupsesem șoseta stângă, iar pe dreapta proptisem niște țărână când mă strecurasem în spatele blocului, deci ciufuleala era deja asigurată.
Am stat lângă rond, jucându-mă cu o gânganie ce ieșise la soare, și am plâns amarnic de frica morții. Să te mămânce râmele alea grase, să te-nmoi ca hoiturile de căței sau păsări în care mai scormoneau copiii cei mari cu bețe, să taci, să nu mai fii.
Mi-am șters mucii cu marginea rochiței apretate pe care mi-o dăduse mama și am mai plâns încă o porție, gândindu-mă că nu e drept doar fiindcă-s cea mai mică să trebuiască să mă despart de toți.
Ei de ce să nu sufere că mor și eu să îndur să-i molfăie pe toți râmele și să mai găsesc din ei doar părul.
Ei, bine, până aci mi-a fost; gândul la părul alb al mamei plutind printre râme a fost de-ajuns să mă pună pe burtă, direct pe iarbă, cu nasul în pământul în care îmi închipuiam că va trebui să-i închid pe toți ai mei.
Așa m-a găsit Cristina care mi-a adus o bucată de prăjitură și mi-a propus să mergem la furat de mere verzi în curte ,,la Baba”, ceea ce m-a liniștit, mai ales că hainele mele erau deja înverzite, pline de muci și țărână, deci urmele escapadei aveau să se amestece cu cele care mă împodobeau atunci.
Seara, m-a altoit mama zdravăn, că iar am făcut-o de răs murdărindu-mă, m-a spălat vârtos și mi-a dat alți chiloți cu dantelă, apoi m-a pus la colț că-s ,,golancă” și mi-am șters mucii cu rochia.
Dar mama era vie, părul ei alb se-nfoia când se răstea la mine, nu curgeau râme d-alea de ploaie din el, iar eu nu m-am supărat ca de obicei; m-am gândit din nou că nu e drept doar eu să sufăr când o să-i îngrop pe toți și ei să nu sufere la moartea mea, drept care m-am pus pe râcâit strașnic colțul peretelui cu o cheie.
Între timp, am depășit vârsta pe care o avea mama când m-a pus la colț doar ca să constate disperată că-i distrusesem zugrăveala râcâind cu cheia; părul meu e alb ca al ei, e alb de peste douăzeci de ani, cam de când îi tot fac pomeniri, Mirel e tataie el însuși, Reli e pensionară, trupul meu mă trădează tot mai laș.
Voiam timp. Exact ce înțeleg cel mai puțin