Mă mai ia gura pe dinainte și mai spun unor elevi că aș mânca slănină cu ceapă dacă n-ar îngrășa și pe dinăuntru și pe dinafară, reacțiile sunt de mare dezgust: ,,Iac!”
Băi nenicule, când ai crescut în ,,Epoca de aur” a salamului din și cu soia și a marmeladei făcute din bulion de roșii expirat refolosit alături de alte gemuri tutankamonice și ele sau a electricității date cu rația, credeți-mă că slănina ți se pare darul lui Dumnezeu pentru oameni.
D-aia noi ăștia mai veștejiți nu prea avem scârbe și glojdim fără discriminare untură pe pâinea bine frecată cu usturoi, borș de ștevie, dar și fasolă făcăluită bine asezonată cu o ceapă spartă cu pumnul și pudrată generos cu niscai sare, să nu șadă în gât.
După ce-mi înghețau bine oasele pe vreun gang din spatele unei alimentări, în așteptarea camionului care putea la fel de bine aduce făină, din care generosul partid ne dădea 500 de grame pe lună de persoană, sau câteva navete cu salam ,,de 32” alcătuit mai ales din zgârciuri, slană și niște substanțe pe care, vă jur, că nu voiam niciunul să le cunoaștem, ajunsă acasă mai țeapănă ca o scândură de călcat aș fi mâncat și-un căcat dacă era cald.
Un căcat da, dar
plachie nu. Două au fost ororile culinare ale copilăriei mele:
chiftelele marinate- blestemul zeilor- și
plachia de pește- pedeapsa cerului pentru faptele mele de maximă ticăloșie.
Mama era o adevărată magiciană a bucătăriei noastre meschine de ,,oameni noi”. Chibzuită cu asupra de măsură, Melania reușea adevărate minuni când venea vorba de bucatele care ne ajungeau în farfurie și tot din chibzuință nimic nu se risipea.
Peștele era tranșat cu grijă, capul și coada erau puse deoparte pentru a fi folosite altădată la un borș de pește, iar trunchiul tăiat în bucăți bine potrivite, grijite și uscate cu prosopul de bucătărie, luau calea unei străchini de lut să fie tăvălite prin făină cu mălai, înainte de a fi atent așezate în tigaia cu uleiul bine încins.
Gălbejite de la mălai, bucățile stăteau să se odihnească pe o farfurie cât se încingea uleiul și mama cernea cu mână fermă amestecul de făină și mălai în care fuseseră tăvălite ciozvărtele de pește, spre a fi refolosit și altă dată.
Când îți dă ,,conducătorul iubit” numai o juma de kil de făină pe lună fără garanția că îl vei primi de fiecare dată, zău că nu arunci niciun fir de făină; îl închizi ca un duh din poveștile arabe într-un borcan cu capac bine cetluit spre bună păstrare, cum făceau mamele pe vremea mea.
Sffffrrrr se auzea apoi uleiul cât timp mama, cu părul strâns grijuliu sub o basma roșie cu bulinuțe albe spre a evita să-și împută părul ei alb ca neaua, prăjea peștele pe ambele părți cât să se rumenească frumușel și să-ți lase gura apă numai cât îl vezi tolănit în farfuria ta.
Mie nu-mi plăcea gustul de pește, dar îl mâncam cu mare drag și mult usturoi. Dragul mi se trăgea de la faptul că era singura mea ocazie de a mânca ceva cu mâna. Femei serioasă și o doamnă înnăscută, Melania mă punea să mănânc până și pepenele cu furculița și cuțitul, într-o disperată încercare de a scoate o doamnă din mine.
Că a eșuat știți toți cei care mă citiți. Că cel mai mult mi-aș fi dorit să avem pește zilnic numai ca să pot să mă bălăcesc cu deștele în farfurie înmuiind pâinea în usturoi să iau și ultima fărâmă de pește, că apoi îmi lingeam deștele împuțite de ulei, putoare de pește și mujdei nu-i greu să bănuiți.
Ei, bineeee, era mândră corabia comunismului, dar potolul era raționalizat, așa că bălăceala mult dragă mie era rară. Nu puteai să bagi ca nesimțitul două-trei bucăți de pește prăjit pe sub nas ca să umpli burdihanul. Ideal era să bagi doar una și aia să-ți umple burțoiul suficient până la următoarea masă. Așa a apărut în viața mea PLACHIA.
Când auzeam sfârâitul tigăii și mirosul de pește prăjit mă ajungea în dormitor, deștele deja începeau să simtă gâdilatul plăcut al mâncării purtate spre gură de mână. Apoi auzeam zgomotul inconfundabil al cuțitului izbind nemilos fundul de băcătărie și pe cel enervant al răzătoarei pe care alunecau unul după altul morcovii.
Nuuuuu!!! Răceala necruțătoare a furculiței de alpaca mi se strecura dinspre buricele degetelor către sufletul mic doritor de mujdei și bălăceală în farfurie.
După ce făcuseră înot sincron în uleiul clocotit până ce căpătaseră o minunată culoare aurie, deveniseră crocante sub stratul generos de mălai și îmi promiseseră un deliciu tactil, bucățile de pește aveau să-și dea obștescul sfârșit într-un sos în care, spre oroarea mea, mama avea să pună și ...dafin.
Dumnezeu mi-e martor că aș fi putut să îndur oribilele chiftele marinate și crâncena plachie dacă nu le-ar fi pus amândurora dafin. Vezi să nu! După ce le fleoșcăia în sosul din care nu lipseau roșiile și usturoiul, boabele de piper, dar și un strop de iuțeală, Melania nu rata niciodată ocazia de a adăuga câteva frunzulițe din diavoleasca plantă din cauza căreia mi se revoltau toate simțurile.
Sigur vă spuneți că aș fi putut să refuz să mănânc amestecul satanic dacă tot nu-mi plăcea deloc. Mda. Nu ați cunoscut-o pe mama dacă puteți să vă imaginați așa ceva. Nici foamea atotcuprinzătoare din vremurile de glorie ale comunismului nu vă e familiară atunci.
Da, de cele mai multe ori mâncam mizeria aia cu stoicism, rugându-mă în gând să nu se mai aducă pește la Moreni în următorul cincinal. O dată, însă, să tot fi fost printr-a șasea, enervată că mama nu mă lăsase să șparlesc nici măcar o coadă să o mănânc prăjită, a doua zi am refuzat să bag plachia aia în burtă.
Se apropia ora de plecare la școală și eu tot nu găsisem o variantă decentă să scap de ea din crăticioara verde în care mama îmi lăsase o porție pentru a o mânca înainte de a pleca la școală. Mi-a dat o clipă prin cap să o arunc la gunoi, dar ar fi fost descoperită, la fel și dacă o azvârleam pe geam, ceea ce ar fi rezultat într-un scandal cu vecinii, deci nu.
,,La veceu cu ea”, mi-am spus eu veselă.
Fleoșc s-a auzit când sosul și halca de pește au aterizat în vasul de toaletă.
Șșșuuuuu a curs apa apoi. ,,Ciu-ciu” mi-am spus eu văzând că plachia făcea pluta pe spate în apa din toaletă încercând să rezolv cu încă un
Șșșșuuu. ,,Ciu-ciu” din nou. Apa se întrerupsese, iar plachia rămăsese să facă nestingherită ce știa ea mai bine: să plutească. În veceu.
Seara după ore, mama mă aștepta pregătită. ,,Nu ți-i rușâni, nisâmțâto?”- mama vorbea brusc moldovenește când se enerva.
,,Să arunci plachia când n-avem ce mânca!” Mi-a tras niște perechi de palme bine țintite și m-a trimis în camera mea nemâncată în ziua aia. A doua zi am mâncat două porții de plachie la micul-dejun și a fost foarte bună. De foame.
