Cum am supravieţuit primei pomeni

Românul iubeşte pomana. Ea constituie însuşi ADN-ul acestui neam şi puţine lucruri îl bucură mai mult. Fie că o primeşte - ,,Să fie primit!”, îţi va spune, indiferent că-i dai o umbrelă sau o pleaşcă de colivă-, fie că o dă el însuşi – ,,Spune şi tu bogdaproste”, îţi va atrage nervos atenţia de uiţi să mulţumeşti cum se cuvine-, omul nostru are puţine plăceri mai mari ca pomana.

Ştiu asta încă din copilărie când tăvile circulau în susul şi în josul scărilor blocului în voie, încărcate cu puţinele bunătăţi ale acelor vremuri şi lăsând în urmă inconfundabilul miros al sarmalelor, amestecat gingaş cu lămâia rasă care aromatiza colivele vecinelor noastre, într-o agitaţie comună pentru ca totul să iasă perfect şi să nu se facă de ruşine la biserică.

Nici cu biserica nu era aşa simplu; puteai să-ţi duci colacii şi coliva de vale, la popa Ioniţă, meschin şi băgăcios cum era el, sau să mergi la deal, la biserica de la cimitir, unde părintele Lupea avea har şi semnal mai bun cu Cel de sus, chiar dacă panta era cam abruptă, deci mai greu de urcat cărând coşul împodobit cu un ştergar cusut frumos de mână, de preferat chiar de gospodina care făcea împărţeala.

Odată terminată slujba, începea agitaţia în bloc; femei şi copii, uneori şi bărbaţi – dacă răposatul era bărbat, doar un altul se cuvenea să-i cinstească memoria cu pomana – porneau cu tăvile aburinde de la un etaj la altul. Doar la noi la etajul 4, nu prea ajungeau, ce-i drept, fiindcă mama nu era creştină.

Melania niciodată nu a ascuns că era nemţoaică, deci ,,păgână” ca orice alt catolic, aşa că se ştia deja pe scară că vizitele popii cu botezul erau întâmpinate de madam Chicoş cu un sec ,,sunt catolică”, replică la a cărei rostire popa rămânea descurajat, iar cei 25 de lei rămâneau în portmoneul ros de pe fundul genţii ,,necredincioasei”.

Probabil că nu ajuta prea mult nici faptul că nu mă ducea la împărtăşit, cum făceau alte mame, ca să nu mai spun că, oricât am încercat să o conving, niciodată nu mi-a permis să mă frichin noaptea pe la Deniile dinaintea Paştelui cu ceilalţi copii din cartier, motivându-mi că ,,numai credinţa nu-i mână pe ăştia la biserică în crucea nopţii.”

Ca să fiu pe deplin cinstită trebuie să recunosc totuşi că a făcut o încercare de a intra în rândul creştinilor într-un an când, fiind în concediu medical înaintea Paştelui, a decis să mă târâie până la biserică după ce m-a ţinut cu maţele chiorţăinde de dimineaţă. Popa Ioniţă era mai soios ca de obicei în dimineţa aceea, mi-a bălăcit o linguriţă de tablă prin gură, aceeaşi pe care o scăldase prin câteva zeci de alte guri înaintea mea, şi, ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, a invitat-o pe mama la spovedanie, după ce încercase să o şi împărtăşească, ceea ce a forţat-o să-i reamintească milităreşte că nu e creştină, e catolică.

 Am ţopăit tot drumul spre centrul Moreniului cu gândul la gogoaşa pe care mama mi-o promisese iar la oprirea la paradisul copilăriei mele, prăvălia de dulciuri a lui Brebu, m-a durut în cur de sfaturile primite acasă şi  am lăsat o tanti să mă pupe vârtos, ceea ce a distrus tot efectul sfintei împărtăşanii primite, spre stupoarea mamei mele. De nervi, m-a târât iar cu gogoaşă cu tot la mercerie de unde a luat 3 sculuri de melană albastră, că doar d-aia avea, ca să-mi tricoteze o jachetă cu care să mă înnoiesc de Paşte. Şi aia a fost împărtăşania!

Copilăria mergea înainte şi fără să te împărtăşeşti sau să te spovedeşti la soiosul popă, creşteai la fel de repede chiar dacă maică-ta nu făcea pomeni, oricât de fascinante ţi-ar fi putut părea din afară. Mai nasol a fost într-o zi când mama mi-a spus pe neaşteptate: ,,Lăcrămioara, cred că ar trebui să fac o pomană.” Aveam deja vreo 14 ani şi tot ce spunea mama devenise deodată total idiot, neinteresant,  dar nici chiar în aşa măsură încât să nu simt o strângere de inimă la auzul veştii.

,,Când?” am întrebat-o, de parcă pleca la război. ,,Păi, nu ştiu. Cred că măine.” ,,Mâinele” era o zi de joi; lucrurile se complicau deci. Mama o visase pe mătuşa ei favorită care stătea la masă leşinată de foame, aşa că îi tot cerea mamei ceva de mâncat. I-a tot cerut aşa toată nopatea, iar când mama s-a dus la serviciu de dimineaţă cu cearcănele până  pe piept a trebuit să le dezvăluie tuturor colegelor cauza tristeţii sale greu de stăpânit.

,,Cere răposata de mâncare, madam Chicoş”, i s-a comunicat imediat. ,,Lăsaţi-mă, fetelor, cu prostiile astea”, le răspunsese, ,,la catolici morţilor nu li se face foame”, mai încercase să le potolească avântul religios. Când lucrezi într-un birou de contabilitate cu 10 alte femei, şansele ca cineva să discute toată ziua despre altceva sunt minime, iar ele asta au făcut două zile, povestindu-i mamei toate experienţele pomanistice despre care auziseră vreodată, până când a cedat şi a decis să dea ceva de sufletul Rozaliei al cărei păr cu nuanţe de vată pe băţ, ca al roşcatelor albite, mi-l aminteam foarte bine.

Aşa s-a decis Melania catolica să facă un orez cu lapte şi a scos din dulap o punguţă maro de hârtie boţită pe care a cântărit-o tacticos în palmă. ,,Mai bine păstrez orezul”, s-a hotărât mai apoi. ,,Cine ştie când mai bagă şi nu mai am nici de un pilaf măcar”, a adăugat împăturind cu maximă grijă punga şi punând-o iar la păstrare. ,,O merge cu griş?” m-a întrebat apoi.

Asta era chiar culmea. Numai cu mine nu se sfătuise mama până atunci, cu atât mai puţin despre pomeni, deci i-am trântit-o cu răutate: ,,Dar lapte mai ai?”. A dat din cap cu încredere în semn că d-ăsta măcar avea din belşug. ,,D-ăla bubos sau d-ăla bun?”

 Bubosul se afla într-o pungă de plastic şi fusese cumpărat vărsat de frati-miu din Târgovişte, fără a avea vreo dată de expirare sau loc de producţie, nu că ar fi contat dacă era vechi de-un cincinal când nu aveai altul, şi-şi datora numele de alint bubelor  care îmi acopereau corpul a doua zi după ce-l beam.

Cel bun era ,,Rarăul”, un vis al micii ticăloase care eram şi care pe atunci obişnuia să şparlească vreo două linguriţe pe care le amesteca cu un praf de zahăr şi cacao, şi alea şutite din rezerva de prăjituri, apoi le freca la nesfârşit cu puţină apă până când totul devenea o spumă imaterială, mousseul comunismului ceauşist.

,,De-ăla bun”, a confirmat mama scoţând din străfundurile dulapului ei magic o cutie de pe care chipul pervers de fericit al unui băiat îndopat cu lapte ,,d-ăla bun” rânjea de parcă nici nu ar fi fost o foamete de mai mare plânsul în toată ţara. O poftă nebună a pus stăpânire pe mine numai când am văzut cutia şi am simţit un fel de recunoştinţă prostească pentru prostiile ce-i fuseseră induse mamei- aveam să mănânc griş cu lapte în seara aceea.

Nici nu vă puteţi imagina dezamăgirea mea când mama a venit doar cu o ceşcuţă de cafea plină ochi cu grişul al cărui miros îmi întorsese deja simţurile pe dos. ,,Mamă, nu te supăra, dar a fost puţin că nu prea am avut griş şi am făcut 6 castronele pentru birou; cică 6 trebuie să împarţi”, mi-a explicat. ,,Şi matale? Matale nu mănânci?”, am întrebat mai mult ca să mă aflu în treabă. ,,Nu-mi place mie, mamă, grişul. Nu ştii că nu pot să-l mănânc decât dacă-i pun nişte dulceaţă? Altfel  e aşaaa...înecăcios”, mi-a mai spus prefăcut înainte de a ieşi din cameră.

Fiindcă tot eram singură în dormitor, am lăsat baltă temele şi m-am pus pe citit plescăind zgomotos; măcar cu plăcerea asta interzisă să mă aleg şi eu dacă tot n-aveam să primesc mai mult din grişul cel bun de pomană. M-am răzbunat citind până seara târziu, lăsată în pace de mama care probabil se simţea prea vinovată să mă mai bată la cap cu ceva, astfel că s-a dus suspect de devreme la culcare lăsându-mă în plata mea.

În toiul nopţii, am trecut prin bucătărie unde pe muşamaua comunistă de plastic solid tronau cele 6 castronele cu grişul lăsat la răcit şi am băgat fără ruşine gheara în unul din ele din care am luat partea cea mai bună-coaja uşor întărită de deasupra, apoi, mulţumită peste măsură, m-am dus în pat fără să mă spăl pe dinţi ca să nu stric plăcerea papilelor cu mizeria gustului de pastă de dinţi Cristal.

Când au început ţipetele în bucătărie, am ştiut că o făcusem rău de oaie şi probabil mama avea să mă ciufulească pentru că i-am şparlit din pomană. M-am ridicat în capul oaselor aşteptând năvala care însă nu mai venea. Doar strigătele sugrumate ale mamei nu păreau să se oprească; ceva era serios în neregulă. M-am uitat la ceas; era 5.45 şi mama, proaspăt trezită, scotea nişte sunete care mi-au dat deodată fiori de spaimă suficient de puternici ca să invingă teama de pedeapsă şi să mă determine să mă năpustesc în bucătărie.

Mama era sprijinită de aragazul nostru monumental; striga ceva neinteligibil în timp ce arăta cu un deget descărnat şi tremurător la castronelul din care lipsea coaja deja în curs de digerare în burta mea. Era mai albă ca peretele, gata să cadă din picioare. ,,Ce-am făcut aşa rău, măi mamă?”, am întrebat-o îngrozită. ,,Am luat doar coaja că nu mai puteam de poftă”, am mai adăugat.

Sunetele acelea care-mi băgaseră frica-n oase au început treptat să se potolească reducându-se în câteva clipe la icnete greu de descifrat. ,,Adică tu ai mâncat asta?”, a întrebat cu glas stins, tremurându-şi mai departe degetul la castronelul cu pricina. ,,Păi cine altcineva? Înainte de mă spăla pe dinţi”, am minţit liniştită. ,,Credeam că a fost Roza”, a mai adăugat mama mea catolică recăpătându-şi liniştea. ,,O prostie şi pomenile astea”, a mai spus parcă scuzându-se că m-a trezit aşa devreme.

Eu una m-am prefăcut că mă culc la loc, am aşteptat-o să plece la uzină, apoi am scotocit în dulap exact acolo de unde scosese rezerva de  Rarău cu plodul ăla pufos pe cutie cu tot şi mi-am făcut un mousse din 4 linguriţe cocoşate de lapte praf, una întreagă de cacao şi 2 de zahăr. Meritam. Supravieţuisem primei pomeni creştineşti.